Corruption trial validity and absolute nullity due to non-specialized judicial panel under Law 78/2000

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Rechizitoriul nr. x emis la data de 28 iulie 2015 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, în temeiul art. 327 lit. a) din C. proc. pen., au fost trimişi în judecată inculpaţii:

A., aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, în calitate de primar al municipiului Ploieşti şi ordonator principal de credite, a pretins şi primit de la deputatul B. - prin intermediul S.C. C. S.A. Ploieşti - societate controlată de acesta din urmă, un imobil - casă de locuit situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în valoare de 1.041.600 RON (din care a suportat personal doar 124.000 RON), în schimbul acordării către D., susţinută de deputat, a unei finanţări nerambursabile suplimentare în sumă de 1.500.000 RON de la bugetul local, în cadrul unei selecţii de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanţă", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituţie aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploieşti), obiectul mitei - în valoare de 917.600 RON (diferenţa dintre 1.041.600 şi 124.000 RON) fiind deghizat prin încheierea unei pretinse promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a imobilului, autentificată în luna august 2013, încheiate între promitentul-vânzător S.C. C. S.A. Ploieşti şi promitentul - cumpărător S.C. F. S.R.L. Plopeni, societate la care A. are calitatea de asociat unic;

- abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.,constând în aceea că, în anul 2013, în calitate de primar al municipiului Ploieşti şi ordonator principal de credite, a acordat D. - susţinută de deputatul B. - cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, art. 61 alin. (2) şi art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001 şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, o finanţare nerambursabilă suplimentară de la bugetul local în sumă de 1.500.000 RON, în cadrul unei selecţii de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanţă", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituţie aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploieşti), faţă de suma de 300.000 RON alocată iniţial prin buget pentru aplicarea Legii nr. 350/2005, prejudiciind bugetul municipiului cu suma de 1.500.000 RON, ce reprezintă - totodată - folosul necuvenit obţinut de asociaţie.

B., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de:

- dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, a oferit primarului municipiului Ploieşti - A., prin intermediul S.C. C. S.A. Ploieşti - societate pe care o controlează, un imobil - casă de locuit situat în Ploieşti, judeţul Prahova, în valoare de 1.041.600 RON (din care cel din urmă a suportat doar 124.000 RON), în schimbul acordării unei finanţări nerambursabile suplimentare în sumă de 1.500.000 RON de la bugetul local, în cadrul unei selecţii de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanţă", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituţie aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploieşti) către D., pe care o susţinea, obiectul mitei - în valoare de 917.600 RON (diferenţa dintre 1.041.600 şi 124.000 RON) fiind deghizat prin încheierea unei pretinse promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare a imobilului, autentificată în luna august 2013, încheiate între promitentul-vânzător S.C. C. S.A. Ploieşti şi promitentul-cumpărător S.C. F. S.R.L. Plopeni, societate la care A. are calitatea de asociat unic;

- instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, în anul 2013, l-a determinat, cu intenţie, pe primarul municipiului Ploieşti - A. ca, în calitate de ordonator principal de credite, să acorde către D. (ale cărei interese financiare le susţinea), în cadrul unei selecţii de proiecte privind programul "Promovarea sportului de performanţă", organizată în baza Legii nr. 350/2005 de E. (instituţie aflată sub autoritatea Consiliului Local Ploieşti) o finanţare nerambursabilă suplimentară de la bugetul local în sumă de 1.500.000 RON, faţă de suma de 300.000 RON alocată iniţial prin buget pentru aplicarea Legii nr. 350/2005, prin încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (6) din Legea nr. 273/2006, art. 61 alin. (2) şi art. 63 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 215/2001 şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, ceea ce a condus la prejudicierea bugetului municipiului cu suma de 1.500.000 RON, sumă ce reprezintă - totodată - folosul necuvenit obţinut de asociaţie;

- spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., constând în aceea că, a disimulat adevărata natură a provenienţei imobilului pe care-l oferise cu titlu de mită primarului A., prin efectuarea în perioada septembrie 2013 - ianuarie 2014 unor operaţiuni de plăţi în sumă totală de 1.116.000 RON din contul S.C. G. S.R.L. Ploieşti - pe care o coordona în fapt, în contul S.C. F. S.R.L. Plopeni, cu justificarea de plată a mărcii "H." - cesionată fictiv - şi din care cea mai mare parte a fost transferată prin intermediul S.C. F. S.R.L. Plopeni - administrată în fapt de A. - către S.C. C. S.A. Ploieşti (societate din grupul de firme pe care-l controlează), cu motivarea nereală a achitării imobilului.

Prin Încheierea nr. 798 din 20 octombrie 2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul B.

S-a constatat că inculpatul A. nu a formulat cereri şi excepţii privind legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Rechizitoriul nr. x/2015 emis la data de 28 iulie 2015 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, privind pe inculpaţii A. şi B., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi, totodată, s-a dispus începerea judecăţii.

Soluţia a rămas definitivă prin Încheierea nr. 258 din 10 decembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul B.

II. Prin Sentinţa penală nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A., pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi pentru infracţiunea de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. c) din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B., pentru infracţiunile de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi instigare la abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat acelaşi inculpat pentru infracţiunea de spălare de bani, prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) cu referire la art. 252 din C. proc. pen. a fost ridicată măsura sechestrului asigurător dispusă prin Ordonanţa nr. 90/P/2015 din 13 iulie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A. şi B., individualizate la dosar urmărire penală.

În temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de Autoritatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti.

Cheltuielile judiciare efectuate în cauză în faza de urmărire penală şi cea de judecată în fond, în cuantum de 20.000 RON, au rămas în sarcina statului.

III. Împotriva Sentinţei penale nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi partea civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, prin reprezentant legal primar I., cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 17 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 11 decembrie 2017.

Instanţa de control judiciar a încuviinţat sau, după caz, a dispus din oficiu administrarea probei testimoniale constând în reaudierea martorilor J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. precum şi a martorilor cu identitate protejată V. şi W. (faţă de care, prin Ordonanţa nr. 90/P/2015 din 8.06.2018, s-a dispus încetarea acordării statutului de martor ameninţat şi ridicarea pseudonimului, aceştia fiind citaţi sub numele real, respectiv: X. şi Y.)

La termenul din data de 4 noiembrie 2019, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători cu majoritate, a pus în discuţie admisibilitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea şi aplicarea următoarelor dispoziţii legale comunitare:

1. Articolul 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, articolul 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20.05.2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, articolul 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5.07.2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi instanţă?

2. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme)?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de o instanţă de judecată timp de 16 ani?

4. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Principiul liberului acces la justiţie, include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?

Susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi al apărătorilor inculpaţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 4 noiembrie 2019, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

(a) interpretarea tratatelor;

(b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen."

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 340/2009: "(1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene are la bază separaţia clară a funcţiilor judiciare între Curtea de Justiţie şi instanţele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, procedura instituită la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene este un instrument de cooperare între Curte şi instanţele naţionale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunţe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83 şi Ordonanţa din 8 septembrie 2016, Google Ireland şi Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, punctul 14).

În opinie majoritară se reţine că, asupra cererii de pronunţare a unei decizii preliminare, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate pronunţa numai atunci când dreptul Uniunii este aplicabil litigiului principal şi numai dacă o asemenea decizie apare ca fiind necesară instanţei naţionale pentru a pronunţa o hotărâre în cauza cu care este învestită.

Chiar dacă în considerarea art. 267 al treilea parag. din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, o întrebare invocată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac potrivit dreptului intern obligă instanţa să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, o asemenea obligaţie este înlăturată în ipoteza în care există deja o jurisprudenţă consacrată a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia respectivă sau în cazul în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.

În cauză, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie vizează, în mod formal, interpretarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană privind Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care prevăd "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor." art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene privind combaterea fraudei care prevăd "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii." art. 58 alin. (3) din Directiva (UE) 849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau a finanţării terorismului, care prevăd că "Statele membre se asigură că, în cazul în care obligaţiile se aplică persoanelor juridice pentru încălcări ale dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive, sancţiunile şi măsurile pot fi aplicate membrilor organului de conducere şi altor persoane fizice care, în temeiul dreptului intern, sunt responsabile de încălcare." art. 4 din Directiva (UE) 1371/2017 din 5 iulie 2017 a Parlamentului European şi a Consiliului privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal.

În realitate, chestiunea de drept cu privire la care se doreşte a se pronunţa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene urmăreşte examinarea unei eventuale incompatibilităţi între dreptul Uniunii, prin raportare la dispoziţiile invocate, şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr. 825/10.10.2019.

Sub acest aspect, în opinie majoritară se constată lipsa legăturii dintre dispoziţiile dreptului Uniunii invocate şi limitele jurisdicţiei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte posibilitatea acesteia din urmă de a soluţiona o excepţie procesuală, cu atât mai mult cu cât instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra unei excepţii, ci a soluţionat un conflict juridic de natură constituţională vizând modul de aplicare a unei dispoziţii din legislaţia naţională referitoare la constituirea unor completuri de judecată specializate.

În concluzie, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că interpretarea solicitată prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu ar putea furniza elemente de interpretare a dreptului Uniunii care să fie necesare soluţionării prezentei cauze.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în opinie majoritară, apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, prioritar evaluării criticilor referitoare la fondul acuzaţiilor penale, apreciază necesară examinarea motivelor de apel care aduc în discuţie neregularităţi procedurale sancţionabile cu nulitate absolută şi care, potrivit Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale ar impune desfiinţarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că în timpul judecării apelului, Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 417/2019 din 03 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte.

După publicarea deciziei Curţii Constituţionale, atât reprezentantul Ministerului Public cât şi intimaţii inculpaţi au solicitat să se constate că decizia este obligatorie şi produce efecte asupra hotărârii apelate, întrucât completul de trei judecători care a pronunţat-o nu a fost specializat în materie de corupţie, conform articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ceea ce atrage, în interpretarea dată de Curtea Constituţională, sancţiunea nulităţii absolute a sentinţei atacate.

Prin Decizia nr. 417/2019, Curtea Constituţională, în majoritate, a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că "a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Conform dispozitivului deciziei, "cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile articolului 421 punct 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit articolului 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003."

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reţinut că "judecarea unei cauze de un complet nespecializat în condiţiile în care competenţa revenea unuia specializat, atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate" (parag. 138), având în vedere că "articolul 354 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că instanţa judecă în complet de judecată a cărui compunere este cea prevăzută de lege. Or, în ipoteza dată, compunerea, respectiv alcătuirea instanţei cu judecătorii care pot face parte din complet, trebuie raportată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, atât din perspectiva existenţei unui corp de judecători specializaţi în materia infracţiunilor ce fac obiectul Legii nr. 78/2000, cât şi din cea a obligaţiei legale de a organiza completuri specializate. Sancţiunea nerespectării acestei norme juridice este nulitatea absolută, articolul 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. stabilind expressis verbis că - Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată." (parag. 139).

Curtea a constatat că prin "neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, astfel încât completurile care s-au considerat competente să judece astfel de cauze nu au fost constituite potrivit legii, nesocotindu-şi misiunea constituţională prevăzută de art. 126 alin. (4) din Constituţie, ceea ce în planul drepturilor fundamentale echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, sens în care devin aplicabile cele statuate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, cu privire la reglementarea prin lege a instanţei judecătoreşti.

În consecinţă, judecarea în primă instanţă a cauzelor subsumate Legii nr. 78/2000 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completuri de judecată nespecializate prin translarea proprio motu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a acestei competenţe de judecată către completurile cu competenţă generală reprezintă, în principal, un act de opunere la lege, ceea ce înseamnă că, sub aspectul judecării în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000, completul astfel rezultat nu a fost stabilit prin lege, ci prin voinţa contra legii a puterii judecătoreşti, reprezentată, în cazul de faţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, este evident că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate ea însăşi refuza aplicarea unei norme juridice, ci doar competenţa de a o interpreta şi aplica; prin refuzul aplicării/neagrearea art. 29 din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezavuat voinţa legiuitorului, a ignorat obligaţia sa de a constitui completuri specializate şi a redimensionat competenţa de judecată a completurilor cu competenţă generală de la nivelul său. Prin urmare, noua competenţă rezultată a acestor completuri generaliste nu este prevăzută de lege, astfel că judecarea cauzelor la care face referire art. 29 din Legea nr. 78/2000 apare ca fiind realizată, prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului antereferite, de către un organ judiciar neprevăzut de lege. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asumându-şi o competenţă contrară art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, a încălcat art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la stabilirea prin lege a instanţei judecătoreşti." (parag. 167)

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Textul constituţional nu distinge în funcţie de tipul de decizie sau în funcţie de atribuţia în exercitarea căreia a fost pronunţată.

Ca urmare, şi deciziile prin care Curtea Constituţională soluţionează un conflict juridic de natură constituţională au acelaşi regim juridic stabilit de norma juridică mai sus enunţată.

Prin urmare, este incontestabil că dezlegarea instanţei de contencios constituţional are caracter obligatoriu, conform dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României, şi, în virtutea acestui caracter, de la data publicării deciziei, este exclusă orice altă interpretare a prevederilor legale supuse analizei.

Aşadar, în raport de considerentele şi dispozitivul deciziei instanţei de control constituţional mai sus menţionate, în opinie majoritară, se constată că Sentinţa penală nr. 507 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, a fost pronunţată de un complet nespecializat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Potrivit dispoziţiilor art. 280 din C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor legale, care reglementează desfăşurarea procesului penal, atrag nulitatea actului atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

În atare situaţie, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., care prevăd că o hotărâre pronunţată de un complet care nu a fost legal constituit este lovită de nulitate absolută, în majoritate, se apreciază că, atât sentinţa penală menţionată, cât şi toate actele efectuate de completul nelegal constituit în timpul cercetării judecătoreşti în fondul cauzei, sunt lovite de nulitate, prezenta cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare instanţei a cărei hotărâre se desfiinţează în raport cu dispoziţiile art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., "desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată (…) când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută".

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în opinie majoritară, constată că în urma desfiinţării hotărârii atacate în integralitatea sa, au fost desfiinţate de drept şi toate actele procedurale întocmite, precum şi actele şi măsurile procesuale pe care acestea le reflectau, inclusiv măsura procesuală a citirii actului de sesizare a instanţei.

În acest context, rejudecarea cauzei va începe de la faza procesuală imediat următoare finalizării camerei preliminare, această din urmă etapă fiind epuizată prin rămânerea definitivă a Încheierii penale nr. 798 din 20 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015 urmare a respingerii ca nefondate, a contestaţiei formulate de inculpatul B.

În plus, procedura de cameră preliminară este o fază distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că rejudecarea nu va putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, cu majoritate, în temeiul art. 421 pct. (2) lit. b) din C. proc. pen., va admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, privind şi pe inculpaţii A. şi B., va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare secţie penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti împotriva Sentinţei nr. 507 din data de 25 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, privind şi pe inculpaţii A. şi B.

Desfiinţează sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare secţie penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de către apelanta parte civilă Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii A. şi B., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 noiembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu opinia majoritară, apreciem că în cauză se impunea sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, care să interpreteze anumite prevederi din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), respectiv din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (Carta), cu relevanţă în litigiul pendinte.

Astfel, apreciem că interpretarea articolului 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, a articolului 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, a articolului 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 şi a articolului 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 este imperios necesară pentru luarea deciziei judiciare în cauză. Totodată, interpretarea acestor dispoziţii este în strânsă legătură cu dispoziţiile art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 47 din Cartă, independenţa sistemului judiciar, în ansamblu său fiind o componentă a statului de drept.

Articolul 2 TUE prevede că "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi."

Art. 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede "Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii."

25. Art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede că "Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii."

Art. 47 alin. (1) şi (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, are în vedere că:

"(1) Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.

(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege."

Conform art. 58 alin. (1) şi (2) din Directiva (UE) 2015/849:

"(1) Statele membre se asigură că entităţile obligate pot fi trase la răspundere pentru încălcări ale dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive în conformitate cu prezentul articol şi cu art. 59 - 61. Orice sancţiune sau măsură rezultată este eficace, proporţională şi disuasivă.

(2) Fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a prevedea şi a impune sancţiuni penale, statele membre stabilesc norme privind măsurile şi sancţiunile administrative şi se asigură că autorităţile lor competente pot impune astfel de sancţiuni şi măsuri în cazul încălcărilor dispoziţiilor naţionale de transpunere a prezentei directive, asigurând totodată aplicarea lor."

Art. 4 alin. (1) şi (2) din Directiva (UE) 2017/1371, alte infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, cu următorul conţinut:

"(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că spălarea banilor astfel cum este descrisă la art. 1 alin. (3) din Directiva (UE) 2015/849, în care sunt implicate bunuri provenite din săvârşirea unor infracţiuni reglementate de prezenta directivă, constituie infracţiune.

(2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că corupţia pasivă şi activă constituie infracţiuni atunci când sunt săvârşite cu intenţie.

(a) În sensul prezentei directive, "corupţie pasivă" înseamnă acţiunea unui funcţionar public care, în mod direct sau printr-un intermediar, solicită sau primeşte avantaje de orice fel, pentru sine sau pentru o terţă parte, ori acceptă o promisiune referitoare la un astfel de avantaj pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

(b) În sensul prezentei directive, "corupţie activă" înseamnă acţiunea unei persoane care, în mod direct sau printr-un intermediar, promite, oferă sau acordă avantaje de orice fel unui funcţionar public, pentru sine sau pentru o terţă parte, pentru a acţiona sau a se abţine de la a acţiona în conformitate cu sarcinile sale sau în exercitarea atribuţiilor sale, într-un mod care prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii."

În condiţiile în care obiectul judecăţii în speţă îl constituie presupusa săvârşire a unor infracţiuni de abuz în serviciu şi spălare de bani, alături de alte infracţiuni grave (dare şi luare de mită), se impunea ca, în raport cu principiul efectivităţii sancţiunilor penale în cazul activităţilor ilegale grave care prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, să se stabilească dacă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că nu permit aplicarea de către instanţa naţională a unei decizii luate de o autoritate ce nu face parte din sistemul judiciar şi care statuează asupra temeiniciei unei căi ordinare de atac, impunând trimiterea spre rejudecare a cauzei, cu consecinţa repunerii în discuţie a acuzaţiei penale, prin reluarea judecăţii în primă instanţă.

Astfel, în lumina dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, statele membre sunt chemate să ia măsuri efective şi disuasive în combaterea activităţilor ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, pentru a le proteja în mod adecvat, inclusiv împotriva corupţiei care reprezintă o ameninţare deosebit de gravă la adresa acestora, aşa cum se reţine în preambulul Directivei (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017, directivă parţial transpusă în dreptul intern în domeniul spălării banilor în care sunt implicate bunuri provenite din infracţiuni de corupţie şi cel al infracţiunilor de corupţie.

O societate caracterizată pe valorile justiţie este incompatibilă cu adoptarea unor măsuri contrare art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că obligaţiile ce incumbă statelor membre privesc în primul rând adoptarea măsurilor legislative necesare care să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi infracţiunilor ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii este conceput de o asemenea manieră încât nu prezintă un risc sistemic de impunitate cu privire la aceste fapte, precum şi să asigure protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor urmărite.

Totodată, instanţelor naţionale le revine sarcina de a asigura efectul deplin al obligaţiilor ce decurg din art. 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de a lăsa neaplicate dispoziţii interne, care, în cadrul unei proceduri ce are ca obiect infracţiuni grave, se opun luării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea activităţilor ilegale ce pot prejudicia interesele financiare ale Uniunii.

Procesele penale în care instanţele de judecată iau hotărâri cu privire la dreptul Uniunii nu trebuie să fie împiedicate prin adoptarea de măsuri care nu sunt menite să descurajeze fraudele şi nu oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.

De asemenea, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană impune statelor membre obligaţia de a stabili un sistem de căi de atac şi proceduri care să asigure un control jurisdicţional efectiv în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Astfel, statele membre au obligaţia, în special de a garanta că instanţele naţionale care se pot pronunţa cu privire la chestiuni referitoare la aplicare sau interpretarea acestui drept îndeplinesc cerinţa de independenţă a judecătorilor, inclusă în conţinutul esenţial al dreptului fundamental la un proces echitabil.

Interpretarea Curţii se impune cu necesitate având în vedere că măsura de trimitere spre rejudecare impusă de un organ jurisdicţional exterior puterii judiciare afectează realizarea obiectivelor instituite prin Directiva(UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017, în ipoteza în care ar împiedica aplicarea unor sancţiuni penale efective şi disuasive, într-un termen rezonabil, existând şi riscul prescripţiei răspunderii penale în cazuri care vizează activităţi ilegale ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii dată fiind complexitatea şi durata procedurilor până la adoptarea unei hotărâri definitive ca urmare a reluării judecăţii în primă instanţă. În fine, posibilitatea intervenirii prescripţiei lipseşte de eficienţă măsurile legislative de recuperare a produsului infracţiunii, instanţa naţională nemaiputând să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i decurg din dreptul Uniunii.

În acest context, este de menţionat că prezenta cauză a fost înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 29.05.2015, iar pe rolul instanţei de apel la data de 17.11.2017. Urmare a deciziei Curţii Constituţionale referitoare la compunerea Completelor de 5 judecători, procedurile judiciare în faţa instanţei de apel au fost reluate, ceea ce a condus la rediscutarea şi reîncuviinţarea probatoriului de către noul complet de judecată.

Ca urmare a noii decizii a Curţii Constituţionale referitoare de această dată la compunerea completelor specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi a soluţiei impuse în mod explicit prin dispozitivul acesteia, prezenta cauză ar trebui rejudecată de prima instanţă, ceea ce ar aduce atingere caracterului efectiv impus de articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dar şi dreptului fundamental al acuzatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte, în ultimul "Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare", publicat la 22.10.2019, s-au reţinut, între altele, următoarele:

"Creşterea puternică a presiunii exercitate asupra Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea obiectivul de referinţă 1) a avut un impact şi asupra eficacităţii justiţiei în cauzele de corupţie la nivel înalt. Mai concret, Curtea Constituţională a fost sesizată de guvern cu privire la două conflicte juridice de natură constituţională în care era implicată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unul referitor la interpretarea normelor procedurale referitoare la constituirea completurilor de judecată în apel formate din 5 judecători şi altul referitor la componenţa completurilor de judecată formate din 3 judecători în cazurile de corupţie judecate în primă instanţă. Deşi deciziile Curţii Constituţionale nu privesc cauze care au fost deja închise, măsurile luate ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale privind completurile de judecată formate din 5 judecători au generat un climat de insecuritate accentuată (...). Deciziile Curţii Constituţionale au un impact direct asupra cauzelor de corupţie la nivel înalt aflate pe rolul instanţelor, putând duce la întârzieri şi la redeschiderea proceselor, şi chiar au permis, în anumite condiţii, redeschiderea mai multor cauze definitive. Nu se pot prevedea încă pe deplin consecinţele unei astfel de situaţii. Reverberaţiile negative clare ale acestei situaţii asupra procesului de justiţie au ridicat, totodată, la un nivel mai general, semne de întrebare cu privire la durabilitatea progreselor înregistrate până în prezent de România în lupta împotriva corupţiei (...)."

Prin intermediul celei de-a doua întrebări preliminare, apreciem că se impunea clarificarea unei problematici similare cu cea aflată deja pe rolul Curţii (a se vedea cauzele C- 357/19 şi C-547/19) şi care are în vedere posibilitatea ca "statul de drept" în sensul art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană să fie compatibil cu o intervenţie asupra justiţiei de natura celei realizate prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417/2019. Altfel spus, se solicită o interpretare a noţiunii de "stat de drept" cu care operează articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prin raportare la art. 47 din Cartă, în contextul unui litigiu care presupune aplicarea mai multor dispoziţii din dreptul Uniunii, precum şi care, conform acuzaţiilor formulate, prejudiciază sau este susceptibil să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii.

Importanţa Curţii Constituţionale în realizarea statului de drept şi respectul de care trebuie să se bucure deciziile acestei instituţii, pronunţate în limitele competenţelor sale constituţionale, sunt dincolo de orice îndoială.

Potrivit legii naţionale, Curtea Constituţională nu este cuprinsă în sistemul instanţelor de judecată şi nu are atribuţii de judecată. Astfel, potrivit Constituţiei României, Curtea Constituţională nu este o instanţă de judecată, nefăcând parte, de altfel, din autoritatea judecătorească. Instanţele de judecată sunt reglementate în Constituţia României la Titlul III Autorităţile Publice, Capitolul VI Autoritatea judecătorească, Secţiunea 1 Instanţele judecătoreşti, în timp ce Curtea Constituţională beneficiază de o reglementare în cadrul unui titlu distinct, respectiv Titlul V Curtea Constituţională.

În acest context, cu referire la judecătorii care fac parte din Curtea Constituţională, este de menţionat şi faptul că aceştia sunt desemnaţi de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, inclusiv dintre foşti sau actuali membri ai partidelor politice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în opinie majoritară, subliniază că întrebările adresate Curţii în prezenta cauză nu vizează deciziile Curţii Constituţionale, în general, ci cazul particular al Deciziei nr. 417/2019.

Astfel, prin decizia sus-amintită, Curtea Constituţională a stabilit incidenţa sancţiunii nulităţii absolute cu privire la hotărârile pronunţate în primă instanţă de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia infracţiunilor de corupţie şi a indicat soluţia care urmează a fi pronunţată de către Completele de 5 judecători, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare, cu referire expresă la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., acţionând astfel ca o instanţă de judecată de drept comun.

În aceste condiţii, intervenţia Curţii de Justiţie este necesară pentru a clarifica noţiunea de "stat de drept" din perspectiva independenţei judecătorilor, în condiţiile în care Curtea Constituţională prin decizia amintită a intervenit practic în judecata unor cauze şi a instituit măsuri procedurale obligatorii care prin rezultatul lor, concretizat în reluarea unor procese în considerarea lipsei de specializare în materia infracţiunilor de corupţie a completurilor secţiei penale din cadrul Înaltei Curţi, iar nu şi a judecătorilor care le-au compus, prejudiciază sau sunt susceptibile să prejudicieze interesele financiare ale Uniunii, prin riscul iminent de a se ajunge la crearea unui impunităţi cu privire la cei care au săvârşit fapte grave.

În opinia majoritară a Curţii Constituţionale, lipsa desemnării administrative de către colegiul de conducere al instanţei supreme de completuri specializate în materia infracţiunilor de corupţie "atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate." Fără a nega specializarea în materia infracţiunilor de corupţie a judecătorilor instanţei supreme care compun completurile de judecată, Curtea Constituţională face o delimitare expresă între completul de judecată, ca entitate abstractă şi membrii completului care compun completul de judecată, dând prevalenţă specializării completului şi nu specializării judecătorilor care compun completul de judecată.

Or, garanţia independenţei, inerentă misiunii instanţei, se impune nu numai la nivelul Uniunii, în privinţa judecătorilor şi a avocaţilor generali ai Curţii, astfel cum prevede art. 19 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, ci şi la nivelul statelor membre, în privinţa instanţelor naţionale care, precum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt chemate să statueze asupra unor chestiuni referitoare la interpretarea şi la aplicarea dreptului uniunii (hotărârea din 27.02.2018, Associagăo Sindical dos Juizes Portugueses, EU:C:2018:117, hotărârea Curţii - Marea Cameră pronunţată în cauza C-619/18 la 24.06.2019).

În ce priveşte domeniul de aplicare al articolului 19 alin. (1) al doilea parag. din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea a reţinut că această dispoziţie vizează "domeniile reglementate de dreptul Uniunii", independent de situaţia în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul art. 5 alin. (1) din cartă, fiind necesar ca orice stat membru să se asigure că organismele care, în calitate de "instanţă", în sensul definit de dreptul Uniunii, fac parte din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, îndeplinesc cerinţele unei protecţii jurisdicţionale efective (hotărârea Curţii - Marea Cameră pronunţată în cauza C-619/18 la 24.06.2019).

Noţiunea de independenţă presupune în special ca organismul respectiv să îşi exercite funcţiile jurisdicţionale în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare şi fără să primească dispoziţii sau instrucţiuni, indiferent de originea lor, şi să fie astfel protejat de intervenţii sau de presiuni exterioare, susceptibile să aducă atingere independenţei de judecată a membrilor săi şi să influenţeze deciziile acestora (hotărârea din 19.09.2006, Wilson - C-506/04, EU:C:2006:587 şi hotărârea din 16.02.2017 Margarit Panicello, C-503/15, EU:C:2017:126).

Or, stabilind calea de urmat, respectiv trimiterea cauzelor spre rejudecare în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., Curtea Constituţională a acţionat ca o instanţă de control judiciar în cauzele aflate pe rolul Completului de 5 judecători, dând dispoziţii acestui complet cu privire la soluţia pe care trebuie să o pronunţe.

Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dar şi importanţa, atât în ordinea juridică a uniunii, cât şi în ordinea juridică naţională a principiului legalităţii, instanţa de trimitere apreciază că, tot cu referire la cea de-a doua întrebare, se impune şi lămurirea înţelesului noţiunii "de instanţă constituită în prealabil prin lege" din conţinutul articolului 47 alin. (2) din Cartă, în sensul dacă se opune interpretării date de Curtea Constituţională privind caracterul nelegal al compunerii instanţei.

În condiţiile în care, potrivit legii naţionale, Curtea Constituţională nu este cuprinsă în sistemul instanţelor de judecată şi nu are atribuţii de judecată, o intervenţie arbitrară, prin care să se verifice legalitatea activităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificare care să se substituie unor proceduri judiciare legale poate avea un impact negativ nu doar cu privire la independenţa justiţiei, ci chiar cu privire la fundamentele statului de drept, în funcţie de sensul pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene îl atribuie acestei noţiuni cu care operează art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În ceea ce priveşte cea de a treia întrebare, interpretarea Curţii de Justiţie este necesară pentru a clarifica dacă decizia Curţii Constituţionale, organ jurisdicţional exterior puterii judiciare, având competenţă exclusivă în statuarea asupra conflictelor constituţionale şi ale cărei dispoziţii sunt obligatorii erga omnes, face parte din categoria dispoziţiilor ce pot fi şi trebuie înlăturate pentru a asigura eficienţa deplină a normelor Uniunii, mai ales în contextul existenţei unei norme naţionale care permite sancţionarea disciplinară a judecătorului în cazul în care procedează la înlăturarea efectelor acesteia.

Această lămurire este indispensabilă deoarece în lipsa unui răspuns există un risc serios ca indiferent de răspunsul la întrebări, hotărârea Curţii de Justiţie să nu poată fi aplicată în dreptul intern.

Cea de a patra întrebare are în vedere solicitarea interpretării Curţii de Justiţie ca, în considerarea importanţei principiului independenţei judecătorului, să se justifice o extindere a legăturii cu dreptul Uniunii Europene şi la cauzele în care se aplică exclusiv legislaţia naţională atunci când acest principiu este periclitat de efectele deciziilor unui organ jurisdicţional, fie şi Curtea Constituţională.

Se pune, desigur, problema dacă instanţa europeană poate să cenzureze analiza pe care Curtea Constituţională a României a făcut-o sau este ţinută de constatările şi aprecierile organului naţional. În îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu se află nici în situaţia de a cenzura analiza făcută de Curtea Constituţională, dar nici în situaţia de a se raporta, în mod absolut, la aceste constatări. Ceea ce se solicită instanţei europene este, în primul rând, o interpretare a noţiunii de "stat de drept", cu care operează art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu raportare la art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la art. 47 din Cartă, prin care să se stabilească dacă, într-o situaţie ca cea din speţă, activitatea instanţei supreme dintr-un stat membru poate fi controlată şi sancţionată prin intervenţia unui organ de natura Curţii Constituţionale a României. Apreciem că, pentru îndeplinirea acestui demers, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este liberă să facă propriile aprecieri privind situaţiile juridice relevante, în măsura în care acest lucru este necesar pentru explicitarea interpretării pe care înţelege să o dea articolelor supuse analizei.

În consecinţă, faţă de aceste considerente, apreciem că în cauză se impunea sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolul 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, art. 58 din Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului şi de abrogare a Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a Directivei 2006/70/CE a Comisiei, art. 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, adoptată în temeiul art. 83 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care să soluţioneze o excepţie procesuală care ar viza o eventuală nelegală compunere a completurilor de judecată, în raport de principiul specializării judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (neprevăzut de Constituţia României) şi să oblige o instanţă de judecată să trimită cauzele, aflate în calea de atac a apelului (devolutivă), spre rejudecare, în primul ciclu procesual la aceeaşi instanţă?

2. Art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la secţia penală a instanţei supreme)?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, care interpretează o normă inferioară Constituţiei, de organizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inclusă în legea internă privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, normă interpretată în mod constant, în acelaşi sens, de o instanţă de judecată timp de 16 ani?

4. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene Principiul liberului acces la justiţie, include specializarea judecătorilor şi înfiinţarea unor completuri specializate la o instanţă supremă?

În mod corespunzător, până la soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, se impunea suspendarea judecării prezentei cauze, conform art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 340/2009.

GGC - NN