Admissibility of unconstitutionality exception for judicial panel composition: absence of causal nexus and prohibition on legislative reform by courts

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, invocată de contestatorul A., ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în analiza condiţiilor condiţiilor prevăzute art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte a constatat că excepţia a fost invocată de contestatorul A., prin apărător ales, într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Înalta Curtea constatat, însă, că nu este îndeplinită condiţia ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei pentru niciunul din textele indicate de contestator, întrucât examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală o are în speţă.

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de cererile şi excepţiile invocate de contestator (ca autor al excepţiei de neconstituţionalitate) şi incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă, deci influenţa asupra soluţionării cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte primul text de lege apreciat de contestator ca neconstituţional, respectiv art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte a constatat că nu are legătură cu fondul cauzei, întrucât acest text reglementează modul de înfiinţare a completelor specializate. Or, nici completul care a pronunţat decizia penală contestată şi nici prezentul complet învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu sunt complete specializate, prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000 care instituie obligativitatea înfiinţării completurilor specializate doar pentru judecarea cauzelor în primă instanţă, iar nu în apel, astfel că dezlegarea pe care ar da-o instanţa de contencios constituţional nu poate influenţa soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Astfel, Înalta Curte a arătat că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte a apreciat că prevederile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu sunt incidente în cauză, întrucât completul de judecată care a judecat cauza a cărei anulare se solicită, fiind învestit să judece toate categoriile de cauze aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în limitele competenţei conferite de art. 40 din C. proc. pen. şi în conformitate cu art. 31 alin. (1) lit. a), c), e), f), g) şi h) din Legea nr. 304/2004, nu este un complet specializat în sensul legii, nefiind înfiinţat potrivit dispoziţiilor legale criticate. Aşadar, în condiţiile în care prevederile considerate neconforme cu legea fundamentală nu sunt apte să influenţeze o eventuală soluţie ce ar putea fi dată în speţă, ele nu întrunesc cerinţa legăturii cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pe de altă parte, prima instanţă a subliniat că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării modalităţii de compunere a completurilor de judecată, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a unor criterii concrete de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (aleatoriu/prin tragere la sorţi), instanţa a apreciat că aspectele invocate de autori nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Având în vedere acestea, prima instanţă a constatat că şi dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători, nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014.

Astfel, s-a reţinut că prezenta cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a fost invocată în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare şi priveşte completarea unor dispoziţii legale, prin impunerea unor criterii suplimentare celor prevăzute de lege pentru formarea completurilor de judecată, nefiind criticată, în concret, soluţia legislativă în raport cu norma constituţională.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, completarea sau modificarea unor dispoziţii legale nu se regăseşte în competenţa Curţii Constituţionale a României.

Cu privire la problema "neconstituţionalităţii compunerii completurilor de 3 judecători" la instanţa supremă prin prisma considerentelor Deciziei nr. 685 din 7 noiembrie 2018, instanţa a reţinut că analiza realizată de Curtea Constituţională în considerentele acestei decizii a fost circumscrisă modului de constituire a Completurilor de 5 judecători - formaţiuni de judecată specifice exclusiv instanţei supreme şi care beneficiază de o reglementare specială.

Extinderea considerentelor acestei decizii în ceea ce priveşte o analiză a constituţionalităţii modului de constituire a altor formaţiuni judiciare (în cazul de faţă, a completurilor de 3 judecători ale instanţei supreme) este improprie întrucât, pe de o parte, argumentele Curţii Constituţionale privesc circumstanţele unei anume situaţii de drept, care nu pot fi extinse prin analogie altor situaţii (în Decizia nr. 685/2018, Curtea Constituţională a avut în vedere o realitate legislativă [stabilită de dispoziţiile art. 32 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 304/2004] specifică completurilor de 5 judecători ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar, pe de altă parte, referirile făcute de Curtea Constituţională la obligaţia constituirii aleatorii a completurilor de judecată, făcute în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 685/2018, nu pot fi desprinse de contextul problematicii avute în vedere de instanţa constituţională, în caz contrar, ajungându-se la situaţia extinderii acestei obligaţii dincolo de limitele avute în vedere de legiuitor.

Astfel, s-a apreciat că Decizia nr. 685/2018 nu poate fi interpretată într-un sens care să permită utilizarea ei drept temei pentru crearea, dincolo de prevederile legale, a unei obligaţii de constituire în mod aleatoriu a altor completuri decât cele de 5 judecători, pentru care există o prevedere legală expresă în acest sens.

Împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, din data de 14 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, a formulat recurs contestatorul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători la data de 08.10.2019, fiind repartizată aleatoriu la prezentul complet de judecată şi având fixat prim termen de judecată la data de 25 noiembrie 2019.

Motivele de recurs formulate în scris de către recurentul A. au fost susţinute oral de către apărătorul ales al acestuia, cu prilejul dezbaterilor în cauză, fiind pe larg, reţinute în partea introductivă a prezentei, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, din data de 14 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această examinare presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale), fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziţii de lege (mutatis mutandis Deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curţii Constituţionale).

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Examinând excepţia invocată de recurentul contestator A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, în doctrină s-a reţinut că "această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi respectiv remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate." (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pg. 105 - Condiţia interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituţional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiţia prealabilă a interesului născut şi actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, în cauză, excepţia de neconstituţionalitate menţionată priveşte următoarele texte din Legea nr. 304/2004:

- Art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit căruia "la începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui sau a vicepreşedintelui acesteia, poate aproba înfiinţarea de complete specializate în cadrul secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de numărul şi natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secţii, precum şi de specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora"

- Art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora "în materie penală pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători".

În examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, contrar celor susţinute de recurentul contestator A., constată că o eventuală decizie a Curţii Constituţionale prin care s-ar statua asupra constituţionalităţii sau, dimpotrivă, asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 nu poate avea niciun fel de înrâurire în ce priveşte soluţia ce s-ar putea pronunţa cu privire la contestaţia în anulare formulată de contestator.

Similar primei instanţe, Completul de 5 judecători, constată că, nici dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 nu au aplicabilitate în speţă, atâta timp cât ele reglementează formaţiunea completelor de judecată care judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării modalităţii de compunere a completurilor de judecată, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a unor criterii concrete de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (aleatoriu/prin tragere la sorţi), Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Totodată, analizând modalitatea concretă de formulare a cererii de sesizare, rezultă că recurentul contestator A. a susţinut neconstituţionalitatea dispoziţiilor menţionate nu din perspectiva conţinutului dispoziţiilor integrate în cuprinsul acestora, ci din perspectiva nerespectării normelor de tehnică legislativă care pot determina apariţia unor situaţii contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenţa sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.

În cauza de faţă, autorul excepţiei tinde nu la clarificarea înţelesului dispoziţiilor menţionate, ci la obţinerea unei interpretări legale, cu valoare obligatorie, a două texte de lege coroborate, din partea unei alte autorităţi decât cea căreia îi sunt atribuite prerogative exclusive de interpretare şi aplicare unitară a legii, conform art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii Constituţionale, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei pare a tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, nu a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele legii fundamentale, ci exclusiv a unei probleme de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate.

Prin urmare, în cauză nu poate fi stabilită o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei decizii de către instanţa de contencios constituţional cu privire la dispoziţiile criticate şi soluţionarea cauzei, reţinându-se că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă nu sunt de natură să provoace o restrângere a drepturilor părţii şi să aducă atingere dreptului acestuia la un proces echitabil.

Pentru considerentele ce preced, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, iar remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, din data de 14 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, din data de 14 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

GGC - GV