Prosecutor's forced reassignment and directed favorable conclusions: aiding a criminal via influence on sentencing rather than mere disciplinary breach

Asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 269 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului (punctul C din rechizitoriu).

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, i-a fost interzisă inculpatei exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 72 din C. pen. şi art. 399 alin. (9) din C. proc. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatei durata arestării preventive şi a arestului la domiciliu începând cu data de 31 ianuarie 2015 până la 15 iunie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeaşi inculpată pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată aceeaşi inculpată pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (punctul C din rechizitoriu).

2. În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.. (punctul B din rechizitoriu).

S-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut 24 de ore începând cu 29 ianuarie 2015, ora 19:00, până la 30 ianuarie 2015, ora 19:00, şi arestat preventiv în perioada 31 ianuarie 2015 - 6 februarie 2015, inclusiv.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 600 RON în faza de urmărire penală.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 274 alin. (1) teza finală din C. proc. pen. şi art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., în sumă de câte 690 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

1. Cu privire la acuzaţiile descrise în secţiunea B a actului de sesizare (acuzaţiile descrise în secţiunea A au fost reunite la Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie):

a) Prin Rezoluţia nr. 256 din 9 septembrie 2013 dată în Dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală (disjuns din Dosarul nr. x/2011 al aceleiaşi unităţi de parchet), s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de învinuitul B. pentru săvârşirea infracţiunilor de complot şi subminarea economiei naţionale, prevăzute de art. 167 alin. (1) din C. pen. (1969) şi art. 165 alin. (1) şi (2) din C. pen. (1969), reţinându-se, în esenţă, că, în perioada decembrie 2008 - septembrie 2010, în calitate de ministru al economiei, a aderat şi sprijinit gruparea infracţională coordonată de C., prin emiterea a trei Memorandumuri şi susţinerea aprobării O.U.G. nr. 54/2009 şi a folosit D. S.A., unitate naţională de interes strategic, în interesul privat al S.C. E. S.A., acordând acesteia discounturi comerciale majorate la livrarea gazelor naturale, peste plafoanele practicate de prima entitate şi în condiţiile în care cea din urmă societate înregistra datorii foarte mari şi vechi la plata gazului consumat, fapte ce au generat o stare de pericol pentru economia naţională şi au creat un prejudiciu în dauna D. S.A. în sumă de 277.000.000 RON.

Raportat la paguba ce ar fi fost produsă prin infracţiunea de subminarea economiei naţionale şi la necesitatea luării unor măsuri asigurătorii, având în vedere valoarea prejudiciului, ce nu a fost recuperat, şi invocând dispoziţiile art. 163 şi următoarele, art. 217 din C. proc. pen. (1968), art. 9 din Legea nr. 39/2003 şi art. 9 din Legea nr. 508/2004, procurorul de caz a dispus, prin Ordonanţa nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013, luarea unor măsuri asigurătorii până la concurenţa sumei de 277.000.000 RON, constând în instituirea sechestrului asigurător asupra a patru imobile aparţinând învinuitului şi soţiei sale, poprirea sumelor de bani aflate sau care vor intra în conturile bancare ale acestuia şi a dividendelor datorate în prezent şi viitor de către societăţile la care este asociat, precum şi indisponibilizarea, prin luarea unui sechestru, asupra părţilor sociale/acţiunilor avute la respectivele societăţi comerciale, printre care şi cele 80 de acţiuni deţinute de B. la S.C. F. S.A. . În plus, prin ordonanţa cu acelaşi număr din 26 septembrie 2013, parchetul a extins sechestrul asigurător cu privire la încă un imobil aflat în proprietatea G., în limita aceleiaşi sume reprezentând valoarea probabilă a pagubei.

În aceeaşi zi, 16 decembrie 2013, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a emis în Dosarul nr. x/2011 o adresă către S.C. F. S.A. în care a solicitat, printre altele, indicarea persoanelor care, în perioada august 2012 la zi, au prezentat, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acţionarilor, în scopul de a-şi exercita dreptul de vot, acţiunile la purtător rezultate în urma convertirii acţiunilor deţinute de învinuitul B. .

Prin răspunsul transmis la data de 17 decembrie 2013, cu Adresa nr. x înregistrată la parchet în 19 decembrie 2013, S.C. F. S.A. a comunicat că, în intervalul 1 august 2012 - 19 august 2013 au fost prezenţi, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acţionarilor, asociaţii H. şi B., iar, ulterior, din 20 august 2013 până în prezent, acţionarii I. şi J., întrunind 100% din capitalul social al companiei, sens în care a fost ataşat, în susţinerea celor menţionate, procesul-verbal de depunere a acţiunilor la purtător din 4 octombrie 2013 încheiat cu ocazia AGEA ce a avut loc în aceeaşi dată.

În completare, prin adresa din 23 decembrie 2013, S.C. F. S.A. a depus pentru prima dată la Dosarul nr. x/2011 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în dovedirea susţinerii că B. nu mai este acţionar la societate începând din 20 august 2013, extrase din Registrul Acţiunilor şi Registrul Acţionarilor aferente perioadei 20 - 28 august 2013.

Conform menţiunilor efectuate în aceste documente de H., preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al societăţii (declaraţia martorei K. din 8 septembrie 2016), s-a constatat că, la data de 20 august 2013, B. a transmis toate cele 80 de acţiuni la purtător deţinute la S.C. F. S.A., şi anume 28 (nr. x) către H., 26 (nr. x) către I. şi 26 (nr. x) către J.

Ulterior, H. a transferat acţiunile la purtător primite de la inculpat către I., respectiv un număr de 18 astfel de acţiuni (nr. x) în 23 august 2013, iar celelalte 10 (nr. x) pe 28 august 2013. Totodată, în 20, 23 şi 28 august 2013, H. a transmis celor doi copii ai săi cele 80 de acţiuni la purtător deţinute la S.C. F. S.A.

La data de 24 februarie 2014 S.C. F. S.A., prin apărător ales L., s-a adresat parchetului cu o nouă plângere împotriva ordonanţei din 24 septembrie 2013 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin care s-a dispus indisponibilizarea acţiunilor deţinute de B. la această companie, arătându-se că respectiva măsură este nelegală, prejudiciază grav imaginea firmei şi îi afectează credibilitatea în raporturile cu clienţii, partenerii de afaceri, instituţiile de credit şi terţii, motiv pentru care se impune analizarea cu celeritate a solicitării de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra celor 80 de acţiuni la purtător emise de societate. În finalul sesizării, s-a făcut referire la anexarea unor înscrisuri doveditoare, dintre care au fost indicate doar extrasul din Registrul Acţiunilor şi Registrul Acţionarilor, documente care, fiind depuse la dosar în 23 decembrie 2013, nu au fost avute în vedere de procuror la momentul emiterii Ordonanţei nr. 2153/II/2/2013 din 25 noiembrie 2013, prin care a fost respinsă plângerea anterioară.

Chiar în ziua înregistrării la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a plângerii formulate de S.C. F. S.A., aceasta a fost repartizată de inculpata A. procurorului de caz M. cu care, ulterior, a purtat o discuţie în legătură cu organul judiciar căruia i-ar aparţine competenţa să o soluţioneze, opinia celui din urmă, contrară celei exprimate de procurorul-şef direcţie, fiind în sensul că o asemenea contestaţie nu mai poate fi examinată de către parchet, potrivit noilor dispoziţii procedurale (depoziţia martorului M. din 21 aprilie 2016, declaraţiile inculpatei A. din 30 ianuarie 2015 - dosar urmărire penală - şi 15 octombrie 2015). Acelaşi punct de vedere a fost expus de martorul M. şi cu ocazia întocmirii Referatului nr. x/2014 din 24 februarie 2014, în cuprinsul căruia, făcând referire la prevederile art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., a menţionat că "plângerea petentului B. împreună cu dosarul cauzei" urmează "să fie înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă de judecată căreia îi revine competenţa de soluţionare a contestaţiei".

Pe fondul părerilor divergente referitoare la modul de desfăşurare a anchetei penale în Dosarul nr. x/2010, pe care îl instrumenta, procurorul M. nu s-a consultat cu colegul său, N., cu privire la organul judiciar competent să examineze plângerea introdusă de S.C. F. S.A., aducându-i, însă, la cunoştinţă măsura administrativă dispusă de procurorul-şef direcţie, de a-i repartiza lucrarea, precum şi împrejurarea că a întocmit, în cauză, Referatul nr. x/2014 (depoziţia martorului M.).

Referatul, împreună cu plângerea formulată de S.C. F. S.A., a fost reţinut, în aceeaşi zi, spre soluţionare de inculpata A., . Pe prima pagină a contestaţiei, a fost înscrisă, de aceasta, o a doua viză, datată tot 24 februarie 2014, respectiv "Dl. proc. M. rog prezentaţi dosarul pt. consultare", iar pe Referatul nr. x/2014, a fost aplicată de inculpată, în aceeaşi zi, rezoluţia privind reţinerea cererii pentru soluţionare de către procurorul-şef direcţie, având în vedere dispoziţiile art. 304 din C. proc. pen.

Prin Ordonanţa nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, inculpata A. a admis plângerea formulată de S.C. F. S.A., prin avocat L., şi a infirmat parţial ordonanţa din 24 septembrie 2013 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, numai cu privire la dispoziţia de la pct. 4 teza I referitoare la indisponibilizarea, prin luarea unui sechestru asupra unui număr de 80 de acţiuni deţinute de către B. la respectiva societate, ca nelegală. În consecinţă, a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra respectivelor acţiuni, menţinerea celorlalte dispoziţii ale ordonanţei atacate şi comunicarea soluţiei către petenta S.C. F. S.A.

Astfel, procurorul-şef direcţie a apreciat că este competent să verifice legalitatea şi temeinicia Ordonanţei de luare a sechestrului asigurător nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013, având în vedere calitatea S.C. F. S.A. de persoană interesată, care are posibilitatea de a contesta actele şi măsurile prin care s-a adus atingere drepturilor sau intereselor sale legitime, precum şi dispoziţiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., care permit procurorului ierarhic superior să infirme motivat, oricând, din oficiu sau ca urmare a formulării unei plângeri, orice măsură procesuală nelegală sau netemeinică a procurorilor din subordine.

În esenţă, în motivarea Ordonanţei nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, s-a reţinut că măsurile asigurătorii necesare în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune pot viza doar bunurile suspectului, inculpatului sau ale părţii responsabile civilmente, or, în cauză, din actele şi lucrările dosarului, nu rezultă că, la momentul instituirii sechestrului, B. era deţinătorul celor 80 de acţiuni la purtător ale S.C. F. S.A. sau că acestea ar fi fost descoperite de procuror asupra suspectului ori ridicate de la el, după cum nu reiese nici faptul că, ulterior datei de 20 august 2013, cel din urmă ar fi efectuat operaţiuni juridice cu respectivele acţiuni la purtător emise de societatea petentă. Astfel, s-a reţinut că, din înscrisurile depuse în susţinerea plângerii, rezultă că începând cu data de 20 august 2013 şi până în prezent, cu ocazia Adunărilor Generale ale Acţionarilor S.C. F. S.A., nu a mai participat suspectul B., ci acţionarii I. şi J., ca titulari ai acţiunilor la purtător conform procesului-verbal din 4 octombrie 2013; în ceea ce priveşte acţiunile S.C. F. S.A., acestea sunt acţiuni la purtător din august 2012; conform listei acţionarilor S.C. F. S.A. din 28 august 2013, deţinători apar H., I. şi J.; B. apare ca cedent al unui număr de 80 de acţiuni la data de 20 august 2013.

Ca atare, având în vedere aceste aspecte, dar şi prevederile art. 92 alin. (4) şi art. 99 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi consideraţiile doctrinare referitoare la drepturile recunoscute posesorului de bună credinţă al acţiunilor la purtător, procurorul-şef direcţie a concluzionat că, la data de 24 septembrie 2013, B. nu mai era proprietar al acţiunilor la purtător emise de S.C. F. S.A. şi asupra cărora a fost instituită măsura sechestrului asigurător în Dosarul nr. x/2011 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, astfel încât a apreciat că dispoziţia de la pct. 4 teza I din ordonanţa atacată este nelegală.

Prin Ordonanţa nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, în temeiul aceloraşi dispoziţii legale, respectiv art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus infirmarea, ca nelegală, a Ordonanţei nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014 a procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi comunicarea unui exemplar al soluţiei către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală pentru a se proceda la înaintarea contestaţiei formulate de S.C. F. S.A., prin apărător, la instanţa competentă. În motivarea ordonanţei, procurorul general a arătat că, faţă de modificările aduse Legii nr. 508/2004 prin O.U.G. nr. 3/2014, potrivit cărora infracţiunile ce formează obiectul urmăririi penale nu mai intră în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, este necesar ca această structură să-şi verifice competenţa materială, în raport şi cu dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 .

În consecinţă, la data de 16 decembrie 2014, un exemplar al ordonanţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost trimis Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală care, în 18 decembrie 2014, a înaintat, spre competentă soluţionare, contestaţia formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales L., împotriva Ordonanţei nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 a aceleiaşi unităţi de parchet, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, instanţa supremă dispunând, prin Încheierea nr. 1102 din 23 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, respingerea acesteia, ca tardivă.

b) Înalta Curte, secţia penală, a constatat că, prin actul de sesizare, s-a reţinut că aceeaşi activitate desfăşurată de inculpata A. realizează elementele de tipicitate atât ale infracţiunii de abuz în serviciu, în forma calificată, cât şi ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, arătându-se, în esenţă, că aceasta, în calitate de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, prin Ordonanţa nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, a admis plângerea formulată de B., suspect într-un dosar penal instrumentat de structura de parchet menţionată, dispunând ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 a procurorului de caz asupra unui număr de 80 de acţiuni deţinute de acesta la S.C. F. S.A., măsură ce a avut ca efect crearea unei tulburări grave a activităţii procesual penale, prin punerea în imposibilitate a autorităţilor judiciare să recupereze, în viitor, prejudiciul infracţional, precum şi înlăturarea indisponibilizării legale a acţiunilor, împrejurare ce i-a permis coinculpatului B. să-şi pună la adăpost acţiunile sechestrate şi să obţină foloase necuvenite prin înstrăinarea lor.

În realizarea activităţii infracţionale, inculpatei A. i-a fost imputată încălcarea dispoziţiilor art. 250 alin. (1) din C. proc. pen. şi ale art. 8, art. 18 şi art. 25 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aprobat prin Ordinul nr. 1226/C din 15 aprilie 2009 al Ministerului justiţiei şi libertăţilor cetăţeneşti, prevederi ce au fost completate de către procurorul de şedinţă, cu ocazia dezbaterilor, cu cele din art. 304 şi art. 363 din C. proc. pen., din art. 3, art. 4, art. 62, art. 63, art. 64 şi art. 67 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi din art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, s-a mai reţinut că aceasta a beneficiat de complicitatea tacită şi concomitentă a inculpatului B., materializată în depunerea cererii de ridicare a sechestrului instituit asupra celor 80 de acţiuni ale S.C. F. S.A., precum şi a unui set de documente "nerelevante din punct de vedere legal", conform cărora inculpatul nu ar mai fi deţinut respectivele acţiuni din luna august 2012.

Prioritar verificării corespondenţei între împrejurările faptice reţinute prin actul de sesizare şi tiparul normelor de incriminare în care au fost încadrate instanţa de fond a reţinut că, reglementând o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu, legiuitorul a incriminat în art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu trimitere la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. pen., fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, obţinând, totodată, şi un folos necuvenit pentru sine ori pentru altul.

Pentru a exista infracţiunea de abuz în serviciu, în forma prevăzută de legea specială, este necesar ca îndeplinirea în mod defectuos a unui act de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu să aibă ca urmare atât obţinerea unui avantaj necuvenit pentru sine sau un terţ, cât şi producerea unei pagube sau a unei atingeri a drepturilor ori intereselor altei persoane. Astfel, în lipsa oricăreia dintre urmările menţionate, fapta autorului nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, în forma calificată.

De asemenea, şi în situaţia în care îndeplinirea defectuoasă a actului de serviciu nu este cauzată de atitudinea conştientă şi voită a făptuitorului, constând în prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea sau acceptarea acestuia, nu se conturează toate elementele de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu în varianta specială, întrucât activitatea nu a fost desfăşurată cu reaua-credinţă specifică săvârşirii faptei cu forma de vinovăţie a intenţiei, în oricare din modalităţile sale.

Pe de altă parte, sfera atribuţiilor de serviciu în virtutea cărora funcţionarului public îi incumbă obligaţia de a îndeplini anumite acte trebuie să îşi găsească o reglementare expresă în lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. Nr. 517/8.07.2016.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului, s-a constatat că aceasta este definită în art. 269 alin. (1) din C. pen. ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Aşadar, simplul ajutor dat unei persoane ce face obiectul cercetărilor într-o cauză penală, prin care nu se urmăreşte zădărnicirea anchetei penale, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, nefiind îndeplinită cerinţa esenţială prevăzută de lege pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni.

Înalta Curte a apreciat că, în cazul în care fapta de favorizare în scopul împiedicării sau îngreunării urmăririi penale ori a tragerii la răspundere penală se săvârşeşte de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei pe care o ocupă, prin îndeplinirea defectuoasă a unui act ce intră în sfera sa de activitate, cu consecinţa atât a obţinerii unui folos necuvenit pentru cel favorizat, cât şi a cauzării unei pagube sau vătămări a drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, nu se pot reţine în concurs ideal infracţiunile de abuz în serviciu în forma specială şi de favorizare a făptuitorului, ci doar infracţiunea de abuz în serviciu în varianta prevăzută în legea specială, infracţiunea contra înfăptuirii justiţiei fiind absorbită în conţinutul constitutiv al primei fapte, întrucât, prin aceeaşi acţiune, nu se produc consecinţe diferite, având în vedere că urmarea imediată a activităţii de favorizare este identică cu beneficiul procurat pentru altul prin realizarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu.

Dacă, însă, funcţionarul public, în realizarea îndatoririlor de serviciu, prin aceeaşi acţiune sau inacţiune, produce o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice, cu sau fără obţinerea unui beneficiu pentru sine ori pentru o altă persoană decât cea favorizată, precum şi urmarea imediată specifică faptei de favorizare, sunt îndeplinite condiţiile pluralităţii de infracţiunii sub forma concursului ideal între infracţiunea de favorizarea făptuitorului şi cea de abuz în serviciu, fie în forma reglementată de art. 297 alin. (1) din C. pen., fie în varianta prevăzută de legea specială.

În ipoteza în care acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public nu produce niciuna din consecinţele la care se referă art. 297 alin. (1) din C. pen., ci doar un folos necuvenit pentru cel favorizat, pot fi incidente doar dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. pen. privind infracţiunea de favorizarea făptuitorului.

Într-o asemenea situaţie, întrucât fapta realizează elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni care, deşi nu necesită ca autorul să aibă o anumită calitate, în cazul concret, este săvârşită de un funcţionar public tot în cadrul relaţiilor de serviciu, s-a apreciat că sunt aplicabile numai dispoziţiile legale care incriminează fapta de favorizarea făptuitorului, fiind exclusă reţinerea unei pluralităţi de infracţiuni în forma concursului ideal cu infracţiunea de abuz în serviciu.

S-a apreciat că, deşi elementul material al laturii obiective este acelaşi, aşa cum o cer dispoziţiile art. 38 alin. (2) din C. pen., care reglementează concursul formal, nu se realizează atât conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, cât şi cel al infracţiunii de abuz în serviciu, întrucât nu se produc urmările specifice fiecărei fapte, ci, din contră, aceeaşi urmare imediată caracteristică, însă, numai activităţii de favorizare, s-a constatat că poate fi reţinută doar infracţiunea reglementată de art. 269 alin. (1) din C. pen.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că precizările şi completările făcute de procuror, cu ocazia dezbaterilor, în legătură cu dispoziţiile din legislaţia primară, despre care s-a susţinut că au fost încălcate de inculpata A., în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la momentul soluţionării plângerii formulate de S.C. F. S.A., nu pot fi supuse controlului jurisdicţional întrucât exced acuzaţiilor aduse prin rechizitoriu, a cărui regularitate a fost verificată cu caracter de autoritate de lucru judecat în procedura de cameră preliminară.

De altfel, a reţinut instanţa de fond, cercetarea judecătorească, potrivit art. 371 din C. proc. pen., s-a limitat numai la faptele descrise în actul de sesizare, prin raportare la împrejurările de timp şi de loc, dar şi la elementele care au circumstanţiat activitatea imputată, obligaţie instituită în sarcina instanţei în scopul asigurării dreptului la apărare al persoanelor trimise în judecată care, încă de la momentul începerii judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară, trebuie să cunoască într-o manieră clară şi completă toate acuzaţiile şi circumstanţele ce le caracterizează pentru a beneficia de un proces echitabil şi a putea să aducă toate argumentele ce le dovedesc nevinovăţia.

Aşadar, indicarea unor dispoziţii legale noi după încheierea cercetării judecătoreşti, a căror încălcare de către inculpata A., în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, a fost reclamată de către acuzare, contravine normelor procesual penale întrucât permite reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate după epuizarea momentului instituit de lege, ceea ce echivalează cu o nesocotire a principiului separării funcţiilor judiciare şi, în egală măsură, a dreptului la apărare, în condiţiile în care limitele şi obiectul judecăţii stabilite prin rechizitoriu sunt supuse controlului de legalitate în faza camerei preliminare, fiind exclusă extinderea ulterioară a acestora în etapa judecăţii.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor regulamentare menţionate în actul de sesizare a instanţei, s-a constatat, în raport cu cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, că, întrucât atribuţiile specifice funcţiei de procuror-şef al structurii specializate de parchet sunt prevăzute doar în acte de reglementare secundară, nu poate caracteriza sub aspectul laturii obiective infracţiunea de abuz în serviciu reţinută în sarcina inculpatei, în condiţiile în care comportamentul interzis care conduce la îndeplinirea în mod defectuos a unui act de serviciu trebuie impus prin legislaţia primară.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că presupusa îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu de către inculpata A. poate fi analizată doar prin prisma încălcării dispoziţiilor din legislaţia primară, însă în limitele anterior precizate, adică a prevederilor art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., reţinute prin actul de sesizare a instanţei.

Acuzaţia formulată faţă de inculpată cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu în forma calificată, în esenţă, a fost rezumată la modul în care aceasta a înţeles să interpreteze norma procesual penală, în condiţiile în care procurorul de caz a reţinut că singura cale de atac prin care o persoană cercetată sau o altă persoană interesată poate critica măsura asigurătorie luată de organul de urmărire penală este contestaţia adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi, conform art. 250 alin. (1) din C. proc. pen.

Într-o atare situaţie, s-a constatat că ceea ce i se impută, în realitate, inculpatei este raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza admiterii plângerii formulate de petenta S.C. F. S.A., raţionament care nu poate constitui, prin el însuşi, o dovadă a îndeplinirii abuzive a atribuţiilor de serviciu, în lipsa oricăror alte elemente care să demonstreze reaua-credinţă a magistratului în exercitarea funcţiei.

O interpretare contrară ar echivala cu o încălcare a independenţei procurorului, principiu care guvernează activitatea acestuia, conform art. 64 alin. (1) teza I din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că soluţiile adoptate în timpul anchetei penale pot fi infirmate de procurorul ierarhic superior, însă numai motivat, aşa cum prevăd dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi text de lege.

Astfel, nelegalitatea soluţiilor date de procuror, ce decurge din modul de interpretare a dispoziţiilor de drept substanţial sau procesual, nu atrage, în mod automat, incidenţa legii penale, eventualele erori survenite în instrumentarea unui dosar penal putând fi remediate numai în procedura controlului ierarhic sau, după caz, în cea jurisdicţională.

Pe de altă parte, s-a apreciat că împrejurarea că greşelile făcute de magistrat în exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei pot fi remediate în condiţiile legii nu-i creează o imunitate sub aspectul răspunderii penale, acesta putând fi subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, însă numai în situaţia în care există suficiente elemente din care să rezulte că adoptarea actului sau a măsurii nelegale este consecinţa unei atitudini conştiente şi voite care se circumscrie noţiunii de rea-credinţă.

Altfel spus, aprecierea întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu în cazul adoptării, din oficiu, a unei soluţii ori rezolvării unei cereri de către procuror trebuie să fie rezultatul examinării tuturor împrejurărilor în care a fost concepută şi desfăşurată activitatea imputată, apte să evidenţieze satisfacerea unor interese personale în schimbul îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu.

Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că, deşi o atare plângere este de competenţa exclusivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, conform art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., care reprezintă norma specială ce derogă de la cea generală cuprinsă în art. 339 din C. proc. pen., simpla reţinere a sesizării de către inculpată, care ocupa funcţia de procuror-şef direcţie, cu consecinţa admiterii ei, fără a fi coroborată cu un minim de probe concludente şi convingătoare care să dovedească că adoptarea soluţiei nu este întâmplătoare, ci a fost cauzată cu bună-ştiinţă, nefiind doar o chestiune de interpretare a legii, nu este suficientă pentru a considera că atitudinea acesteia conturează elementele de conţinut ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu atât mai mult cu cât procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a infirmat, în condiţiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., prin Ordonanţa nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, măsura ridicării sechestrului.

De altfel, a reţinut instanţa de fond, împrejurarea că interpretarea dată de acuzată dispoziţiilor legale atât sub aspectul competenţei cât şi al temeiniciei plângerii, fundamentată inclusiv pe actele existente la dosar, corespunde în parte şi cu argumentele prezentate de petiţionară în cuprinsul sesizării nu este aptă să conducă automat la concluzia că inculpata a îndeplinit în mod defectuos un act de serviciu, date fiind consideraţiile punctate anterior, măsura procesuală fiind rezultatul propriei analize a prevederilor legale care, în opinia sa, erau incidente în cauză, precum şi a înscrisurilor depuse de S.C. F. S.A. ulterior soluţionării primelor două plângeri înregistrate la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la datele de 22 noiembrie 2013 şi 5 decembrie 2013.

Astfel, inculpata A. şi-a motivat dispoziţia de ridicare a sechestrului fără să se limiteze la a face trimitere la susţinerile petentei, fapt ce a dovedit, în opinia instanţei de fond, că soluţia adoptată reprezintă raţionamentul său logico-juridic bazat inclusiv pe actele noi (extrase din Registrul Acţiunilor şi Registrul Acţionarilor aferente perioadei 20 - 28 august 2013), ce nu au fost avute în vedere la respingerea/arhivarea plângerilor anterioare. Ca atare, Înalta Curte, secţia penală, nu a putut reţine că interpretarea dată nu are nicio contingenţă cu cauza, pentru a o putea caracteriza ca fiind în evidentă contradicţie cu normele juridice aplicabile în speţă şi înscrisurile existente la dosar.

Sub acest aspect, instanţa de fond a apreciat că prezintă relevanţă şi faptul că, abia după numirea inculpatei în funcţia de procuror-şef la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aşa cum rezultă din înscrisuri, dar şi din declaraţiile sale şi cele ale martorului O., au fost efectuate demersuri pentru obţinerea avizului de începere a urmăririi penale împotriva lui B., cercetat în Dosarul nr. x/2011 al aceleiaşi structuri de parchet, în condiţiile în care, faţă de celelalte persoane din cauză, o asemenea măsură procesuală fusese dispusă încă din cursul anului 2011, împrejurare care, în lipsa oricăror alte probe, nu susţine cele reţinute de acuzare cu privire la conivenţa infracţională dintre cei doi şi care contribuie, alături de celelalte argumente prezentate la aprecierea că soluţia dată de inculpata A. este rezultatul propriei convingeri şi interpretări a normelor legale şi actelor din dosar, fără ca aceasta să fi urmărit crearea unui beneficiu pentru coinculpat.

De asemenea, deşi, aşa cum a susţinut acuzarea, plângerea a fost soluţionată în ziua imediat următoare înregistrării la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, de către inculpată, care, cu toate că a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 304 alin. (2) din C. proc. pen., nu a repartizat-o procurorului şef serviciu spre rezolvare, Înalta Curte a constatat că respectivele împrejurări nu conturează un comportament defectuos al acesteia în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Sub acelaşi aspect, instanţa de fond a reţinut că invocarea, direct de către procurorul de şedinţă, a nesocotirii dispoziţiilor art. 304 din C. proc. pen., în etapa dezbaterilor pe fond, deci după încheierea cercetării judecătoreşti, echivalează cu modificarea faptelor reţinute prin rechizitoriu şi, implicit, a limitelor judecăţii, procedeu ce nu este permis de normele procesual penale.

În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu, în forma specială reglementată în art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., instanţa supremă a constatat că, prin admiterea plângerii formulată de S.C. F. S.A., inculpata A. nu a creat un folos necuvenit pentru coinculpatul B., în condiţiile în care, la data de 30 septembrie 2013, când i-a fost adusă la cunoştinţă măsura instituită şi acesta a comunicat că cele 80 de acţiuni sunt la purtător şi nu mai este proprietarul lor, fiind introduse în circuitul economic, organul de urmărire penală nu a depus diligenţe, la acel moment, pentru identificarea noului deţinător, în vederea punerii efective în executare a sechestrului, iar, ulterior, cu ocazia efectuării anchetei în prezenta cauză, procurorul de caz nu a strâns probe care, în conformitate cu art. 99 alin. (1) din C. proc. pen., să facă dovada faptului că, la data luării măsurii asigurătorii, inculpatul B. era posesorul respectivelor titluri de valoare.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că simpla afirmaţie din rechizitoriu că tradiţiunea acţiunilor la purtător ale inculpatului B. către cei doi copii ai săi s-ar fi realizat la data de 4 octombrie 2013, când a avut loc Adunarea Generală Extraordinară a Acţionarilor S.C. F. S.A., întrucât, cu acea ocazie, noii deţinători au prezentat pentru prima dată titlurile de valoare, nu este suficientă pentru a demonstra că transmiterea proprietăţii a operat la o dată ulterioară instituirii măsurii asigurătorii, în lipsa oricăror mijloace de probă care să dovedească acest fapt, date fiind dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 99 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, s-a apreciat că invocarea, prin rechizitoriu, a Actului adiţional nr. x din 17 mai 2013 la contractul de gaj pe acţiuni încheiat între S.C. P. S.R.L. şi S.C. F. S.A., ca un argument al folosului necuvenit obţinut de inculpatul B. ca urmare a admiterii de către coinculpata A. a plângerii formulată de emitentul acţiunilor la purtător, nu poate fi primită în fundamentarea acuzaţiei, având în vedere că acest document este anterior luării măsurii asigurătorii, motiv pentru care faptul că, la acel moment, inculpatul era încă proprietarul titlurilor de valoare la purtător nu exclude tradiţiunea acestora către copii săi înainte de dispunerea sechestrului.

În consecinţă, pentru considerentele dezvoltate anterior, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că fapta pentru care a fost trimisă în judecată inculpata A. constând în soluţionarea plângerii formulate de S.C. F. S.A., prin admiterea acesteia şi ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra celor 80 de acţiuni emise de petentă, nu realizează, sub aspectul laturii obiective, elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a dispus achitarea acesteia.

c) Cu privire la inculpatul B., prin actul de sesizare a instanţei, s-a reţinut, în esenţă, că, fiind cercetat în Dosarul nr. x/2010 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală (la care a fost reunită Cauza nr. 362/D/P/2011), acesta a sprijinit, în mod tacit şi concomitent, activitatea infracţională a inculpatei A., prin depunerea cererii de ridicare a sechestrului instituit asupra celor 80 de acţiuni ale S.C. F. S.A., precum şi a unui set de documente "nerelevante din punct de vedere legal", din care rezultă că nu mai deţinea respectivele acţiuni din luna august 2012.

Contrar celor reţinute prin rechizitoriu, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că plângerea înregistrată, la data de 24 februarie 2014, la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi soluţionată de inculpata A., prin Ordonanţa nr. 265/II/2/2014 din 25 februarie 2014, a fost formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales, în timp ce inculpatul B. a introdus, prin acelaşi apărător, o singură plângere, la data de 4 octombrie 2013, prin care a contestat măsurile asigurătorii luate prin Ordonanţa nr. 362/D/P/2011 din 24 septembrie 2013 emisă de procurorul de caz, ce a fost respinsă de procurorul-şef serviciu, ca neîntemeiată, prin Ordonanţa nr. 2153/II/2/2013 din 28 octombrie 2013.

Aşadar, a constatat instanţa de fond, la soluţionarea plângerii înregistrată, la data de 24 februarie 2014, inculpata A. nu a avut în vedere vreun înscris care să fi fost depus de inculpatul B., documentele la care aceasta a făcut referire în cuprinsul ordonanţei de ridicare a sechestrului asigurător fiind transmise în urma corespondenţei oficiale purtată cu organul de urmărire penală de către S.C. F. S.A. Mai mult, inculpatul nu a ataşat acte pentru a dovedi tradiţiunea acţiunilor sale nici măcar în susţinerea propriei plângeri.

Prin urmare, afirmaţia parchetului referitoare la introducerea de către inculpatul B. a unei contestaţii împotriva măsurii asigurătorii la judecătorul de drepturi şi libertăţi, a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind lipsită de suport probator în condiţiile în care, din actele dosarului, a rezultat că singura plângere înaintată spre soluţionare instanţei de judecată, conform dispoziţiilor din cuprinsul Ordonanţei nr. 3101/C/2014 din 12 decembrie 2014, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost cea formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales, la data de 24 februarie 2014, aceasta formând obiectul Dosarului nr. x/2014 al secţiei penale a instanţei supreme, soluţionat prin Încheierea nr. 1102 din 23 decembrie 2014, în sensul respingerii, ca tardivă, a căii de atac promovată de societate.

Având în vedere în ce a constat acuzaţia penală formulată împotriva inculpatului B., Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, în raport cu probele administrate în cauză, nu există activitatea infracţională ce i-a fost imputată acestuia, dat fiind faptul că nu este titularul plângerii admise de coinculpată, şi, ca atare, nu s-a realizat conivenţa dintre cei doi.

În acest context, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că şi în cazul în care inculpatul ar fi introdus plângerea în discuţie, această acţiune, prin ea însăşi, necoroborată cu alte mijloace de probă, nu ar putea fi calificată ca un sprijin acordat inculpatei A. în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia paradoxală ca valorificarea unui drept constituţional, cel la petiţionare, transpus şi în normele procesual penale sub forma căilor de atac, să atragă angajarea răspunderii penale în ipoteza în care ar avea ca rezultat soluţionarea favorabilă a cererii petentului.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că mijloacele de probă pe care parchetul şi-a întemeiat acuzaţia imputată inculpatului B. nu furnizează indicii că acesta ar fi realizat acte de complicitate concomitentă pentru ridicarea sechestrului asigurător de către procurorul-şef direcţie, cu atât mai mult cu cât, ceea ce caracterizează această formă a participaţiei penale este contribuţia dată în acelaşi timp cu acţiunea autorului şi materializată în acte de ajutor la executarea activităţii infracţionale, împrejurare ce nu a putut fi reţinută în cauză, din moment ce adoptarea soluţiei s-a făcut în ziua următoare introducerii plângerii.

În acest sens, instanţa de fond a avut în vedere depoziţia martorului Q. care nu a oferit, nici în faza de urmărire penală, dar nici în cursul cercetării judecătoreşti, informaţii de natură să confirme faptul că inculpatul B. era încă, la momentul luării măsurii asigurătorii, proprietar al celor 80 de acţiuni la purtător emise de S.C. F. S.A., întrucât, deşi a discutat cu acesta despre donarea titlurilor de valoare, a plasat conversaţia purtată la finalul verii anului 2013 sau, după caz, anterior contactării sale de către procurorul M., care i-a solicitat deblocarea cărţilor funciare pentru proprietăţi ale G.

Totodată, convorbirea telefonică avută de cei doi după plecarea inculpatului B. de la parchet, unde i s-a comunicat instituirea măsurilor asigurătorii, inclusiv a sechestrului asupra acţiunilor la purtător menţionate, a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanţă având în vedere că referirile acestuia din urmă la chestiunea privind titlurile de valoare, despre care a afirmat că a fost lămurită la organul de urmărire penală, a fost făcută în contextul demersurilor pentru finalizarea unei tranzacţii imobiliare, aşa cum au explicat conţinutul discuţiei telefonice atât martorul, cât şi inculpatul, clarificare ce nu este contrazisă de niciun alt mijloc de probă administrat în cauză.

De altfel, nici convorbirile telefonice purtate de inculpatul B., în zilele de 2 şi 3 octombrie 2013, cu martora K., nu confirmă acuzaţia, în condiţiile în care, din lecturarea transcrierii lor, a rezultat că inculpatul a urmărit ca opinia legală întocmită de o casă de avocatură în legătură cu acţiunile la purtător să ajungă în posesia avocatului său ales, demers ce poate fi interpretat, în lipsa oricăror alte elemente probatorii care să ateste contrariul, că a fost realizat în vederea susţinerii singurei plângeri pe care a formulat-o împotriva măsurilor asigurătorii instituite inclusiv asupra acţiunilor în discuţie, în raport cu data redactării acestei plângeri de către apărător, respectiv 3 octombrie 2013, şi care a fost înregistrată la parchet a doua zi, adică la 4 octombrie 2013.

În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat că mijloacele de probă pe care procurorul şi-a întemeiat acuzaţia puteau, cel mult, să contureze suspiciuni incipiente sub aspectul săvârşirii infracţiunii de sustragere de sub sechestru şi nicidecum participaţia sub forma complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu imputată inculpatei A. şi concretizată în exercitarea unui drept conferit de lege, pe care nici nu l-a folosit în contextul reţinut de parchet.

Chiar în situaţia în care probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti ar fi condus la ideea că inculpatul a sustras de sub sechestru o parte din bunurile indisponibilizate, instanţa de fond a reţinut că nu îi era permis de norma procesual penală să pronunţe o soluţie de condamnare în acest sens, întrucât, în realitate, nu s-ar fi pus problema unei schimbări de încadrare juridică determinată de greşita calificare a faptei de către semnatarul rechizitoriului, ci a modificării însăşi a acuzaţiei, ce nu poate, însă, interveni în această fază procesuală, întrucât, aşa cum s-a menţionat şi anterior, judecata se mărgineşte numai la faptele şi la persoanele indicate în actul de sesizare a instanţei.

O interpretare contrară ar fi presupus o reconfigurare a situaţiei de fapt, având în vedere că ceea ce i s-a imputat inculpatului este sprijinul acordat procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prin depunerea, împreună cu cererea sa de ridicare a sechestrului, a unor documente lipsite de importanţă din punct de vedere juridic, şi nu prezumtive acţiuni de luare în stăpânire a unor bunuri legal sechestrate.

Având în vedere argumentele mai sus expuse, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. nu există în materialitatea ei, motiv pentru care a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, faptă prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.

d) Cu referire la infracţiunea de favorizarea făptuitorului, reţinută în sarcina inculpatei A., instanţa de fond a constatat că aceasta s-a materializat, conform rechizitoriului, în ajutorul pe care inculpata A., în calitate de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, l-a dat inculpatului B., prin înlăturarea indisponibilizării legale instituită asupra unui număr de 80 de acţiuni la purtător emise de S.C. F. S.A., măsură ce a avut ca efect crearea unei tulburări grave a activităţii procesual penale, prin punerea în imposibilitate a autorităţilor judiciare să recupereze, în viitor, prejudiciul cauzat de acesta prin faptele comise ca ministru al economiei şi pentru care era cercetat în Dosarul nr. x/2010 al aceleiaşi unităţi de parchet.

În examinarea acuzaţiei formulate, instanţa de fond a reţinut că pentru ca acţiunea de ajutorare să constituie elementul material al infracţiunii prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., este necesar, printre altele, ca aceasta să fie comisă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, cerinţă esenţială a laturii obiective fără de care activitatea autorului nu ar putea fi caracterizată ca fiind o favorizare a făptuitorului.

Astfel, s-a reţinut că pentru a fi împiedicată sau îngreunată cercetarea penală, ajutorul trebuie acordat făptuitorului în intervalul cuprins între momentul săvârşirii faptei penale de către acesta din urmă şi cel al trimiterii sale în judecată şi să vizeze întârzierea sau eludarea anchetei ori sustragerea persoanei la a cărei favorizare se tinde de la cercetarea efectuată de organul de urmărire penală.

Or, în cauză, acţiunea de ridicare de către inculpată a sechestrului asigurător instituit asupra titlurilor la purtător nu a fost de natură să zădărnicească ori să îngreuneze urmărirea penală, întrucât imposibilitatea recuperării, în viitor, a prejudiciului cauzat de activitatea infracţională la comiterea căreia ar fi participat şi inculpatul B., prin ea însăşi, nu este aptă să afecteze derularea anchetei penale în luarea măsurilor procesuale şi îndeplinirea actelor de procedură specifice acestei etape a procesului penal, care are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea celor care le-au săvârşit şi la stabilirea răspunderii penale a acestora pentru a se constata dacă se impune trimiterea lor în judecată, conform art. 285 din C. proc. pen.

Pe de altă parte, având în vedere circumstanţele de săvârşire a faptelor reţinute prin rechizitoriu, potrivit cărora tradiţiunea acţiunilor la purtător către cei doi copii ai inculpatului B. ar fi operat la 4 octombrie 2013, a rezultat că, prin admiterea plângerii, cu consecinţa ridicării sechestrului asigurător, nu s-a realizat ajutorul cerut de norma de incriminare, întrucât acesta nu le mai avea în proprietate la data de 25 februarie 2014, când procurorul-şef direcţie a emis Ordonanţa nr. 265/II/2/2014, şi, ca atare, la acel moment, titlurile de valoare nu ar mai fi putut servi la recuperarea prejudiciului în eventualitatea în care s-ar fi stabilit, în mod definitiv, că paguba a fost cauzată de activitatea infracţională comisă de inculpat, ca ministru al economiei.

În acelaşi context, instanţa de fond a subliniat că plângerea admisă de inculpata A. a fost formulată de S.C. F. S.A., prin avocat ales, astfel încât soluţia dată a fost favorabilă societăţii emitente a acţiunilor la purtător care, prin ridicarea sechestrului, le putea folosi ca garanţie în activitatea comercială pe care o desfăşura.

Aşadar, în raport cu considerentele anterior enunţate, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că fapta inculpatei A. nu întruneşte elementele de conţinut ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., în ceea ce priveşte latura obiectivă, şi, în consecinţă, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea acesteia.

2. Cu privire la acuzaţiile descrise în secţiunea C a actului de sesizare:

a) Prin Rechizitoriul nr. x/2005 din 24 august 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, s-a dispus trimiterea în judecată, alături de alte persoane, a inculpatului R. pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor de iniţiere şi constituire a unui grup de crimă organizată, prevăzută de art. 7 lit. a) din Legea nr. 39/2003, înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) din C. pen. (1969), instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 25 din C. pen. (1969) raportat la art. 246 şi art. 2481 din C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen..(1969), şi spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 (două fapte), dosarul fiind instrumentat în faza anchetei penale de procurorul A., care a întocmit şi actul de sesizare a instanţei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2006, iar ulterior, ca urmare a casării de către Curtea de Apel Bucureşti (prin Decizia penală nr. 741 din 05 iunie 2008) a Sentinţei penale nr. 1563 din 15 decembrie 2007, prin care instanţa de fond a restituit dosarul la parchet în vederea refacerii rechizitoriului, a primit numărul x/3/2006, fiind reînregistrată la tribunal, instanţă iniţial învestită cu rechizitoriul.

Începând cu a doua jumătate a anului 2008 şi până în septembrie 2013, perioadă în care a fost administrată cea mai mare parte a probatoriului, cercetarea judecătorească fiind aproape finalizată, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost reprezentată la termenele de judecată de procurorul S., iar, ulterior, din dispoziţia procurorului şef al structurii de parchet, A., acesta a fost înlocuit cu martora T., care a asigurat participarea la şedinţele de judecată până în data de 5 noiembrie 2014, când au avut loc dezbaterile pe fond în Dosarul nr. x/2006 (declaraţiile martorilor S. din 26 ianuarie 2015 - dosar urmărire penală - şi 10 decembrie 2015; R. din 3 februarie 2015 - dosar urmărire penală - şi 16 iunie 2016; O. din 21 aprilie 2016).

Imediat după numirea sa în funcţia de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, la sfârşitul lunii mai sau începutul lui iunie 2013, inculpata a iniţiat o discuţie cu martorul S., interesându-se despre stadiul dosarului în care era cercetat R. şi solicitându-i punctul de vedere în legătură cu soluţia ce se preconiza a fi pronunţată de instanţă.

Martorul i-a comunicat că, dacă respectiva cauză va fi judecată până la 1 februarie 2014, când urma să intre în vigoare noul Cod penal, exista o probabilitate ridicată ca judecătorul fondului să pronunţe condamnarea la pedeapsa închisorii de cel puţin 15 ani, având în vedere că, în dosarul privindu-l pe numitul U. şi din care fusese disjunsă cauza în discuţie, inculpaţii primiseră pedepse de 12 ani închisoare (declaraţiile martorului S.).

Totodată, inculpata A. i-a solicitat martorei V., şef al Serviciului judiciar din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, întocmirea unei situaţii cu privire la dosarele structurii aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi numele procurorilor care participă la şedinţele de judecată în fiecare cauză penală (depoziţii martori V. şi O. date în instanţă), după care, sub aparenţa realizării unei normări şi echilibrări a activităţii acestora, precum şi a stabilizării câte unui procuror pe fiecare complet de judecată, a dispus ca, în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti privindu-l pe R., să fie desemnat, în locul lui S., procurorul T., care reprezenta parchetul în alte două cauze aflate pe rolul aceluiaşi complet.

Măsura luată de şeful Serviciului judiciar din dispoziţia procurorului şef direcţie a fost adusă la cunoştinţa martorului S. în luna august 2013, când V. i-a transmis, în format electronic, tabelul privind redistribuirea dosarelor, constatând, cu acel prilej, că, dintre toate cauzele în care asigura participarea la şedinţele de judecată, Dosarul nr. x/2006 a fost singurul repartizat unui alt coleg, respectiv procurorului T.

În aceste condiţii, nemulţumit fiind de modificarea intervenită, raportat la faptul că reprezentase Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în cauza W. o perioadă îndelungată, în care cercetarea judecătorească fusese aproape finalizată, după întoarcerea sa din concediu, martorul S. a purtat o discuţie cu V., aceasta spunându-i că distribuirea dosarului altui procuror s-a realizat din dispoziţia A., afirmaţie ce a fost reiterată de procurorul-şef al Serviciului judiciar şi ulterior, cu ocazia unei şedinţe de lucru a magistraţilor.

Deopotrivă, martorul a informat-o şi pe T. - căreia nu îi fusese comunicată încă măsura dispusă - despre faptul că i-a fost repartizată cauza privindu-l pe R., însă i-a garantat că va vorbi în legătură cu acest aspect şi cu procurorul-şef direcţie pentru a asigura, în continuare, participarea la termenele de judecată din acel dosar, apreciind că, prin schimbarea procurorului de şedinţă, în condiţiile în care şi componenţa completului de judecată fusese modificată recent, se va ajunge, prin formularea unor cereri nejustificate de către apărare, la temporizarea cursului procedurii judiciare după data de 1 februarie 2014, când urma să intre în vigoare noua codificare penală, cu toate că probele fuseseră deja administrate, urmând a mai fi audiaţi doar doi inculpaţi.

Martorul S. şi-a manifestat vehement dezacordul faţă de decizia procurorului şef structură, sens în care a arătat că intenţionează să participe, în continuare, la judecarea cauzei, motiv pentru care a fost chemat de inculpata A., care i-a atras atenţia că nu îi permite să-i submineze autoritatea şi să-i încalce dispoziţiile date cu privire la respectivul dosar, interzicându-i orice contact cu acesta.

Totodată, în acelaşi context, inculpata s-a interesat la procurorul-şef al Serviciului judiciar dacă procurorul T. a refuzat să asigure participarea în şedinţă, făcând trimitere şi la capacităţile ei profesionale, ocazie cu care a aflat că aceasta din urmă i-a comunicat martorei V. că procurorul S. a fost cel care s-a oferit să intre, în continuare, în şedinţa de judecată.

Deşi, anterior primului termen de judecată la care a reprezentat Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în Dosarul nr. x/2006, martora T. nu a purtat nicio discuţie cu procurorul-şef direcţie, ulterior, a fost solicitată de inculpata A. să o informeze periodic în legătură cu măsurile procesuale dispuse la fiecare termen de judecată, martora conformându-se acestei solicitări, aspect pe care l-a comunicat şi şefei Serviciului judiciar, V.

În condiţiile în care, la 1 februarie 2014, urma să intre în vigoare noul C. pen., o altă preocupare importantă a inculpatei A. imediat după numirea sa în funcţia de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală a fost aceea de a impune procurorilor din subordine, sub pretextul creării unei practici unitare la nivelul Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ideea stabilirii legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, context în care, începând din vara anului 2013, au fost organizate mai multe şedinţe de lucru în care s-a discutat în legătură cu acest aspect.

Aceste întruniri au fost conduse/moderate, de regulă, de consilierul procurorului şef direcţie, martorul O., care a pus la dispoziţia procurorilor din cadrul Serviciului judiciar şi un material referitor la aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome, iar, uneori, la şedinţe, a participat şi inculpata, care îmbrăţişa acelaşi punct de vedere, dezbaterile ce au avut loc cu aceste ocazii fiind unele tensionate.

Pe aceeaşi linie, în toamna anului 2013, s-a solicitat de conducerea structurii de Parchet întocmirea de către fiecare procuror care îşi desfăşura activitatea la Serviciul judiciar a unei situaţii cu privire la data când se împlineşte termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune ce formează obiectul judecăţii în cauzele aflate pe rolul instanţelor şi în care participă la şedinţele de judecată, dându-se dispoziţie ca modalitatea de calcul să fie realizată pe criteriul instituţiilor autonome.

În Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, procurorul T. a constatat că, dintre toate infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată numitul R., doar pentru cea de spălare de bani nu se împlinise termenul de prescripţie specială a răspunderii penale (declaraţiile martorului S. date pe întreg parcursul procesului, depoziţiile martorilor V., T. şi O. din faţa instanţei).

În intervalul 26 septembrie 2013 - 5 noiembrie 2014, în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, au fost stabilite 14 termene de judecată, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală fiind reprezentată de procurorul T.

Pe parcursul acestor şedinţe de judecată, au fost ascultaţi 10 martori, reaudiaţi 3 inculpaţi (U., X. şi Y.), au fost formulate de apărare mai multe solicitări de probatorii, unele admise de instanţă, precum şi cereri repetate de amânare a judecării cauzei, procurorul de şedinţă fiind de acord cu încuviinţarea celor din urmă.

Fiind informată, în mod constant, în legătură cu stadiul procedurii şi cunoscând faptul că judecata va intra în etapa dezbaterilor pe fond, în data de 27 octombrie 2014, inculpata A. a convocat-o în biroul său pe T. şi, făcând trimitere expresă la numitul R., i-a solicitat să formuleze concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, aducând ca argumente vechimea faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi împrejurarea că acuzatul nu a mai comis, între timp, alte infracţiuni, aspecte ce pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante în favoarea acestuia.

În plus, a menţionat că, în cauză, au fost instituite măsuri asigurătorii, astfel încât este garantată recuperarea pagubei produse prin infracţiunile deduse judecăţii, iar, pentru mai multe fapte ce formează obiectul acuzaţiei penale, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

În acest context, martora T. a precizat că astfel de concluzii nu pot fi formulate doar cu privire la R., având în vedere că toate persoanele acuzate în cauză au aceeaşi situaţie juridică.

Totodată, fiind prezent în biroul procurorului şef direcţie şi asistând la discuţie, consilierul acestuia, martorul Z., i-a recomandat inculpatei ca formularea unor asemenea concluzii pe fond în dosarul respectiv să fie supusă dezbaterii colectivului de procurori din cadrul Serviciului judiciar, apreciind că, în lipsa unei astfel de analize, solicitarea adresată procurorului de şedinţă apare ca fiind abuzivă.

Fără a ţine seama de această propunere, inculpata A. a îndemnat-o pe martora T. să redacteze, la secretariat, un referat în sensul celor anterior discutate şi a chemat-o în biroul său, cu registrul în care erau consemnate procesele-verbale ale şedinţelor de analiză a soluţiilor, pe şefa Serviciului judiciar, V., motivând că "totul trebuie făcut ca la carte".

Având în vedere autoritatea pe care procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism o avea asupra acesteia, martora T. a dat curs dispoziţiei verbale a inculpatei şi s-a deplasat în biroul alăturat, solicitându-i grefierei şef, AA., să tehnoredacteze, după dictarea sa, un înscris, la un moment dat, alăturându-se acestora şi A., care s-a implicat în conceperea documentului.

Astfel, a fost întocmit Referatul nr. x/2014 din 27 octombrie 2014, în cuprinsul căruia s-a menţionat că, în calitate de procuror de şedinţă în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti privindu-i pe inculpaţii R. ş.a., T. propune procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ca, în cadrul concluziilor ce urmează a fi susţinute pe fondul cauzei, să se solicite instanţei aplicarea unor pedepse cu suspendarea sub supraveghere a executării, invocându-se, în acest sens, împrejurarea că, pentru infracţiunea de înşelăciune, recalificată în dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, că faptele, circumscrise unor infracţiuni economico-financiare, au fost comise în intervalul 2002 - 2004, moment după care inculpaţii nu au mai săvârşit alte infracţiuni, astfel încât perioada de 10 - 12 ani scursă de la acea dată indică un comportament social corect, ce poate constitui, alături de celelalte aspecte, circumstanţe atenuante judiciare, în sensul prevederilor art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen., precum şi faptul că, în privinţa laturii civile, au fost instituite măsuri asigurătorii, ce pot fi folosite la recuperarea prejudiciului.

Totodată, făcându-se trimitere la prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, s-a precizat că "o astfel de modalitate de executare este proporţională deoarece, un termen de încercare de 7 ani impune în continuare pentru inculpaţi un comportament corect în societate, în caz contrar, urmând a se aplica dispoziţiile referitoare la revocarea suspendării sub supraveghere a pedepselor aplicate".

Referatul a fost semnat de procurorul de şedinţă T. şi vizat de inculpata A., care a aplicat rezoluţia "De acord", datată 27 octombrie 2014, fiind întocmit în două exemplare, din care unul i-a fost înmânat martorei pentru a-l depune la dosarul instanţei (dosar urmărire penală, declaraţiile martorelor T. şi AA. din cursul urmăririi penale - dosar urmărire penală - şi al cercetării judecătoreşti, depoziţiile inculpatei din 30 ianuarie 2015 - dosar urmărire penală - şi 12 noiembrie 2015).

Între timp, în biroul procurorului şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism s-a prezentat martora V., căreia, după finalizarea redactării referatului, acesta i-a adus la cunoştinţă conţinutul discuţiilor anterioare purtate cu martora T., T. solicitându-i să îşi exprime acordul pentru ca, în dosarul BB., să fie formulate concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor, martora V. fiind de acord cu solicitarea adresată, motiv pentru care, la indicaţia procurorului şef direcţie, a întocmit, în caietul/registrul de analiză a soluţiilor, un proces-verbal în cuprinsul căruia a consemnat că "s-a pus în discuţie, de comun acord cu conducerea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - reprezentată de doamna procuror-şef A., procuror-şef Serviciu judiciar V. şi procuror de şedinţă T. - în Dosarul nr. x/2006 privind pe inculpatul R. ş.a., formularea unor concluzii de condamnare a inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, iar ca modalitate de executare, s-a opinat, în consens să fie suspendare sub supraveghere, conform motivelor invocate în Referatul nr. x/2014", procesul-verbal fiind semnat de cei trei procurori menţionaţi în conţinutul acestuia.

A doua zi, în 28 octombrie 2014, a fost stabilit un nou termen de judecată în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, ocazie cu care procurorul de şedinţă a formulat o cerere de schimbare a calificării în drept a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, în cazul lui R. solicitând, în considerarea prevederilor art. 5 din C. pen., încadrarea juridică a acestora în dispoziţiile art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 din C. pen. coroborat cu art. 308 şi art. 309 din C. pen., cu aplicarea art. 35 din C. pen., art. 367 alin. (1) din C. pen. şi art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 din C. pen. - o faptă.

Nici la acest termen şi nici ulterior, T. nu a depus la dosarul cauzei Referatul nr. x/2014 din 27 octombrie 2014, convenind cu martora V. ca, înaintea datei de 5 noiembrie 2014, când vor avea loc dezbaterile pe fondul cauzei, să mai poarte o discuţie cu inculpata A. pentru a o convinge să renunţe la formularea unor concluzii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor şi, implicit, la înaintarea respectivului document, procurorul-şef al Serviciului judiciar realizând că, în cazul ataşării acestui înscris la dosar, parchetul nu va mai putea declara apel în cauză împotriva sentinţei pronunţate de tribunal (declaraţiile martorelor T. şi V. date în tot cursul procesului).

Ca urmare, anterior şedinţei de judecată din 5 noiembrie 2014, martora T. a încercat să discute pe această temă cu inculpata A., care, însă, fiind preocupată de situaţia sa personală, generată de scandalul mediatic în care era implicată, i-a spus să procedeze cum consideră de cuviinţă întrucât nu o mai interesează acest aspect, intenţionând să îşi depună demisia din funcţia de conducere pe care o ocupa (depoziţiile martorei T., declaraţia inculpatei din 12 noiembrie 2015).

În acest context, cu ocazia susţinerii acuzaţiilor din rechizitoriu, procurorul de şedinţă T. a solicitat, la termenul de dezbateri din 5 noiembrie 2014, condamnarea numitului R. pentru toate infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, în încadrarea juridică precizată în şedinţa din 28 octombrie 2014, mai puţin pentru infracţiunea de înşelăciune, în privinţa căreia a apreciat că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, şi, ca urmare, se impune pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal. De asemenea, a precizat că, în situaţia în care se vor aplica inculpaţilor pedepse rezultante ce nu vor depăşi 3 ani închisoare, nu se opune ca instanţa să dispună suspendarea sub supraveghere a executării acestora, urmând să stabilească, pe durata termenului de încercare, măsurile şi obligaţiile prevăzute de lege.

Anterior pronunţării sentinţei de către instanţa de fond, martora V. s-a deplasat la cabinetul procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, CC. (fostul său şef de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), căruia i-a relatat cele întâmplate şi i-a prezentat, în copie, referatul şi procesul-verbal din 27 octombrie 2014, acesta admonestând-o pentru modalitatea în care a procedat şi invitând-o la o discuţie împreună cu martora T.

Cu această ocazie, având în vedere concluziile orale formulate de cea din urmă, s-a luat hotărârea redactării şi depunerii unor note scrise prin care să se solicite pronunţarea de către instanţă a unei soluţii de condamnare la pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie. Ca urmare, prin Adresa nr. x/2014 din 25 noiembrie 2014 a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Centrală, a fost transmis la dosar un memoriu cuprinzând concluzii scrise formulate de procurorul T. în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în cuprinsul căruia s-a cerut, în privinţa lui R., condamnarea pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni menţionate şi cu ocazia cuvântului la dezbateri, iar, cu referire la individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpaţilor, s-a solicitat a se avea în vedere atitudinea procesuală a acestora, de negare a faptelor, pluralitatea infracţiunilor comise, valoarea mare a prejudiciului produs, precum şi împrejurarea că au acţionat în cadrul unui grup infracţional organizat.

Prin Sentinţa penală nr. 2858 din 16 decembrie 2014 pronunţată în acest dosar, instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul R. în infracţiunile prevăzute de art. 244 alin. (2) din C. pen., art. 47 din C. pen. raportat la art. 297 din C. pen. cu referire la art. 309 din C. pen. şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 367 alin. (2) din C. pen., art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 şi art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, fapte pentru care a fost condamnat la pedepse cu închisoarea, dispunându-se, în urma aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., executarea de către acesta a unei pedepse rezultante de 11 ani şi 4 luni închisoare .

În ceea ce priveşte împrejurările faptice s-a mai menţionat că, despre demersurile întreprinse de inculpata A. în legătură cu acest dosar, a fost încunoştinţat, în mod constant, martorul R. de către angajatul său DD. care, anterior, colaborase cu inculpata în calitate de poliţist judiciar şi, apoi, de consilier personal, relaţia dintre aceştia rămânând apropiată şi după ce nu au mai lucrat împreună, DD. fiind cel care a realizat legătura dintre cei doi (declaraţiile martorului R. date pe întreg parcursul procesului penal).

Ultima discuţie purtată de R. cu DD. a avut loc după apariţia în mass-media a fotografiilor privind vizita din luna februarie 2014 a inculpatei la Paris, ocazie cu care a aflat că, în contextul scandalului mediatic declanşat de publicarea fotografiilor, judecătorul fondului are o stare de temere şi, ca atare, nu se ştie ce se va întâmpla.

Prioritar analizării acuzaţiilor aduse inculpatei A. de către parchet, instanţa de fond a menţionat că toate consideraţiile teoretice dezvoltate anterior, cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu în forma specială prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., şi de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., îşi păstrează pe deplin valabilitatea.

Referitor la împrejurările faptice reţinute în sarcina inculpatei şi circumscrise infracţiunii de abuz în serviciu în varianta calificată, instanţa de fond a constatat că, în timp ce, prin actul de sesizare a instanţei, nu i-a fost imputată încălcarea niciunei dispoziţii din legislaţia primară şi/sau cea secundară, cu ocazia dezbaterilor, procurorul de şedinţă a invocat nerespectarea prevederilor art. 363 din C. proc. pen., art. 3, art. 4, art. 62, art. 63, art. 64 şi art. 67 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 şi art. 26 din Legea nr. 508/2004, cu modificările şi completările ulterioare, de către aceasta, în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor specifice funcţiei de procuror-şef direcţie, în legătură cu dosarul W., aflat în cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reiterat argumentele expuse anterior cu privire la faptul că precizările făcute de procuror, după finalizarea cercetării judecătoreşti, nu pot face obiectul verificărilor jurisdicţionale, întrucât echivalează cu o modificare a acuzaţiilor aduse inculpatei prin rechizitoriu, procedeu ce contravine dispoziţiilor art. 371 din C. proc. pen., care limitează judecata exclusiv la faptele arătate în actul de sesizare, nefiind permisă reconfigurarea circumstanţelor în care s-a reţinut că s-ar fi comis activitatea infracţională după ce judecătorul a statuat definitiv asupra obiectului camerei preliminare.

Astfel, prin rechizitoriu, s-a reţinut că inculpata A., în calitate de procuror-şef direcţie, dând curs solicitării martorului R. de a-l ajuta în vederea obţinerii unei soluţii favorabile în dosarul în care a fost trimis în judecată la Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus măsuri abuzive prin care a direcţionat "concluziile şi poziţia judiciară a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în faţa instanţei de judecată de o manieră în care să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoare cu executare în regim de detenţie", obţinând, în schimbul acestor demersuri, prin persoane interpuse, acţiuni la S.C. EE. S.A. Făgăraş, firmă deţinută de martor, dar şi angajarea fostului său consilier, DD., la una dintre societăţile lui R., cu toate beneficiile materiale ce decurgeau din această împrejurare.

Ca atare, la încadrarea în drept a activităţilor infracţionale imputate, s-a menţionat că "fapta inculpatei A. de a impune procurorilor să solicite în cauza aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti o soluţie favorabilă inculpatului R. constituie infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen., şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 din C. pen.".

Ulterior, prin precizările aduse de Parchet actului de sesizare a instanţei în procedura camerei preliminare, s-a arătat că, pentru acuzaţiile privind angajarea lui DD. la una dintre societăţile martorului R. şi cedarea acţiunilor S.C. EE. S.A., beneficii acordate de martor în schimbul promisiunii făcută de inculpată de a-i obţine o hotărâre favorabilă în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor sub aspectul infracţiunii de luare de mită.

În acest context, cu ocazia dezbaterilor, s-a solicitat procurorului de şedinţă să indice urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu imputată inculpatei pentru activităţile desfăşurate în legătură cu dosarul W., sens în care, reprezentantul parchetului a susţinut că vătămarea la care face referire textul de incriminare constă în atingerea adusă intereselor Ministerului Public, în timp ce folosul necuvenit cerut de legea specială este reprezentat de modul în care a decurs cercetarea judecătorească şi care i-a fost favorabil martorului R.

Procedând astfel, procurorul a modificat acuzaţiile iniţiale aduse inculpatei prin rechizitoriu şi care au fost precizate în mod definitiv în etapa camerei preliminare, modalitate interzisă de norma procesual penală care, aşa cum s-a arătat anterior, limitează cercetarea judecătorească şi, implicit, dezlegarea dată raportului juridic de drept penal la împrejurările faptice consfinţite, cu autoritate de lucru judecat, la momentul la care se dispune începerea judecăţii de către judecătorul de cameră preliminară.

Ca atare, Înalta Curte, secţia penală, nu a putut verifica existenţa unei corespondenţe între norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu în forma specială şi împrejurările faptice reconfigurate de procuror cu ocazia dezbaterilor pe fond, sub aspectul folosului necuvenit ce s-a susţinut că ar fi fost obţinut pentru altul.

În aceste condiţii, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că simpla menţiune a procurorului de şedinţă în sensul că au fost lezate interesele Ministerului Public prin acţiunile inculpatei, fără a fi individualizate în concret, nu este suficientă, întrucât ar permite judecătorului chemat să dezlege raportul juridic de drept penal să facă supoziţii cu privire la consecinţele produse de activitatea ce formează obiectul judecăţii, operaţiune care este incompatibilă cu funcţia pe care o exercită acesta.

Cu atât mai mult, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că nu poate analiza modificările aduse, prin concluziile scrise, bazei factuale care conturează, în opinia parchetului, urmarea imediată a infracţiunii de abuz în serviciu în formă specială şi care, de altfel, este diferită de cea indicată la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei.

Nu în ultimul rând, pornind de la consideraţiile teoretice dezvoltate anterior, instanţa de fond a constatat că, deşi elementul material al laturii obiective pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei A. prin rechizitoriu, în legătură cu dosarul W., este identic, nu sunt incidente, în acest caz, dispoziţiile art. 38 alin. (2) din C. pen. privind concursul ideal, întrucât, din expunerea bazei factuale, precum şi din calificarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare a instanţei, nu rezultă că s-au produs urmările imediate specifice fiecărei infracţiuni, ci, din contră, doar cele ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

În consecinţă, pentru considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, secţia penală, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatei A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea de favorizarea făptuitorului, s-a constatat că, din probatoriul administrat în ambele faze ale procesului penal, a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că inculpata A., în calitate de procuror-şef direcţie, a luat măsuri administrative şi a impus formularea anumitor concluzii în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în scopul ajutării martorului R., prin obţinerea unei soluţii cât mai avantajoase pentru acesta, astfel încât să nu execute, în regim de detenţie, o eventuală pedeapsă.

Relevante sub acest aspect s- au apreciat a fi susţinerile martorului S. care, la solicitarea inculpatei, i-a comunicat, la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie 2013, că cercetarea judecătorească în dosarul BB. este aproape finalizată, iar, în raport cu gravitatea infracţiunilor şi cuantumul pedepselor aplicate în speţe similare, preconizează obţinerea unei condamnări de cel puţin 15 ani închisoare în situaţia soluţionării cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal.

Totodată, relevantă a fost apreciată şi depoziţia martorului O. care a arătat că şeful direcţiei, intenţionând să reorganizeze activitatea Serviciului judiciar, i-a cerut martorei V. să întocmească o statistică cu privire la dosarele Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism aflate pe rolul instanţelor şi procurorii care asigurau participarea la şedinţele de judecată pentru fiecare dintre acestea, inculpata aducându-i la cunoştinţă, în acest context, că martora T. urma să intre în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

De altfel, chiar inculpata a recunoscut în faţa instanţei că a hotărât redistribuirea dosarului, fapt pe care i l-a comunicat procurorului S., cu ocazia discuţiilor purtate pe fondul refuzului acestuia de a-i permite martorei T. să intre în locul său în şedinţă în cauza BB., solicitându-i, totodată, să conteste măsura dacă nu este de acord sau să plece de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aspect confirmat, în mod constant, şi de către martorul S.

Aşadar, solicitarea datelor statistice în vederea reorganizării unităţii de Parchet specializată, care viza şi activitatea Serviciului judiciar, în sensul asigurării unei munci echilibrate pentru procurorii de şedinţă, măsură ce implica redistribuirea dosarelor aflate în faza de judecată de o manieră care să permită participarea aceluiaşi procuror în toate cauzele aflate pe rolul unui complet, nu a fost determinată de necesitatea eficientizării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, aşa cum a susţinut inculpata A., ci a reprezentat pretextul care să-i permită acesteia îndepărtarea procurorului S. din Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, magistrat care nu putea fi controlat de procurorul-şef direcţie.

În sprijinul celor menţionate, instanţa de fond a reţinut că singurul dosar în care procurorul de şedinţă a fost înlocuit cu un alt coleg din cadrul direcţiei a fost cel privindu-l pe martorul R., context în care s-a apreciat că dispoziţiile administrative luate de inculpată nu au avut ca scop real optimizarea activităţii desfăşurată de unitatea de Parchet, ci doar crearea unei aparenţe în acest sens, având în vedere că, odată obţinute informaţiile solicitate în legătură cu încărcătura dosarelor pe fiecare magistrat din cadrul Serviciului judiciar, nu au fost dispuse măsuri în vederea echilibrării volumului de muncă şi stabilizării procurorilor pe acelaşi complet de judecată.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut că probatoriul a dovedit că încă din primele luni de mandat, inculpata A. a manifestat un interes deosebit pentru modul în care va fi identificată şi aplicată legea penală mai favorabilă odată cu intrarea în vigoare a noii codificări penale, impunând procurorilor de pe judiciar, fie direct, fie prin intermediul consilierului său, O., teza instituţiilor autonome, care făcea posibilă constatarea prescripţiei răspunderii penale într-un interval mai scurt, ca urmare a combinării dispoziţiilor privind cuantumul pedepselor dintr-o lege (de principiu, din noul Cod, unde pedepsele sunt mai reduse) cu cele ce reglementau termenul de prescripţie dintr-o altă lege (de regulă, din vechiul cod, care stabilea termene de prescripţie specială mai mici).

Demersurile inculpatei pentru acceptarea teoriei instituţiilor autonome în identificarea legii penale mai favorabile de către procurorii din subordine au fost apreciate de către instanţa de fond ca reprezentând elemente de circumstanţiere a activităţii desfăşurată de inculpată, în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului R., de natură a evidenţia amploarea planului conceput în vederea ajutării lui R., ce a fost gândit în cele mai mici detalii pentru a-i asigura reuşita, fără ca aceasta să constituie o modificare a obiectului acuzaţiei.

Ca atare, susţinerile inculpatei potrivit cărora solicitarea unei condamnări cu suspendarea executării pedepsei pentru R. a fost determinată de intervenţia prim adjunctului Serviciului Român de Informaţii, pe care a pretins că nu îl putea refuza, întrucât activitatea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ar fi avut de suferit în lipsa informaţiilor ce erau furnizate de instituţia menţionată, au fost apreciate de instanţa de fond ca neavând nicio relevanţă din punct de vedere juridic şi, ca atare, nu o pot exonera de răspundere penală, întrucât A. nu era în relaţii de subordonare faţă de acesta şi mai mult, în condiţiile legii, procurorii sunt independenţi în luarea măsurilor şi adoptarea soluţiilor dispuse.

În raport de argumentaţia ce precede, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că întreaga activitate derulată de inculpata A. realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen., în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, aceasta a acţionat, în realizarea planului de a-l ajuta pe martorul R., cu vinovăţia cerută de norma de incriminare, respectiv intenţie directă.

Chiar dacă demersurile sale nu s-au finalizat cu pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării pedepsei închisorii aplicată lui R., instanţa de fond a reţinut că, pentru existenţa infracţiunii de favorizare a făptuitorului, este necesar şi, totodată, suficient ca scopul de a îngreuna tragerea la răspundere penală să fi fost configurat de către autor la momentul acordării ajutorului, indiferent dacă, ulterior, a fost sau nu realizat.

De asemenea, s-a reţinut că toate măsurile luate de A. atât în plan administrativ, cât şi pentru a impune procurorului de şedinţă formularea unor concluzii cu suspendarea executării pedepsei în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală şi care, de altfel, au fost amplu prezentate în dezvoltările anterioare, se circumscriu noţiunii de ajutor acordat lui R., aşa cum o cer dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. pen., în condiţiile în care martorul era cercetat, în primă instanţă, ca urmare a trimiterii sale în judecată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Sub acelaşi aspect, instanţa a reţinut că este îndeplinită şi cerinţa esenţială prevăzută de norma de incriminare pentru întregirea laturii obiective, având în vedere că ajutorul a fost dat în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului FF.

În acest sens, Înalta Curte, secţia penală, raportându-se la definiţia legală a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, a constatat că întreaga activitate desfăşurată de inculpată şi subsumată noţiunii de ajutor s-a materializat, temporal, după trimiterea în judecată a lui R. şi până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, fiind, astfel, respectată condiţia ca urmărirea scopului de îngreunare a tragerii la răspundere penală să fie situată în timp între momentul sesizării instanţei cu rechizitoriul şi soluţionarea definitivă a cauzei.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că măsurile luate de inculpată, în calitate de procuror-şef direcţie, prin modul în care au fost corelate, erau apte să conducă la scopul ce se dorea a fi realizat, în condiţiile în care, prin sintagma "îngreunare" nu se înţelege doar întârzierea sau împiedicarea efectuării unui act de procedură pe parcursul judecăţii, ci şi orice acţiune de inducere în eroare, de derutare sau de abatere a atenţiei de la o anumită împrejurare, aşa cum s-a reţinut şi în doctrină (GG. şi alţii, Explicaţii teoretice ale C. pen. Român, Partea specială, volumul IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, pag. 218).

Astfel, prin Referatul nr. x/2014 din 27 octombrie 2014, în cuprinsul căruia inculpata, alături de procurorul de şedinţă, a formulat concluzii de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei pentru martorul R., s-a urmărit devierea atenţiei completului de judecată de la anumite împrejurări esenţiale, de natură a contura gravitatea deosebită a faptelor ce formau obiectul Dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile.

Ca atare, Înalta Curtea constatat că toate demersurile inculpatei A. s-au subsumat acţiunii de ajutorare pentru îngreunarea tragerii la răspundere penală a lui R., chiar dacă aveau ca scop obţinerea unei anumite sancţiuni, întrucât, prin instituirea acestei cerinţe esenţiale a laturii obiective a infracţiunii de favorizarea făptuitorului, intenţia legiuitorului a fost aceea ca norma de incriminare să fie interpretată în sensul său larg şi nu stricto sensu în ceea ce priveşte instituţia răspunderii penale.

Astfel, prin incriminarea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, s-a urmărit includerea în sfera ilicitului penal, atât a ajutorului dat în vederea pronunţării, în contra evidenţei, a unei hotărâri de achitare sau încetare a procesului penal, cât şi a acţiunii de sprijin pentru obţinerea unei soluţii de condamnare la o pedeapsă care, fie prin cuantum, fie prin modalitatea de executare sau sub ambele aspecte, nu corespunde în mod vădit cu gravitatea, în concret, a faptei şi cu periculozitatea persoanei cercetate.

Prin urmare, îndepărtarea martorului S. din dosarul W. aproape de finalizarea cercetării judecătoreşti, întrucât "nu putea fi controlat", redistribuirea cauzei către procurorul T., căreia i-a fost impusă formularea unor concluzii cu suspendarea executării pedepsei, prin prezentarea unor elemente care, contrar evidenţei, ar fi putut conduce la reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare cu consecinţa diminuării cuantumului pedepsei şi a stabilirii unei modalităţi de executare în afara mediului penitenciar pentru R., întocmirea, împreună cu noul procuror de şedinţă, a Referatului nr. x/2014, pe care, ulterior, l-a şi vizat, obligarea şefului de Serviciu judiciar să consemneze în registrul de analiză a soluţiilor procesul-verbal din 27 octombrie 2014, care atesta acordul inculpatei şi al martorelor V. şi T. pentru susţinerea în instanţă a unor concluzii în sensul menţionat, predarea referatului procurorului de şedinţă pentru a fi depus la dosar, intră în sfera noţiunii de ajutor, ca element material al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, faptă care s-a consumat la momentul realizării întregii activităţi infracţionale desfăşurată de către A. şi a avut ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, independent de solicitările făcute cu ocazia dezbaterilor de către reprezentantul parchetului şi de soluţia dată pe fondul cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte, secţia penală, a constatat că fapta inculpatei A., astfel cum a fost descrisă în dezvoltările anterioare, întruneşte toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Sub aspectul individualizării pedepsei, instanţa de fond a apreciat că, dintre criteriile generale prevăzute de art. 74 alin. (1) din C. pen., primează cele care privesc circumstanţele reale de comitere a activităţii infracţionale, în detrimentul elementelor aparent favorabile care circumstanţiază persoana inculpatei, date fiind gravitatea faptei, contextul săvârşirii acesteia, mijloacele folosite şi urmarea produsă.

Gravitatea acţiunilor întreprinse de către inculpata A., materializate în acte de ajutorare a unei persoane trimise în judecată pentru infracţiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social atât generic, cât şi concret, prin impunerea unei anumite atitudini procurorului de şedinţă, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile pentru acuzat, precedată de măsuri administrative de natură a-i facilita atingerea scopului urmărit, s-a apreciat a fi una sporită, având în vedere implicaţiile asupra actului de justiţie în general, punând sub semnul întrebării însăşi finalitatea acestuia, respectiv credibilitatea şi corectitudinea sistemului judiciar.

Totodată, faptul că inculpata care, prin funcţia deţinută, ocupa a doua poziţie în ierarhia Ministerului Public, s-a înţeles cu cel pe care îl trimisese în judecată să-l ajute în împiedicarea înfăptuirii actului de justiţie, ce are ca finalitate tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate de săvârşirea de infracţiuni, prin aplicarea unor sancţiuni penale în concordanţă cu gravitatea acestora, creează impresia în rândul destinatarilor legii că justiţia se înfăptuieşte diferenţiat, în raport cu poziţia socială, pregătirea şi averea deţinută, ceea ce este nepermis într-un stat de drept, ce are la bază o societate ce se fundamentează pe principii democratice.

În plus, datele pozitive care caracterizează persoana inculpatei (nivelul de educaţie, pregătirea profesională, experienţa multidisciplinară, lipsa antecedenţei penale) nu au putut fi reţinute ca circumstanţe de natură a atenua tratamentul sancţionator aplicat, întrucât tocmai aceste împrejurări au determinat promovarea în funcţia de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism făcând posibilă exercitarea presiunilor asupra colegilor săi, dat fiind şi ascendentul avut prin poziţia pe care o ocupa.

Având în vedere argumentele prezentate, s-a dispus condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

De asemenea, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că, în raport cu natura şi gravitatea faptei comise de inculpată, se impune interzicerea atât în timpul executării pedepsei principale, cât şi ulterior, pe o durată de 3 ani, a dreptului de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi a celei de a ocupa funcţia sau a exercita profesia ori meseria sau de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, ca pedeapsă accesorie şi pedeapsă complementară.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpata A.

Prin motivele scrise de apel, prin concluziile scrise dar şi prin susţinerile orale formulate în faţa instanţei de control judiciar, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie sub următoarele aspecte:

- greşita achitare a inculpatei A. pentru infracţiunile de abuz în serviciu, în formă calificată, faptă prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (două fapte) şi pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului B., faptă prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen. (o faptă) - punctele B şi C din rechizitoriu,

- greşita achitare a inculpatului B. pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu, în formă calificată, faptă prevăzută de art. 48 din C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. (o faptă) - punctul B din rechizitoriu,

- greşita modalitate de individualizare a pedepsei aplicată inculpatei A. pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului R.-punctul C din rechizitoriu.

Prin motivele de apel formulate în scris şi prin concluziile scrise depuse la dosar şi susţinute oral de apărătorul ales cu ocazia dezbaterilor, inculpata A. a criticat sentinţa instanţei de fond pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei sale condamnări pentru infracţiunea de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 269 din C. pen. şi a solicitat achitarea, în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) din C. proc. pen., susţinând că nu sunt întrunite cerinţele normei de incriminare nici sub aspect obiectiv şi nici sub aspect subiectiv.

Prin Decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din data de 29 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, privind şi pe intimatul inculpat B.

În opinie separată, s-a apreciat că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A., desfiinţarea în parte a sentinţei penale şi achitarea acesteia, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., cu menţinerea celorlalte dispoziţii care nu sunt contrare.

Împotriva Deciziei penale nr. 117 din 26 iunie 2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, la data de 22 noiembrie 2018 a formulat contestaţie în anulare condamnata A.

Prin Decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a admis contestaţia în anulare formulată de condamnata A., a desfiinţat în parte decizia penală contestată numai în ceea ce o priveşte pe condamnata A. şi a fixat termen la 20 mai 2019, pentru rejudecarea apelurilor declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2015, numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatei pentru infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

A fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.

Au fost anulate formele de executare dispuse în baza Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia penală sus-menţionată în ceea ce o priveşte pe condamnată.

În cauză s-a constatat că este incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I C. proc. pen., reţinându-se, în raport cu interpretarea obligatorie a dispoziţiilor art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, că instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Rejudecarea apelurilor declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie:

În cadrul cercetării judecătoreşti în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători a încuviinţat, pentru apelanta inculpată A., reaudierea martorilor S., O., V. şi T., apreciind că pentru justa soluţionare a cauzei se justifică administrarea acestor probe, depoziţiile acestor martori fiind de natură a clarifica aspecte ce ţin de situaţia de fapt reţinută, de acuzaţiile aduse inculpatei şi de apărările formulate de aceasta.

Inculpata A. şi-a reformulat motivele de apel, în esenţă, în actualul cadru procesual susţinând următoarele:

În principal, s-a arătat că în speţă este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 3.07.2019, solicitându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând vedere nelegala compunere a completului care a soluţionat cauza în fond şi care trebuia constituit conform art. 29 din Legea nr. 78/2000. Într-un prim subsidiar, s-a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.. cu motivarea că în cauză lipseşte actul de sesizare al organelor de urmărire penală şi, pe de altă parte, că toate actele de urmărire penală au fost realizate de un organ de urmărire penală necompetent, procurorul de caz fiind procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, iar inculpata, procuror cu grad de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Un alt motiv subsidiar de apel a vizat achitarea inculpatei în temeiul dispoziţiilor art. 396 rap la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi a II-a C. proc. pen., apărarea arătând cu nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului. Criticile punctule formulate în susţinerea fiecărui motiv de apel urmează a fi expuse în cuprinsul prezentei decizii, cu ocazia analizării acestora.

Faţă de limitele rejudecării, motivele de apel ale parchetului, astfel cum au fost depuse la dosar în primul ciclu procesual al căii de atac, au vizat exclusiv individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, în sensul majorării acesteia. Cu ocazia dezbaterilor, Ministerul Public a susţinut că, faţă de principiul non reformatio in pejus şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte nu poate proceda la majorarea pedepsei stabilită de prima instanţă.

Examinând sentinţa apelată, în limitele stabilite prin Decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, dar şi în cele determinate de aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (rejudecarea apelurilor fiind consecinţa admiterii căii extraordinare de atac promovată doar de către inculpată) în raport de criticile formulate şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei conform art. 417 C. proc. pen., se reţin următoarele:

I. Asupra criticilor formulate în apelului inculpatei A.

A. Prin primul motiv de apel, apărarea inculpatei a solicitat desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, susţinându-se că în cauză este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/3.07.2019, prin care s-a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, şi s-a statuat, totodată, că dosarele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

S-a arătat că obiectul judecăţii instanţei de fond l-au constituit şi infracţiuni de corupţie, prevăzute în Legea nr. 78/2000 şi, mai mult, cu privire la fapta cu care este învestită în prezent instanţa de apel, rechizitoriul a reţinut existenţa unui concurs ideal între infracţiunea de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 C. pen. şi cea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu rap. la art. 297 C. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/3.07.2019 nu produce efecte în prezenta cauză, după cum rezultă chiar din considerentele hotărârii instanţei de contencios constituţional (parag. 170 - 171). Astfel, stabilind efectele deciziei sale, Curtea a identificat "două categorii de cauze ce vizează situaţii juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cărora urmează a li se aplica direct prezenta decizie. Prima categorie de cauze este reprezentată de cele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării prezentei decizii, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul completurilor de 5 judecători. Aceste cauze, având în vedere încălcarea în faza judecăţii în primă instanţă a prevederilor art. 21 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003. Desigur, a doua categorie de cauze este cea subsumată cauzelor care vor fi înregistrate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data publicării prezentei decizii, şi anume cauzele viitoare cu privire la care aplicarea prezentei decizii nu comportă nicio dificultate procesuală.

Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă".

Astfel cum s-a arătat, în prezenta cauza, rejudecarea căii de atac a apelului are loc în limitele stabilite Decizia penală nr. 67 din 18 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, respectiv numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatei A. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Pentru toate celelalte infracţiuni ce au constituit obiectul judecăţii instanţei de fond, respectiv abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., favorizarea făptuitorului, prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. (punctul B din rechizitoriu) şi infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen., soluţia primei instanţe, de achitare a inculpatei în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap.la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători.

Rezultă aşadar că, în privinţa infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 situaţia juridică a inculpatei era definitiv consolidată anterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3.07.2019, astfel că aceasta nu produce efecte în prezenta cauză. Împrejurarea că infracţiunea de favorizare a făptuitorului a fost reţinută în rechizitoriu în concurs ideal cu o infracţiune de corupţie devine fără relevanţă la acest moment procesual, faţă de limitele judecăţii. Acestea din urmă impun ca analiza să fie restrânsă la infracţiunea prevăzută de art. 269 C. pen., iar în raport cu acest obiect instanţa a fost compusă cu respectarea legii.

Este de arătat şi faptul că, şi în ipoteza în care ar fi existat alte motive care să conducă la o soluţie de trimitere a cauzei spre rejudecare, faţă de obiectul învestirii sale, respectiv doar infracţiunea de favorizare a făptuitorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., reluarea judecăţii de către instanţa de fond nu ar fi avut loc în complet constituit potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, împrejurare ce dovedeşte o dată în plus că decizia invocată nu este incidentă în prezenta cauză.

B. Prin al doilea motiv de apel, apărarea inculpatei A. a solicitat încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., susţinând, pe de o parte, lipsa actului de sesizare, şi, pe de altă parte, faptul că toate actele de urmărire penală au fost efectuate de un organ de urmărire penală necompetent.

Apărarea a arătat, în esenţă, că sesizarea din oficiu cuprinde o descriere detaliată a faptelor iar aceasta nu putea porni de la parchet, ci a fost realizată de Serviciul Român de Informaţii, care, la momentul respectiv, în baza unor protocoale încheiate cu Ministerul Public, realiza acte conexe actului de justiţie. S-a arătat că această concluzie este susţinută de împrejurarea că din comunicatele de presă de la momentul reţinerii inculpatei A., rezultă că D.N.A că a beneficiat de sprijinul de specialitate al Serviciul Român de Informaţii. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 101 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.. s-a solicitat excluderea tuturor probelor directe şi derivate care au rezultat ca urmare a stării de fapt consemnată de către procuror în cadrul sesizării din oficiu, întrucât acestea nu pot reprezenta decât preluări ale unor note informative întocmite de organe ale statului fără atribuţii în cadrul procesului penal, respectiv fără competenţă funcţională de realizare a unor acte de urmărire penală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit art. 288 alin. (1) din C. proc. pen., organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu, iar potrivit art. 292 din C. proc. pen., organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.

Verificând actele dosarului, se constată că actul de sesizare în dosarul de urmărire penală îl constituie procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 15 octombrie 2014.

Ceea ce invocă în realitate apelanta inculpată nu este inexistenţa sesizării organului de urmărire penală, ci nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu, cu motivarea că acesta ar cuprinde informaţii puse la dispoziţie de către Serviciul Român de Informaţii.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că legalitatea actelor de urmărire penală este supusă cenzurii în procedura de cameră preliminară, iar apărarea inculpatei nu a adus argumente pertinente pentru punerea în discuţie a acestei nulităţi în cursul judecăţii în apel. Datele invocate în motivele de apel existau la dosarul de urmărire penală, fiind cunoscute încă din procedura de cameră preliminară, astfel că nu există vreun temei legal sau izvorât din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pentru repunerea lor în discuţie.

Hotărârile instanţei de contencios constituţional pe care se întemeiază apărarea, respectiv Decizia nr. 51/2016 (prin care s-a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din C. proc. pen. este neconstituţională), Decizia nr. 91/2018 (prin care s-a constatat că sintagma "aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români" cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională), nu au legătură cu nulitatea invocată. Acestea au în vedere efectuarea de acte de urmărire penală de către Serviciul Român de Informaţii şi nu eventuala punere la dispoziţia organelor de urmărire penală a unor date care să stea la baza sesizării sale din oficiu, astfel cum susţine apărarea că s-ar fi întâmplat în cauză.

Pe de altă parte, soluţia de încetare a procesului penal întemeiată pe dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza a III-a din C. proc. pen., este incidentă atunci când lipseşte sesizarea organului competent şi vizează doar acele situaţii în care, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este nevoie de o sesizare specială, spre exemplu, în cazul infracţiunilor prev. de art. 413 - 417 C. pen., când pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară, conform art. 431 C. pen., sesizarea comandantului. Or, în mod evident, în cauză nu era necesară vreo sesizare specială.

Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că în cursul cercetării judecătoreşti în apel în primul ciclu procesual (finalizat prin Decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018, desfiinţată doar în parte), Înalta Curte a încuviinţat cererea inculpatei şi a solicitat parchetului să comunice dacă în cursul urmăririi penale desfăşurate în cauză, Serviciul Român de Informaţii a colaborat cu organele de urmărire penală în efectuarea actelor de urmărire penală şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ, să se precizeze în ce a constat această colaborare.

Răspunzând acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a arătat, prin Nota din data de 19 iunie 2018 (aflată Dosar nr. x/2017), că Serviciul Român de Informaţii nu a participat la efectuarea actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, acestea fiind dispuse/întocmite exclusiv de procurori sau ofiţeri de poliţie judiciară delegaţi de procurori, aspect care rezultă din actele existente în dosarul de urmărire penală. Cvasitotalitatea declaraţiilor au fost luate de procuror în prezenţa apărătorilor aleşi, astfel că este exclusă suspiciunea ca la aceste activităţi să fi participat vreun reprezentant al Serviciului Român de Informaţii.

Faţă de cele arătate, se constată că susţinerile apelantei inculpate A., pe acest aspect, sunt nefondate.

De asemenea, sunt neîntemeiate şi criticile apărării în sensul că toate actele de urmărire penală, inclusiv rechizitoriul au fost realizate de un organ de urmărire necompetent. S-a susţinut că procurorul de caz, desemnat să efectueze urmărirea penală, era un procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, care nu avea competenţă funcţională în efectuarea urmăririi penale faţă de inculpata A., care avea grad de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, apelanta inculpată a apreciat că procurorul de caz nu avea abilitarea şi competenţa legală de a efectua acte de urmărire penală în cauză, împrejurare care atrage nulitatea absolută atât a rechizitoriului, cât şi a actelor de urmărire penală efectuate de acesta.

Deşi şi această critică formează obiectul procedurii camerei preliminare, Înalta Curte o poate analiza inclusiv în apel, în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4.05.2017 publicată în M. Of. nr. 566/17.07.2017, ulterioară finalizării procedurii prev. de art. 342 şi următoarele C. proc. pen.., prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională" şi, totodată, având în vedere şi art. 281 alin. (3) C. proc. pen.. care nu limitează în timp încălcarea prevederilor art. 281 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.

Criticile apărării sunt în afara dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Direcţia Naţională Anticorupţie este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României şi funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, conform art. 87 alin. (1) din acelaşi act normativ, Direcţia Naţională Anticorupţie se încadrează cu procurori numiţi prin ordin al procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, la propunerea secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în urma concursului organizat în acest sens, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţii, aprobat potrivit legii.

Or, se constată că la momentul efectuării urmăririi penale şi al emiterii rechizitoriului în cauza de faţă, procurorul de caz era numit în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, potrivit dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 304/2004, astfel că avea dreptul să funcţioneze în această structură şi să efectueze acte de urmărire penală ce revin în competenţa acestei structuri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, procurorul respectiv îndeplinea o funcţie pentru care a fost desemnat printr-un act administrativ emis de organul competent, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pe perioada numirii în cadrul acestei structuri, procurorul a dobândit gradul unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împrejurarea ce rezultă din dispoziţiile art. 87 alin. (91) din Legea nr. 304/2004 (text introdus prin O.U.G nr. 56/2009) care prevăd expres că de la data revenirii la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde au dreptul să funcţioneze, potrivit legii, procurorii care au activat în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie îşi redobândesc gradul profesional de execuţie şi salarizarea corespunzătoare acestuia avute anterior sau pe cele dobândite ca urmare a promovării, în condiţiile legii, în timpul desfăşurării activităţii în cadrul direcţiei (forma anterioară modificării prin Legea nr. 207/2018, prin care a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a reveni la un alt parchet decât acela de la care provine).

Dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 304/2004, invocate de apărarea inculpatei A., aflate în Capitolul II, Secţiunea a 4-a - Organizarea parchetelor militare a Legii nr. 304/2004 nu sunt incidente în cauza pendinte, referindu-se la o altă structură din cadrul Ministerului Public. După cum s-a arătat anterior, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 87 din Legea nr. 304/2004, din cadrul Secţiunii a 2-a, după cum rezultă din însăşi denumirea marginală a acesteia - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În consecinţă, sub aspectele anterior analizate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază neîntemeiate criticile formulate.

C. În ceea ce priveşte criticile vizând fondul cauzei, prin care se tinde la pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau a II a C. proc. pen., se reţin următoarele:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că, exceptând aspectele reţinute de prima instanţă cu privire la discuţiile referitoare la aplicarea art. 5 C. pen., situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită, fiind confirmată de probele administrate în cauză, martorii reaudiaţi în actualul cadru procesual la solicitarea apărării, respectiv S., T., O. şi V. neaducând elemente suplimentare care să conducă la modificarea acestei baze factuale.

Prioritar analizei situaţiei de fapt şi a probatoriului pe care aceasta se întemeiază, se impune examinarea susţinerilor apărării referitoare la limitele sesizării instanţei, prin concluziile scrise formulate în apel susţinându-se că dispoziţia inculpatei de schimbare a procurorului de şedinţă nu ar face obiectul judecăţii întrucât această faptă nu a fost descrisă şi nu a fost considerată activitate infracţională în rechizitoriu.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că apărările sunt total nefondate. Astfel, în actul de sesizare s-a reţinut că "procurorul-şef D.I.I.C.O.T., A., după preluarea funcţiei, în anul 2013, în urmărirea intereselor inculpatului R., de a nu fi condamnat la o pedeapsă cu executare, a dispus măsuri abuzive care să direcţioneze concluziile şi poziţia judiciară a D.I.I.C.O.T. în faţa instanţei de judecată de o manieră în care acesta să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea cu executare în regim de detenţie. Practic, odată ce a ajuns la conducerea instituţiei publice, A. a înţeles să subordoneze instituţia pe care o conduce, interesului inculpatului R. în cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti şi în acest scop a dispus procurorilor şi a luat chiar măsuri concrete în scopul determinării procurorilor ca, fără nicio rezervă, să pună concluzii contrare gravităţii faptelor dovedite prin probe. (...)"

Descriind în continuare faptele care se circumscriau atitudinii abuzive şi de subordonare a intereselor D.I.I.C.O.T. interesului inculpatului R., în rechizitoriu se arată că "probele administrate în cauză au relevat că, în luna iunie 2013 inculpata A. i-a solicitat procurorului de şedinţă, martorul S., care participa la cercetarea judecătorească în acest dosar încă din anul 2008 (menţionăm că dosarul se afla pe rolul instanţei de judecată de peste 10 ani), să-i prezinte evoluţia şi care este punctul său de vedere relativ la finalitatea Dosarului nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, în care fuseseră trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, inclusiv R.

În considerarea faptului că în dosarul disjuns din acest dosar şi care privea pe inculpatul U., instanţa pronunţase o condamnare de 10 ani închisoare, iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului R. erau similare, procurorul S. i-a spus că se aşteaptă ca instanţa să-i aplice acestuia 15 ani de închisoare.

În continuare martorul S. a mai arătat că în luna august 2013, deşi participase de peste 5 ani la şedinţele de judecată în această cauză, a fost anunţat de procurorul-şef serviciu, martora V. că, exceptând cauza BB., urma să participe la toate celelalte cauze, din dispoziţia procurorului şef direcţie, A., care a desemnat ca procuror de şedinţă pe T.

Datorită faptului că martorul S. a apreciat că se impunea să participe în continuare la judecarea acestei cauze, datorită complexităţii sale şi faptului că este deja pregătit pentru acea speţă, a participat ca procuror de şedinţă şi la termenul din septembrie 2013. În ziua următoare a fost chemat de procurorul-şef direcţie, A., care i-a spus că din acel moment nu trebuie să mai aibă nicio tangenţă cu acel dosar. Mai mult, începând cu data de 15.11.2013, pentru ca inculpata A. să fie sigură că nu va mai avea vreo tangenţă cu dosarul a dispus delegarea procurorului S. la Serviciul de combatere a criminalităţii economico financiare. Pe toată perioada care s-a scurs din primăvara anului 2013 şi până la judecarea cauzei pe fond, procuror de şedinţă în acest dosar a fost martora T.".

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată astfel că acuzaţia adusă inculpatei se referă inclusiv la dispoziţia de schimbare a procurorului care asigura participarea în dosarul privindu-l pe inculpatul R., şi, totodată, că inculpata a formulat apărări sub acest aspect inclusiv în cursul urmăririi penale arătând că "la solicitarea domnului S. care dorea o funcţie de conducere în cadrul Serviciului de combatere a macrocriminalităţii economico - financiare, a fost de acord cu redistribuirea şedinţelor de judecată, astfel încât acesta să fie degrevat de anumite dosare şi am lăsat la latitudinea acestora alegerea acestor cauze.", acestea fiind analizate şi în actul de sesizare.

Cu privire la situaţia de fapt, apărarea apelantei a susţinut, în esenţă, că iniţiativa schimbării procurorului de şedinţă S. nu i-a aparţinut inculpatei A., ci martorei V. şi că modificarea s-a făcut în contextul reorganizării activităţii Serviciului judiciar.

În acord cu instanţa de fond, Completul de 5 judecători, reţine că dispoziţia de schimbare a procurorului de şedinţă în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în care inculpatul R. avea calitatea de inculpat, a fost dată de apelanta inculpată A., probele administrate în cauză conturând, în mod cert, această concluzie.

Înalta Curte reţine că inculpata a acţionat în considerarea promisiunii făcute martorului R. "mi-a spus că este dispusă să-mi ofere sprijin pentru rezolvarea problemelor mele penale în sensul obţinerii unei soluţii favorabile" - acesta arătând că "după numirea inculpatei A. ca şef la DIICOT i-am transmis prin intermediul lui DD. că doresc schimbarea procurorului de şedinţă S. întrucât acesta participase ca procuror de şedinţă şi în dosarul HH. şi era un tip agresiv care nu putea fi controlat în sensul că nu putea să i se impună de cineva să formuleze anumite concluzii în dosar. După câteva luni, aproximativ între 2 şi 4 luni, procurorul S. a fost înlocuit cu procuroarea T." (declaraţie martor, dosar fond).

La acel moment, relaţiile dintre familiile acestora erau apropiate, martorul R. arătând că "între soţia mea şi inculpată se stabilise o anumită comunicare, soţia mea recomandând-o la un doctor. Aceste relaţii de comunicare între soţia mea şi inculpată s-au creat după ce A. a fost numită la DIICOT pe perioada soluţionării dosarului în instanţă (...) soţia mea cunoştea despre promisiunea A. de a mă ajuta în rezolvarea dosarului penal iar crearea relaţiei de comunicare despre care am vorbit a fost motivată tocmai de situaţia în care mă aflam eu. (...) am primit o invitaţie din partea inculpatei ca împreună cu soţia mea să-i facem o vizită la casa părintească din Făgăraş, vizită pe care am onorat-o. În schimbul ajutorului pe care A. mi l-a promis cu privire la dosarul penal, am luat iniţiativa de a organiza o întâlnire cu ambasadorul Olandei, la reşedinţa acestuia din Bucureşti, în ideea de a o sprijini pe şefa DIICOT în relaţiile cu reprezentanţii statelor străine. Această întâlnire a avut loc aşa cum am arătat la reşedinţa ambasadorului. A participat A. împreună cu soţul acesteia, eu cu soţia, ambasadorul Israelului cu soţia şi ambasadorul Olandei cu soţia. Cu acea ocazie, soţia ambasadorul Olandei a realizat mai multe fotografii şi aflând despre situaţia mea actuală, prin intermediul soţiei mele, s-a oferit să-mi pună la dispoziţie o fotografie realizată cu acel prilej în care apare A., soţul acesteia şi eu".

Înalta Curte constată că depoziţia martorului este susţinută de fotografiile ataşate la dosarul cauzei, aşa încât susţinerile apelantei inculpate care invocă lipsa de credibilitate a martorului R. raportat la pretinsa dorinţă de răzbunare împotriva procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată nu pot fi primite, în contextul relaţiilor de natură personală existente între cei doi.

Deopotrivă, modul în care inculpata a acţionat ulterior, prin schimbarea procurorului de şedinţă S. şi impunerea anumitor concluzii în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în care R. avea calitatea de inculpat în scopul ajutării acestuia, confirmă declaraţiile acestuia.

În acest sens, Înalta Curte reţine că imediat după numirea sa în calitate de procuror-şef DIICOT, inculpata s-a interesat despre situaţia dosarului BB., martorul S., procurorul care asigurase reprezentarea Ministerului Public în cauză, pe parcursul a şase ani arătând că "după ce la conducerea D.I.I.C.O.T. a fost numită doamna A., undeva la sfârşitul lunii mai - începutul lunii iunie 2013, am fost căutat de A. care m-a întrebat cum văd evoluţia dosarului şi finalitatea acestuia. I-am spus că, având în vedere faptul că în dosarul privind pe U., instanţa de fond pronunţase pedeapsa de 10 ani închisoare, este normal ca şi acest dosar, având în vedere faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, să obţin cel puţin o pedeapsă de cel puţin 15 ani închisoare".

În contextul poziţiei tranşante a procurorului de şedinţă, magistrat care nu putea fi controlat de procurorul-şef de direcţie, după cum a afirmat şi martorul FF., şi sub pretextul reorganizării activităţii Serviciului judiciar din cadrul D.I.I.C.O.T., inculpata a solicitat martorei V. întocmirea unui tabel cu dosarele structurii aflate pe rolurile instanţelor şi cu procurorii care intrau în şedinţele de judecată în respectivele dosare. Ulterior, aceasta a decis înlocuirea procurorului de şedinţă din dosarul BB., măsură pusă în aplicare de şefa serviciului judiciar, procurorul V., prin întocmirea planificărilor în şedinţele de judecată.

Înalta Curte reţine că, martora V. a susţinut ferm în faţa primei instanţe faptul că i-a fost solicitat de către conducerea DIICOT-ului întocmirea acestui tabel, însă "iniţiativa luării dosarului BB. de la procurorul S. nu mi-a aparţinut", că acesta a fost singurul dosar în care procurorul nu a mai intrat, menţionând că "nu mi-am ridicat problema de ce a fost rerepartizat doar dosarul cu BB. iar celelalte dosare i-au fost lăsate procurorului S., iar în momentul în care am vorbit telefonic cu procurorul-şef DIICOT mi s-a comunicat "Ce, fata asta este proastă?" făcându-se referire la capacităţile acesteia profesionale de a participa la judecarea dosarului BB.".

Pe de altă parte, martora a arătat "mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că dosarul BB. urma să fie preluat de către procurorul T. chiar de către procurorul S. care mi-a comunicat la un moment dat prin vara anului 2013 că A. a spus să treacă la serviciul economico-financiar urmând ca dosarul mai sus indicat să fie luat de alt procuror" însă, în acelaşi timp a susţinut că, "am fost întrebată de către A. cine va intra în dosarul BB. şi i-am spus că va intra procurorul T., pentru că aceasta mai avea două dosare la acel complet" (declaraţie apel), afirmând că în cadrul DIICOT exista regula ca procurorul programat într-o şedinţă de judecată să preia toate dosarele aflate pe rol.

Practic, din declaraţiile martorei, ar rezulta implicit că decizia a fost luată după o consultare dintre inculpata A. şi martorul S. şi că schimbarea din dosar ar fi intervenit cu acordul martorului şi în contextul plecării acestuia la un alt compartiment din cadrul parchetului, susţineri ce nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că nu a existat un asemenea acord al martorului S. şi nicio discuţie prealabilă a acestuia cu inculpata A., împrejurare confirmată de întregul material probator, nefiind invocată nici măcar de apărarea inculpatei, care, astfel cum s-a arătat, a susţinut varianta că schimbarea procurorului ar fi fost dispusă de martora V. cu ocazia reorganizării secţiei.

Astfel, martorul S. a învederat în mod constant faptul că a aflat despre schimbarea sa primind, pe mail, un tabel cu planificările în şedinţele de judecată şi că "am sunat-o pe doamna V. şi am întrebat-o de ce anume mi-a fost luat dosarul BB., răspunzându-mi că aşa a zis doamna A." (declaraţie martor în faza de urmărire penală), în faţa instanţei de fond martorul relatând aceleaşi împrejurări - "am luat legătura telefonic cu V. şi am întrebat-o de ce mi-a fost luat acest dosar iar ea mi-a spus că aşa a dispus A.". De asemenea, din declaraţia martorei T. rezultă că aceasta a fost a fost încunoştinţată despre schimbare de către procurorul de şedinţă S. "care mi-a spus că voi prelua acel dosar ca urmare a planificării realizate de dna procuror-şef al serviciului judiciar V. Colegul meu S. mi-a spus că este un dosar greu şi că va vorbi dumnealui cu dna procuror-şef A. pentru a rămâne el în continuare în dosarul respectiv" şi că "s-a oferit să intre în continuare în această cauză" (declaraţie martoră dosar fond).

Martorul S. şi-a exprimat în mod public nemulţumirea faţă de măsura redistribuirii dosarului BB., în care asigurase participarea pe parcursul mai multor ani, astfel cum rezultă din declaraţiile martorului O., "ştiu că dorea să-şi păstreze dosarele de pe judiciar dar cu privire la dosarul BB. mi-a comunicat că va intra procurorul T. Cu privire la acest fapt şi-a exprimat nemulţumirea întrucât intrase în acest dosar la multe termene iar în contextul în care judecătorul care conducea acest dosar fusese schimbat de curând aprecia că era foarte important ca un procuror care cunoştea bine cauza să rămână în dosar. La momentul la care am aflat că urma să intre T. în dosar nu l-am întrebat pe S. cum s-a ajuns la această decizie însă am avut bănuiala că este rezultatul reorganizării făcute la nivelul DIICOT despre care am făcut discuţie anterior. De asemenea, am bănuit că decizia îi aparţine A. şi a fost luată pe baza propunerilor făcute de către procurorul-şef secţie judiciar dna V. care avea competenţe în materie şi putea să facă o propunere fundamentată în acest sens" (supoziţia că decizia fusese luată după consultarea procurorul-şef secţie judiciar a fost însă infirmată de martora V., care a negat orice implicare şi iniţiativă în "rerepartizarea" dosarului BB.).

Mai mult, martorul S. a continuat să participe la următorul termen de judecată din luna septembrie 2013, în condiţiile în care, în şedinţă era planificat procurorul T. Martorul a arătat că "în după amiaza zilei când a avut loc termenul de judecată din septembrie 2013 am fost sunat de A. care m-a chemat la sediu. Am purtat o discuţie cu aceasta în biroul acesteia şi mi-a atras atenţia că este ultima dată când îmi permit să-i subminez autoritatea şi să nu-i respect dispoziţiile pe care le dă cu referire strictă la acest dosar. Am întrebat-o despre motivul ce a stat la baza redistribuirii dosarului BB. şi mi-a spus că aşa vrea ea. Aceasta fiind explicaţia care mi-a oferit-o".

Susţinerile martorului sunt confirmate şi de către inculpată care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond a recunoscut că i-a comunicat procurorului S., cu ocazia discuţiilor purtate pe fondul refuzului acestuia de a-i permite martorei T. să intre în locul său în şedinţă în cauza BB., că ea a decis hotărât redistribuirea dosarului, "am purtat o discuţie cu proc. S. căruia i-am spus că în dosar urmează să intre dna T. întrucât aşa am hotărât iar în momentul în care acesta şi-a exprimat nemulţumirea i-am solicitat fie să formuleze în scris o contestaţie a deciziei pe care am luat-o fie să plece de la DIICOT dacă nu putem colabora".

Martorul S. a fost delegat la 15.11.2013 la conducerea biroului combaterea infracţiunilor privind piaţa de capital (R. susţinând că a aflat că modalitatea de îndepărtare a fost "promovându-l"), şi, astfel cum rezultă din declaraţiile acestuia cât şi din planificările procurorilor în şedinţele de judecată (ataşate la dosarul de urmărire penală), a continuat să asigure participarea la şedinţele de judecată în toate celelalte dosare care-i fuseseră repartizate, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, Curţii de Apel Bucureşti şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în luna ianuarie 2014 fiindu-i repartizată o altă cauză de o complexitate deosebită, (dosarul II.). Rezultă, aşadar, că delegarea a intervenit la un interval de câteva luni de la înlocuirea sa din dosarul BB. iar această delegare nu a avut consecinţe asupra activităţii sale în cadrul secţiei judiciare.

De asemenea, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că nu a avut loc o reorganizare a serviciului judiciar, martora V. susţinând că nu a fost chemată de procurorul-şef direcţie A. pentru a discuta împreună cu aceasta şi cu procurorul-şef adjunct despre reorganizarea activităţii la nivelul serviciului, ci doar i-a fost cerut tabelul cu procurorii care intrau în şedinţele de judecată în dosarele DIICOT, schimbarea intervenită vizând doar redistribuirea cauzei privindu-l pe inculpatul R., acesta fiind singurul dosar în care procurorul de şedinţă a fost înlocuit.

În raport de probatoriul administrat, instanţa de apel reţine, contrar apărărilor formulate de către inculpată, că dispoziţia de schimbare a procurorului de şedinţă i-a aparţinut şi că aceasta nu a avut ca scop real optimizarea activităţii desfăşurată de unitatea de parchet, ci, dimpotrivă crearea unei aparenţe în acest sens, care să ofere prilejul înlăturării procurorului S. Această măsură dispusă de inculpată nu poate fi privită izolat ci cumulată cu acţiunea de impunere procurorului de şedinţă a concluziilor pe care acesta trebuia să le susţină cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei respective.

Astfel cum se va arăta în continuare, schimbarea procurorului de şedinţă a permis formularea unor concluzii favorabile martorului R., care era la curent cu acţiunile întreprinse de inculpată în scopul favorizării sale, inclusiv cu concluziile care urmau a fi formulate de parchet în cauza sa - "în urma unei discuţii cu DD. am aflat de la acesta că A. va fi cea care va întocmi concluziile referitoare la solicitarea de suspendare a executării pedepsei urmând ca procurorul de şedinţă să le susţină" - după cum a arătat acesta în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond.

Pentru a păstra succesiunea analizei făcute de prima instanţă precum ordinea motivelor de apel, Înalta Curte, completul de 5 judecători va examina, în cele ce succed, criticile ce vizează reţinerea de către prima instanţă a poziţiei inculpatei în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile. S-a invocat, pe de o parte, că această faptă nu formează obiectul judecăţii, nefiind descrisă în actul de sesizare, ci doar în expunerea declaraţiei martorului S., susţinându-se că prima instanţă a adăugat în mod nelegal noi acte materiale în sarcina inculpatei, cu privire la care nu s-au administrat probe în cursul urmăririi penale şi nici nu a fost audiată. Pe de altă parte, s-a arătat că în practică existau opinii divergente cu privire la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a tranşat această problemă de drept prin Decizia nr. 2/2014 şi că din probatoriul administrat nu a rezultat că inculpata ar fi impus procurorilor teza instituţiilor autonome în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului R.

Înalta Curte, completul de 5 judecători constată că, într-adevăr, în actul de sesizare nu se formulează o învinuire distinctă sub acest aspect, împrejurare reţinută de altfel şi de către prima instanţă, care a analizat aceste fapte ca elemente de circumstanţiere a activităţii desfăşurată de inculpată în scopul îngreunării tragerii la răspundere penală a martorului R.

Instanţa de apel apreciază că aspectele referitoare la discuţiile privind modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, nu pot fi reţinute, în cauză nedemonstrându-se faptul că aceste discuţii au privit strict dosarul BB. sau că poziţia exprimată de către inculpata A., aceea a aplicării legii penale mai favorabile pe instituţii autonome ar fi fost diferită în funcţie de dosarul în care era făcută această analiză.

Înalta Curte reţine că modalitatea de aplicare a art. 5 C. pen. a constituit, atât anterior intrării în vigoare a noului Cod penal cât şi ulterior acestui moment, până la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 265/2014, un subiect de interes deosebit, intens dezbătut nu doar la nivelul DIICOT ci şi în toate instituţiile din cadrul sistemului judiciar, dar şi în mediul juridic în general. Cu privire la această problemă, Institutul Naţional al Magistraturii a organizat multiple conferinţe, transmise on line şi apoi disponibile pe site-ul instituţiei, susţinute în calitate de formatori ai membrilor comisiei de redactare a C. pen., în cadrul cărora pe baza unor dispoziţii exprese din legea de pe punere în aplicare a noului C. pen., interpretarea art. 5 C. pen. era realizată conform tezei instituţiilor autonome. Aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome era susţinută prin materialele publicate pe site-ul Ministerului Justiţiei (realizate prin implicarea membrilor comisiei de redactare a codului), dar şi a Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, cu privire la această problemă a fost sesizat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014, a statuat că, "în aplicarea art. 5 din C. pen., stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei". Din considerentele acestei decizii, Înalta Curte Completul de 5 judecători constată că poziţia oficială a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin concluziile depuse la dosar, susţinute prin invocarea doctrinei, jurisprudenţei şi a deciziilor anterioare ale Curţii Constituţionale, a fost aceea că "identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripţie nu se va face potrivit criteriului aprecierii globale, ci prin aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind sancţiunea şi, respectiv, prescripţia (...) prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă care trebuie analizată separat în procesul de identificare şi aplicare a legii penale mai favorabile, în raport cu instituţia pedepsei". În plus, Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că aceleaşi concluzii au fost formulate de către Ministerul Public şi în faţa instanţei de contencios constituţional cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen., soluţionată prin Decizia CCR nr. 265/2014 publicată în M.Of. nr. 372/20.05.2014.

Totodată, din Decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală mai rezultă că "specialiştii în drept penal din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii de Vest Timişoara, Universităţii din Craiova, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj şi Departamentului de Drept Penal "GG." al Institutului de Cercetări Juridice "JJ." din cadrul Academiei Române au apreciat, în mod unanim, că problema de drept a aplicării legii penale în timp trebuie dezlegată în sensul că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu pedeapsa, formulând, în acest sens, opinii scrise în extenso, întemeiate pe concluziile studiilor doctrinare şi pe jurisprudenţa conturată în materie" decizia expune şi opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de cele mai mari personalităţi în materie, respectiv profesorii GG., KK., LL. care au susţinut, argumentat, aceeaşi teorie, precum şi un istoric al jurisprudenţei instanţelor naţionale şi a fostului tribunal suprem (începând cu anul 1937), a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reţine, aşadar, că aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome şi considerarea că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei nu era o opinie izolată a inculpatei A. ci, dimpotrivă, era un punct de vedere susţinut de o întreagă istorie a dreptului penal, fiind totodată şi poziţia oficială a Ministerului Public şi, ulterior, impusă şi de interpretarea obligatorie data de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014 din 14 aprilie 2014. În aceste circumstanţe şi având în vedere că în prezenta cauză nu s-a demonstrat faptul că discuţiile din cadrul şedinţelor profesionale organizate de către DIICOT au privit strict dosarul BB., că inculpata ar fi avut un punct de vedere diferit în alte dosare, aceste împrejurări, chiar dacă conduceau la o situaţie favorabilă inculpatului R. (acesta fiind, de altfel, denumirea marginală a art. 5 C. pen. şi a principiului aplicabil în toate cauzele), nu pot fi reţinute ca elemente circumstanţiale defavorabile inculpatei. Nici decizia de schimbare a procurorului de şedinţă S. nu poate fi legată de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 5 C. pen. chiar dacă martorul susţinea aplicarea globală a legii penale mai favorabile (şi nici prima instanţă nu se întemeiază pe această ipoteză), în condiţiile în care, din declaraţia acestuia dată în cursul urmăririi penale rezultă că dispoziţia de a fi calculate termenele de prescripţie a intervenit după întoarcerea sa din concediu, când decizia de înlăturare din dosarul BB. fusese deja luată.

În ceea ce priveşte solicitarea de formulare de concluzii în sensul condamnării martorului R. cu suspendarea executării pedepsei, apelanta nu a contestat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, apărările acesteia vizând exclusiv probleme de drept, respectiv neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptei.

În acord cu instanţa de fond, Completul de 5 judecători, constată că întocmirea Referatului nr. x/2014 şi a procesului-verbal din 27 octombrie 2014 privind formularea unor concluzii cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pentru R. s-a făcut din dispoziţia expresă a inculpatei A. care s-a şi implicat efectiv în conceperea referatului şi a argumentelor ce urmau să fie susţinute în instanţă de către procurorul de şedinţă T. pentru obţinerea unei soluţii favorabile martorului FF.

Deşi cu ocazia audierii, inculpata A. a susţinut că redactarea celor două înscrisuri s-a făcut în urma consultării cu martorele T. şi V., iar procurorul de şedinţă a achiesat la formularea unor concluzii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, apărarea acesteia este contrazisă de declaraţiile celor două martore. De asemenea, declaraţiile succesive ale martorelor T. şi V. infirmă susţinerea apelantei inculpate în sensul că cele două înscrisuri au exprimat propria voinţă a acestora, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, martora T. a declarat, în mod constant, că iniţiativa formulării unor astfel de concluzii i-a aparţinut inculpatei A., aceasta din urmă fiind cea care i-a impus şi întocmirea referatului în sensul solicitat. Martora a arătat că "în luna octombrie 2014, fiind informată în legătură cu faptul că dosarul BB. urma să iasă în pronunţare, A. m-a chemat la sediu pentru a discuta în legătură cu acest dosar. Când am intrat în biroul dumneaei mi-a spus în mod direct făcând referire numai la inculpatul R. că în acest dosar să cerem o soluţie de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aducând ca argumente împrejurarea că este vorba de o cauză veche, că pentru multe din infracţiuni s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, că inculpatul nu a săvârşit între timp alte infracţiuni şi că în cauză sunt instituite măsuri asigurătorii şi astfel prejudiciul poate fi recuperat.

I-am comunicat inculpatei faptul că toate persoanele trimise în judecată în dosarul BB. erau în aceeaşi situaţie şi nu puteam cere instanţei o asemenea soluţie doar pentru R.. De faţă la această discuţie a fost şi consilierul personal al acesteia, martorul Z., care a propus ca această chestiune să fie discutată în cadrul unei şedinţe la care să participe toţi procurorii. Doamna A. a chemat-o cu registrele pe martora V. iar mie mi-a spus să întocmesc un referat în sensul celor discutate cu dumneaei. I-am dictat martorei AA. jumătate din referat după care dna procuror-şef a făcut anumite completări.

După venirea martorei V. i s-a cerut acesteia să întocmească un proces-verbal care să ateste că menţiunile inserate în referat au fost puse în discuţia tuturor celor prezenţi, proces-verbal care a fost semnat de mine, martora V. şi A.. Referatul a fost semnat de mine iar procurorul-şef DIICOT a pus viza "de acord". Doamnei V. i-au fost aduse la cunoştinţă cele discutate anterior venirii acesteia moment în care martora a afirmat că şi în alte dosare instrumentate de DIICOT a existat aceeaşi situaţie şi s-a obţinut pedepse cu executarea.

De asemenea, faţă de propunerea martorului Z., şeful serviciului judiciar a afirmat că nu poate la ora respectivă să convoace procurorii pentru a pune în discuţie propunerea şefei DIICOT. Ca urmare a afirmaţiilor martorei V., îmi amintesc că A. a întrebat-o "Ce, V., nu ai încredere în mine?". Împrejurări similare rezultă şi din declaraţia martorei V. şi a martorului Z.

Referatul nr. x/2014 din 27.10.2014 cuprindea propunerea procurorului de şedinţă T. adresată procurorului-şef DIICOT, ca în cadrul concluziilor pe care urma să le formuleze în dosarul privindu-i pe R. ş.a., să solicite instanţei aplicarea unor pedepse cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, invocându-se împlinirea termenului de prescripţie pentru infracţiunea de înşelăciune, reţinerea unor elemente care ar putea fi valorificate ca şi circumstanţe atenuante, existenţa măsurilor asiguratorii, data comiterii faptelor în intervalul 2002 - 2004, durata cercetării judecătoreşti de aproximativ 8 ani. Referatul a fost semnat de procurorul de şedinţă T., vizat de A. cu rezoluţia "de acord", un exemplar fiind înmânat martorei pentru a-l depune la dosar.

Înalta Curte, completul de 5 judecători, în majoritate, reţine că, potrivit legii, procurorul de şedinţă era liber să-şi susţină punctul de vedere şi să formuleze inclusiv concluzii de achitare sau încetare a procesului penal, nefiind necesar acordul anterior al procurorului ierarhic superior şi, cu atât mai puţin, nu era necesar şi nici uzual ca acest acord (dacă ar fi existat în practica parchetelor) să fie depus la dosar, astfel cum solicita inculpata A.. Martora T. a menţionat însă că "a fost pentru prima dată în cariera mea când am participat la o asemenea procedură, neexistând o practică în acest sens la nivelul parchetului cu privire la concluziile pe care procurorii de şedinţă urmau să le pună la dosarele în care participau".

Ceea ce a urmărit inculpata a fost nu numai determinarea procurorului de şedinţă să formuleze concluzii favorabile inculpatului R., în totală discrepanţă cu gravitatea faptelor, dar şi ca, prin respectivul referat să confirme instanţei faptul că aceasta este şi poziţia oficială a DIICOT în cauză, susţinută de şeful acesteia care era chiar autorul rechizitoriului.

De asemenea, martora V., la cererea inculpatei A. a întocmit în registrul de analiză a soluţiilor, un proces-verbal în cuprinsul căruia a consemnat că "s-a pus în discuţie, de comun acord cu conducerea DIICOT - reprezentată de d-na procuror-şef A., procuror-şef Serviciu judiciar V. şi procuror de şedinţă T. - în Dosarul nr. x/2006 privind pe inc. R. ş.a., formularea unor concluzii de condamnare a inculpaţilor la pedepse cu închisoarea, iar ca modalitate de executare, s-a opinat în consens să fie suspendate sub supraveghere, conform motivelor invocate în referatul x/2014", procesul-verbal fiind semnat de cei trei procurori.

Consemnarea acestui proces-verbal şi în registrul de analiză a soluţiilor, prin care se evidenţia acordul procurorului şef de direcţie A. de formulare a unor concluzii de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere dar şi faptul că o asemenea soluţie fusese deja discutată, crea premisele pentru nedeclararea unei eventuale căi de atac sub acest aspect, în condiţiile în care promovarea apelului se realiza de către conducerea D.I.I.C.O.T.

Chiar dacă Referatul nr. x/2014 din 27.10.2014 nu a fost depus la dosarul cauzei de către procurorul de şedinţă, iar martora T. a formulat cu ocazia dezbaterilor, doar în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul acestuia, împrejurarea este lipsită de relevanţă sub aspectul consecinţelor juridice ale faptei inculpatei, astfel cum se va arăta în continuare.

Faţă de această situaţie de fapt, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului prev. de art. 269 C. pen.

Elementul material al laturii obiective a acestei infracţiuni constă în ajutorul dat făptuitorului, iar cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca actul de ajutor să fie făcut în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse. Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, astfel că infracţiunea subzistă chiar dacă scopul pentru care s-a dat ajutorul nu s-a realizat. Dat fiind că scopul reprezintă destinaţia acţiunii, fiind un element ataşat laturii obiective, din punct de vedere al laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă cu intenţie, în ambele sale forme.

Principala problemă ridicată prin motivele de apel se referă la faptul că instanţa de fond ar fi interpretat extensiv dispoziţiile art. 269 C. pen., în defavoarea inculpatei, interpretare interzisă de principiul legalităţii incriminării şi de prevederile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a învederat că aspectele care vizează suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se circumscriu noţiunii de tragere la răspundere penală, întrucât individualizarea pedepsei este un proces ce intervine ulterior constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii penale. S-a arătat că prin solicitarea de aplicare a unei pedepse cu suspendare condiţionată a executării nu se realizează o activitate de îngreunare a tragerii la răspundere penală, ci eventual doar o atenuare a consecinţelor procesului penal. De asemenea, a fost invocat şi faptul că referatul vizat de inculpata A. nu a fost depus de către procurorul de şedinţă T. la dosarul cauzei, astfel că instanţa de judecată nu a avut cunoştinţă despre existenţa lui, precum şi împrejurarea că, ulterior, inculpata i-a spus martorei ""să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează".

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată neîntemeiate toate aceste critici.

În primul rând, este de subliniat faptul că acuzaţia formulată împotriva inculpatei, confirmată probator şi în apel, constă în acţiuni concertate care reprezintă acte de ajutor circumscrise unui scop iniţial, acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a martorului R., inculpat în Dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (în cauză fiind reţinută o infracţiune unică, sub forma unei unităţi naturale colective).

Ca atare, faptele inculpatei nu pot fi analizate distinct, fragmentat, prin disocierea acţiunilor prin care a impus noului procuror de şedinţă susţinerea unor concluzii de suspendare condiţionată a executării pedepsei pentru inculpatul R., de prima etapă a planului acesteia de schimbare a procurorului de şedinţă pentru a asigura posibilitatea unui control al acestuia în vederea direcţionării concluziilor care trebuiau formulate dosar.

Pornind de la aceste premise, în ceea ce priveşte chestiunea de drept invocată de apărare, se reţin următoarele:

Astfel cum în mod constant s-a arătat în doctrină (în acest sens I. Oancea, Drept penal, partea generală, ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti 1971, pag. 419; C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, ed. All, Bucureşti 1997, filele x; C. Mitrache, Drept penal român, partea generală, ed. Universul juridic, Bucureşti 2010, filele x; C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român, Partea generală, ed. Universul juridic, Bucureşti 2014, filele x) răspunderea penală este consecinţa infracţiunii care constituie premisa şi temeiul ei, iar la rândul său, răspunderea penală constituie premisa şi temeiul aplicării sancţiunilor penale. Între cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal există o strânsă interdependenţă, infracţiunea, ca fapt interzis de lege atrage prin săvârşirea ei răspunderea penală, infracţiunea fiind singurul temei al răspunderii penale, iar răspunderea penală fără sancţiune ar fi lipsită de obiect.

Răspunderea penală este definită de aceeaşi doctrină ca fiind însuşi raportul juridic penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii. Întrucât unicul temei al răspunderii penale este săvârşirea unei infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict trebuie să se stabilească existenţa faptei care dă naştere răspunderii penale şi sancţiunea ce urmează să fie aplicată infractorului şi executată de acesta.

Plecând de la aceste scurte consideraţii teoretice şi reţinând că tragerea la răspundere penală nu se rezumă doar la constatarea îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă din norma care incriminează comportamentul ilicit, ci presupune şi aplicarea sancţiunii prevăzută de lege, Înalta Curte constată că nu se poate susţine că instanţa de fond a realizat o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 269 C. pen. Dimpotrivă, interpretarea este una previzibilă, fiind, aşa cum s-a arătat, într-o totală concordanţă cu doctrina în materie, inclusiv cea anterioară anului 1989. Consecinţa săvârşirii unei infracţiuni a fost şi este tragerea la răspundere penală a infractorului, respectiv cercetarea, judecarea şi condamnarea acestuia la o pedeapsă sau, după caz, aplicarea unei măsuri educative prevăzute de lege.

În prezenta cauză, instanţa de apel, în majoritate, reţine că toate acţiunile inculpatei, începând cu schimbarea, la cererea martorului R., a procurorului de şedinţă, întrucât "era un tip agresiv", nu putea fi controlat şi îşi făcuse cunoscută poziţia cu privire la pedeapsa care s-ar justifica în cauză, aceea de 15 ani închisoare (raportându-se la sancţiunea stabilită în cauza disjunsă), desemnarea unui alt procuror de şedinţă căruia i-a impus să formuleze concluzii de aplicare a unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării, i-a solicitat să întocmească un referat pe care l-a aprobat, urmărind în acest fel să aducă la cunoştinţa instanţei că acesta reprezintă chiar punctul vedere al D.I.I.C.O.T., prin procurorul-şef direcţie (care întocmise şi rechizitoriul în cauză), consemnarea respectivelor împrejurări în registrul de analiză a soluţiilor (prin care urmărea blocarea oricăror discuţii cu privire la exercitarea unei eventuale căi de atac, în cazul în care instanţa ar fi dispus o asemenea modalitate de individualizare), se circumscriu unor acte de ajutor dat lui R., inculpat în Dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.

Scopul acţiunilor acesteia, cum în mod corect a stabilit prima instanţă, a fost acela de a îngreuna tragerea la răspundere penală a inculpatului R. Potrivit doctrinei, a îngreuna însemnă a face dificultăţi, a face greutăţi, a provoca întârzieri, amânări sau complicaţii, a pune piedici, a căuta să inducă în eroare sau să abată atenţia de la o anumită împrejurare sau lucru, a deruta (V. Dongoroz. Explicaţii teoretice ale C. pen. român, vol. IV, ed. a II a, All Beck, Bucureşti 2003, pag. 191).

Astfel cum s-a arătat anterior, tragerea la răspundere penală implică şi aplicarea pedepsei, care trebuie stabilită în limitele şi pe baza criteriilor prevăzute de lege, fiind necesar ca rezultatul operaţiunii de individualizare să reflecte, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare, gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului şi să asigure realizarea scopului preventiv-educativ.

Se impune a fi subliniat faptul că prezenta cauză nu relevă nicidecum situaţia unui procuror care, cu bună-credinţă, apreciind toate circumstanţele cauzei, a considerat că se impune reducerea limitelor de pedeapsa prin reţinerea de circumstanţe atenuante şi aplicarea unei pedepse neprivative de libertate, ci un caz de o gravitate deosebită, în care procurorul-şef al D.I.I.C.O.T., prin acţiuni concertate a subordonat practic instituţia parchetului, chemată să reprezinte interesele generale ale societăţii în activitatea judiciară şi să apere ordinea de drept, intereselor personale ale inculpatului R.

În cauza în care acesta era inculpat, soluţia în ceea ce priveşte individualizarea pedepselor ce urmau a fi aplicate era una previzibilă, neputând fi fundamental diferită faţă de cea dispusă în dosarul disjuns, privindu-l pe inculpatul U. Şi în acest din urmă caz rechizitoriul a fost întocmit de inculpată, aceasta interesându-se periodic de măsurile dispuse de instanţă (astfel cum rezultă din declaraţiile martorului O.), inculpatul fiind condamnat în noiembrie 2011 de Tribunalul Bucureşti la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pedeapsă majorată de Curtea de Apel Bucureşti la 12 ani închisoare.

În aceste circumstanţe şi cunoscând practica instanţelor în speţe similare, acţiunile inculpatei s-au circumscris unui singur deziderat, acela ca inculpatului R. să nu îi fie aplicată o pedeapsă care să corespundă criteriilor de individualizare prevăzute de lege şi să fie proporţională cu situaţia care a antrenat răspunderea penală, ci una favorabilă inculpatului, redusă sub minim, a cărei executare să fie suspendată condiţionat.

Scopul se circumscrie unei îngreunări a tragerii la răspundere penală, inculpata urmărind prin acţiunile sale să abată atenţia de la împrejurările descrise în rechizitoriu care evidenţiau gravitatea deosebită a faptelor şi să prezinte instanţei de judecată actuala viziune, nu numai a procurorului de şedinţă, dar şi a D.I.I.C.O.T., prin procurorul-şef, autor şi al actului de sesizare, cu privire la faptele şi persoanele pe care le-a trimis în judecată (prin solicitarea de depunere a referatului aprobat la dosarul cauzei), şi, totodată, să se creeze circumstanţele în care o eventuală soluţie favorabilă pronunţată de prima instanţă nu va fi apelată de către parchet (prin consemnările din registrul de analiză a soluţiilor).

Acesta este scopul urmărit de către inculpată prin acţiunile sale, care se circumscrie dispoziţiei din norma de incriminare, fiind lipsit de relevanţă dacă acesta a fost atins sau nu, ori dacă instanţa achiesa sau nu la poziţia Ministerului Public. Favorizarea făptuitorului este o infracţiune de pericol, astfel că nu este necesar ca ajutorul dat să şi îngreuneze efectiv tragerea la răspundere penală, ci doar să se urmărească acest obiectiv, condiţie îndeplinită în prezenta cauză.

Infracţiunea se consumă la momentul în care activitatea de ajutor a fost realizată şi s-a produs urmarea imediată, periculoasă a faptei, adică starea de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiţiei.

În cauza de faţă, infracţiunea s-a consumat la momentul la care inculpata A. a avizat Referatul nr. x/2014 din data de 27 octombrie 2014, act care a devenit un act oficial şi care reprezenta poziţia D.I.I.C.O.T. în cauza W., a primit număr de înregistrare la unitatea de parchet, făcându-se menţiune despre acesta şi în registrul de analiză a soluţiilor ţinut la nivelul Serviciului judiciar şi, apoi, fiind înmânat procurorului de şedinţă pentru a fi depus şi folosit în instanţă.

Prin urmare, nu are nicio relevanţă faptul că martora T. nu a depus la instanţă referatul întocmit, după cum nu prezintă relevanţă nici faptul că, ulterior, în contextul discuţiei purtată anterior ultimului termen de judecată din 5 noiembrie 2014, inculpata i-a comunicat martorei că poate "să facă ce vrea, întrucât nu o mai interesează", dat fiind scandalul mediatic declanşat de apariţia în presă a fotografiilor de la Paris. Cu toate acestea, astfel cum s-a arătat, martora T. a formulat, în subsidiar, concluzii în sensul celor consemnate în cuprinsul referatului, împrejurare care dovedeşte autoritatea şi ascendentul avut de procurorul-şef direcţie asupra procurorului care l-a înlocuit pe martorul S. şi căruia a reuşit îi să impună punctul său de vedere, prin care urmărea favorizarea inculpatului R.

Sub aspectul laturii subiective, în opinie majoritară, Completul de 5 judecători apreciază că inculpata A. a comis fapta cu intenţie directă, din probele administrate în cauză, relevate anterior în considerentele prezentei decizii, dovedind că a realizat şi urmărit să dea ajutor martorului R., pentru obţinerea unei soluţii favorabile acestuia sub aspectul regimului neprivativ de executare a pedepsei, prevăzând că prin acţiunile sale creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Contrar susţinerilor din motivele de apel, acţiunile inculpatei nu au fost bazate pe buna sa credinţă, ci au urmărit să eludeze prevederile legii şi să lezeze ordinea de drept. Apărarea în sensul că solicitarea unei condamnări cu suspendarea executării pedepsei pentru R. a fost determinată de intervenţia prim adjunctului şefului Serviciului Român de Informaţii care i-a menţionat că această cerere este fundamentată pe raţiuni ce ţin de interesul statului român, inculpata fiind astfel convinsă că interesul statului este reprezentat mai bine în această manieră, ea acţionând cu bună-credinţă, chiar dacă ar fi reală nu este de natură a conduce la înlăturarea vinovăţiei acesteia, ci întăreşte faptul că actele sale de conduită au fost în scopul favorizării martorului R.

Prin urmare, Completul de 5 judecători, în majoritate, constată că inculpata A. a acţionat, în realizarea planului de a-l ajuta pe martorul R., cu vinovăţia cerută de norma de incriminare, respectiv cu intenţie directă.

În raport de toate aceste considerente, şi având în vedere că aspectele de fapt vizând aplicarea legii penale mai favorabile reţinute în apel nu influenţează soluţia pronunţată de către prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, în majoritate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul inculpatei A.

II. Cu privire la apelul Ministerului Public prin care se critică individualizarea pedepsei aplicată inculpatei, solicitându-se majorarea acesteia Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în unanimitate, reţine următoarele:

Aşa cum s-a expus anterior, împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpata A., ce au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 117 din 26 iunie 2018 a Completului de 5 judecători al instanţei supreme. Ulterior, urmare publicării Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale, inculpata A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d), coroborat cu art. 431 din C. proc. pen., cale extraordinară de atac ce a fost admisă prin Decizia nr. 67 din 18 martie 2019, consecinţa admiterii contestaţiei în anulare fiind rejudecarea apelurilor declarate în cauză.

Dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen.. interzic instanţei de apel ca, soluţionând cauza, să creeze o situaţie mai grea pentru persoana care a declarat apel, regula non reformatio in pejus fiind pe deplin aplicabilă şi cu ocazia rejudecării în urma admiterii unei căi extraordinare de atac.

Cum Ministerul Public nu a formulat contestaţie în anulare, în rejudecarea apelurilor urmare a admiterii extraordinare de atac promovată exclusiv de inculpată, Înalta Curte nu poate înrăutăţi situaţia acesteia, astfel că nu poate reexamina criticile prin care se tinde la majorarea pedepsei aplicată de prima instanţă.

În consecinţă, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelanta intimată inculpată A. la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 217 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpata A. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă apelanta intimată inculpată A. la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 217 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 noiembrie 2019.

MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE

În opinie separată, apreciez că se impunea admiterea apelului declarat de inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi, în rejudecare, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen., pentru următoarele considerente:

Astfel cum s-a reţinut anterior, urmare a admiterii contestaţiei în anulare promovate de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 117 din 26 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2017, limitele rejudecării cauzei au fost stabilite ca referindu-se la apelurile declarate de inculpată şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2015, numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare a inculpatei pentru infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., luând în considerare şi aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac (rejudecarea apelurilor fiind consecinţa admiterii căii extraordinare de atac promovată doar de către inculpată).

Potrivit actului de sesizare a instanţei - rechizitoriul din data de 25.02.2015 emis de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei în Dosarul nr. x/2014, filele x - inculpata A., în calitate de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, după preluarea funcţiei, în urmărirea intereselor inculpatului R., de a nu fi condamnat la o pedeapsă cu executare în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, tocmai prin prisma funcţiei dar contrar atribuţiilor de serviciu rezultate din calitatea de procuror-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a dispus, prin măsuri abuzive, ca atribuţiile profesionale şi poziţia judiciară a procurorilor de şedinţă ai Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism în faţa instanţei de judecată, să fie exercitate şi să susţină interesul infracţional al numitului R., de aşa manieră încât acesta să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea - sau cel puţin să nu execute în penitenciar o eventuală pedeapsă, fapte care, potrivit rechizitoriului, ar fi constituit infracţiunile de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) din C. pen. şi favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 1057 din 29 noiembrie 2016, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată inculpata pentru infracţiunea de abuz în serviciu, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. (punctul C din rechizitoriu), reţinându-se, în esenţă, că procurorul a modificat acuzaţiile iniţiale aduse inculpatei prin rechizitoriu şi, deşi elementul material al laturii obiective pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei A. prin rechizitoriu, în legătură cu dosarul W., este identic, nu sunt incidente, în acest caz, dispoziţiile art. 38 alin. (2) din C. pen. privind concursul ideal, întrucât, din expunerea bazei factuale, precum şi din calificarea juridică dată faptelor prin actul de sesizare a instanţei, nu rezultă că s-au produs urmările imediate specifice fiecărei infracţiuni, ci, din contră, doar cele ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului.

Din probele administrate, inclusiv cu ocazia rejudecării apelurilor în prezenta cauză, rezultă, astfel cum s-a reţinut anterior, că situaţia de fapt a fost în mod corect stabilită de prima instanţă însă, contrar opiniei majoritare, apreciez că acţiunile inculpatei, astfel cum au fost descrise în prezenta decizie, nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de favorizare a făptuitorului, fapta comisă de către aceasta, raportat la limitele rejudecării anterior expuse, nefiind prevăzută de legea penală.

Infracţiunea de favorizare a făptuitorului, este definită în art. 269 alin. (1) din C. pen. ca reprezentând ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală ori executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

Aşadar, simplul ajutor dat unei persoane ce face obiectul judecăţii într-o cauză penală, prin care nu se urmăreşte împiedicarea sau îngreunarea tragerii la răspundere penală, nu se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii de favorizare a făptuitorului, nefiind îndeplinită cerinţa esenţială prevăzută de lege pentru existenţa laturii obiective a acestei infracţiuni.

Astfel, inculpata A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea acestei infracţiuni în varianta normativă a îngreunării tragerii la răspundere penală, aspect care nu a fost precizat expres în rechizitoriu dar ar rezulta din împrejurarea că s-a reţinut că inculpata a acţionat de aşa manieră încât numitul MM. să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea - sau cel puţin să nu execute în penitenciar o eventuală pedeapsă.

Consider însă că acţiunile inculpatei, descrise de prima instanţă, de a fi luat măsuri administrative şi a impune formularea anumitor concluzii în Dosarul nr. x/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în scopul ajutării martorului R., prin obţinerea unei soluţii cât mai avantajoase pentru acesta, astfel încât să nu execute, în regim de detenţie, o eventuală pedeapsă nu se circumscriu laturii obiective a infracţiunii de favorizare a făptuitorului întrucât nu orice ajutor dat făptuitorului constituie această infracţiune, iar aspectele reţinute de prima instanţă în sensul anterior amintit nu pot constitui obiectul unei acuzaţii penale ci, eventual, o nerespectare a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 sau ale Codului deontologic şi, respectiv, o abatere disciplinară. Aceasta, deoarece în ceea ce priveşte comiterea unei eventuale infracţiuni de abuz în serviciu nu ar mai putea fi pusă în discuţie în acest cadru procesual, întrucât s-ar încălca limitele rejudecării şi principiul non reformatio in pejus.

Potrivit C. proc. pen., participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesual principali, precum şi alţi subiecţi procesuali (art. 29).

Pentru aceştia, în cursul judecăţii, sunt reglementate anumite drepturi şi obligaţii procesuale, în mare măsură comune atât pentru procuror cât şi pentru ceilalţi participanţi. Astfel, art. 363 alin. (3), art. 364 alin. (6), art. 365 alin. (2) şi art. 366 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. consacră dreptul procurorului, al inculpatului, al celorlalte părţi, al persoanei vătămate şi a altor subiecţi procesuali de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii

De asemenea, art. 388 din C. proc. pen. reglementează dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul.

Este adevărat că, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorul de şedinţă este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză, acesta putând contesta la secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii intervenţia procurorului ierarhic superior, pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.

Apreciez însă că, deşi intervenţia inculpatei şi demersurile acesteia pentru determinarea formulării anumitor concluzii în cauza denumită dosarul W. reprezintă o încălcare a legii, aceasta care nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 269 alin. (1) din C. pen.

Aceasta deoarece, pe de o parte concluziile procurorului sau ale celorlalţi participanţi la procesul penal nu au o valoare prestabilită şi nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată, în sensul reţinerii ca atare a acestora.

Pronunţarea unei soluţii de achitare, încetare a procesului penal, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau condamnare, iar în acest din urmă caz, stabilirea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare (indiferent de reţinerea ca lege penală mai favorabilă a C. pen. din 1969 sau a C. pen. în vigoare) este atributul exclusiv al judecătorului care, în aplicarea art. 396 C. proc. pen., va avea în vedere toate circumstanţele prevăzute de art. 72 şi urm. din C. pen. din 1969, respectiv de art. 74 şi urm. din C. pen.

Prin urmare, demersurile inculpatei, prin care aceasta a urmărit determinarea procurorului de şedinţă de a formula concluzii privind aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării nu puteau fi apte, idonee să realizeze un ajutor în sensul incriminat de art. 269 din C. pen., întrucât a accepta contrariul ar presupune că procurorul, prin concluziile sale (la fel şi inculpatul sau partea civilă) s-ar substitui instanţei de judecată, singurul organ judiciar competent funcţional să pronunţe o soluţie cu privire la acţiunea penală exercitată în cauză, conform dispoziţiilor art. 396 din C. proc. pen., soluţie care are la bază constatarea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, precum şi analiza îndeplinirii condiţiilor privind suspendarea executării pedepsei.

Deşi infracţiunea de favorizare a făptuitorului este o infracţiune de pericol, ceea ce presupune că nu este necesar ca ajutorul dat făptuitorului să îngreuneze efectiv tragerea la răspunderea penală a acestuia, acest ajutor trebuie să fie apt să producă un asemenea rezultat, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Aceasta şi raportat la împrejurarea că aplicarea dispoziţiilor privind suspendarea executării pedepsei, în ambele reglementări, nu ar fi fost posibilă, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege, întrucât şi în situaţia reţinerii de circumstanţe atenuante în favoarea inculpatului R., cuantumul pedepsei rezultante ar fi depăşit maximul de 3 ani închisoare prevăzut de art. 861 alin. (2) din C. pen. din 1969 sau de art. 91 alin. (1) lit. a) din C. pen.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine că acţiunile inculpatei de a îl ajuta pe inculpatul R. cu privire la obţinerea unei modalităţi de executare a pedepsei mai blânde erau apte să producă un asemenea rezultat, apreciez că acestea nu pot constitui infracţiunea de favorizare a făptuitorului întrucât nu reprezintă o îngreunare sau împiedicare a tragerii la răspundere penală.

Consider aşadar, în dezacord cu opinia majoritară, că instanţa de fond a interpretat extensiv dispoziţiile art. 269 din C. pen., în defavoarea inculpatei şi într-o modalitate care nu a mai fost întâlnită nici în practica judiciară şi nici în doctrina de specialitate.

Inculpata a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 269 constând în aceea că "a dispus, prin măsuri abuzive, ca atribuţiile profesionale şi poziţia judiciară a procurorilor de şedinţă ai D.I.I.C.O.T în faţa instanţei de judecată să fie exercitate şi să susţină interesul infracţional al numitului R., de aşa manieră încât acesta să nu fie pasibil de o pedeapsă cu închisoarea - sau cel puţin să nu execute în penitenciar o eventuală pedeapsă "- faptă ce a fost încadrată în varianta normativă a urmăririi îngreunării şi împiedicării tragerii la răspundere penală prin aplicarea unei pedepse cu suspendarea executării şi nu prin pronunţarea vreunei alte soluţii (de achitare sau încetare a procesului penal) sau prin nepromovarea vreunei căi de atac şi nici prin provocarea de întârzieri, amânări în desfăşurarea procesului, astfel că nu se pot adăuga inculpatei fapte materiale suplimentare care nu au fost cuprinse în actul de sesizare a instanţei.

Totodată, nu se poate include în noţiunea de tragere la răspundere penală şi modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei, aceasta fiind întotdeauna subsecventă constatării şi reţinerii îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii penale a făptuitorului - existenţa faptei prevăzute de legea penală, care a fost săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o şi cu privire la care instanţa a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Este de necontestat împrejurarea că acţiunile inculpatei şi atitudinea acesteia denotă un comportament contrar eticii şi deontologiei profesionale, însă acestea nu pot fi considerate ca reprezentând acţiuni menite a îngreuna sau împiedica tragerea la răspundere penală a făptuitorului.

Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă nici faptul că un alt inculpat (U.) a fost condamnat anterior la pedeapsa de 15 ani închisoare şi nu se poate susţine nici împrejurarea că soluţia faţă de R. era previzibilă, neputând fi fundamental diferită.

Cu privire la interzicerea aplicării extensive a legii penale (în materia incriminării faptelor), este necesară raportarea la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, consacrat de art. 7 parag. 1 din Convenţie, din care rezultă că legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, parag. 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, parag. 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, parag. 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, parag. 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, parag. 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), parag. 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, parag. 78, 79 şi 91].

De asemenea, în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 24 mai 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "art. 7 alin. (1) din Convenţie ordonă de asemenea să nu se aplice legea penală în mod extensiv în detrimentul acuzatului, de exemplu prin analogie. Reiese că legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează (Achour împotriva Franţei [GC], nr. 67335/01, parag. 41, 29 martie 2006).

37. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (S.W. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria x nr. x-B, p. 41, parag. 36).

40. În opinia Curţii, chestiunea ce îi este supusă atenţiei face trimitere la principiile generale de drept, în special de drept penal. Ca o consecinţă a principiului legalităţii condamnărilor, dispoziţiile de drept penal sunt supuse principiului de strictă interpretare."

Revenind la cauză de faţă, se constată atât lipsa unor interpretări doctrinare, cât mai ales a unor interpretări jurisprudenţiale accesibile şi evident previzibile, în sensul că un asemenea comportament precum cel reţinut în sarcina inculpatei sau formularea de către procurorul de şedinţă a unor concluzii cu privire la aplicarea unei modalităţii de executare mai blânde, subsecvente unei soluţii de condamnare sau chiar pronunţarea de către instanţa de judecată a unei asemenea soluţii ar constitui infracţiunea de favorizare a făptuitorului (chiar şi în varianta reglementată de C. pen. anterior).

Norma de incriminare este de strictă interpretare, fiindu-i interzis judecătorului să extindă definiţia unei infracţiuni pentru a include în conţinutul acesteia fapte noi, iar a raţiona altfel ar însemna încălcarea obiectului şi scopului dispoziţiilor art. 7 din Convenţie, care doreşte ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar.

Pentru toate aceste motive, consider că fapta inculpatei, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare (în care se reţinea însă şi săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu pentru care inculpata a fost achitată definitiv în primul ciclu procesual) nu poate constitui infracţiunea de favorizare a făptuitorului, atestând eventual o conduită a inculpatei contrară normelor de conduită profesională, motiv pentru care se impunea pronunţarea unei o soluţii de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

GGC - NN