Absolute nullity of disciplinary action based on procedural defects in verification and investigation phases; admissibility of absolute nullity exception at any stage

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâţilor A., judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi B., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi n) din Legea nr. 303/2004.

1.2. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 26J din 5 decembrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea disciplinară.

2. Cererile de recurs

2.1. Recursul principal declarat de titularul acţiunii disciplinare

Împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., titularul acţiunii disciplinare a invocat, în esenţă, faptul că, printr-o motivare nelegală şi contradictorie, instanţa disciplinară a reţinut că faptele lui B. nu s-ar circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care s-a reţinut săvârşirea de către judecătorul pârât a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) cu privire la conduita extraprofesională manifestată de către judecătorul pârât cu aceeaşi ocazie.

Între cele două abateri disciplinare există o strânsă legătură, ambele fiind săvârşite de acelaşi judecător şi reflectând tabloul conduitei extraprofesionale ilicite a acestuia din 9 iulie 2014.

În mod nelegal şi venind în contradicţie cu propriile statuări, instanţa disciplinară a reţinut că, fapta domnului judecător B. care, pe parcursul intervenţiei autorităţilor a menţionat în mod repetat funcţia deţinută, de judecător la Curtea de Apel Bucureşti, precum şi susţinerea acestuia că, în raport de calitatea specială a persoanei, prealabil pătrunderii în domiciliul său ar fi fost necesar avizul Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 42 din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 95 din Legea nr. 303/2004, nu reprezintă o acţiune de folosire a funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil, preferenţial din partea autorităţilor în afara cadrului legal, ci menţionarea calităţii de judecător ar fi fost făcută cu scopul de a obţine eventual protecţia pe care legea o acordă tocmai în considerarea statutului deţinut.

Cu încălcarea dreptului normei de drept material, art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, instanţa disciplinară a reţinut că, manifestările doamnei judecător A. s-au derulat într-un spaţiu privat, respectiv locuinţa personală, apreciind că nu există probe la dosar care să dovedească că incidentul din 9 iulie 2014 a ajuns la cunoştinţa publicului în modalităţile precizate limitativ (presă, televiziune, internet, reţele de socializare), astfel încât să fie pus în discuţie comportamentul magistratului în afara relaţiilor de serviciu.

Se consideră că instanţa disciplinară a reţinut trunchiat starea de fapt rezultată din probele administrate, concluzionând în mod nelegal că, în speţă, comportamentul al cărei protagonistă a fost doamna judecător ar fi fost perceput/cunoscut doar în spaţiul privat al camerei/locuinţei acesteia.

De asemenea, în mod nelegal, instanţa disciplinară a reţinut ca temei al respingerii acţiunii disciplinare exercitate împotriva celor doi judecători, pe lângă influenţa unei presupuse "stări emoţionale deosebite", şi aceea că, de la data săvârşirii abaterii disciplinare (9 iulie 2014) trecând mai mult de 4 ani, nu s-ar mai justifica aplicarea unei sancţiuni, întrucât scopul urmărit de legiuitor nu ar mai putea fi atins la acest moment.

Astfel, se arată că, în ceea ce priveşte condiţia ca sancţiunea să fie aplicată într-un interval de timp rezonabil şi să fie dozată corect în scopul realizării unei corelări juste cu fapta săvârşită, prin hotărârea recurată, instanţa disciplinară a interpretat şi aplicat condiţiile în funcţie de care se apreciază caracterul rezonabil al duratei procedurii în sens contrar chiar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ignorând circumstanţele proprii ale cauzei, miza litigiului, complexitatea cauzei, precum şi conduita pârâţilor şi cea a autorităţilor competente care, în speţă, erau de natură a conduce la concluzia contrară celei la care a ajuns secţia.

În concluzie, se solicită admiterea recursului şi, în rejudecare, admiterea acţiunii disciplinare împotriva pârâţilor A., judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare, şi B., judecător în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi n) din Legea nr. 303/2004.

2.2. Recursul incident declarat de pârâţii judecători

Împotriva încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul art. 491 raportat la art. 472, art. 461 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., au declarat recurs incident judecătorii B. şi A.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 24.10.2018, recursul incident vizează soluţia de respingere ca tardivă şi formulată cu rea-credinţă a excepţiei nulităţii acţiunii disciplinare.

S-a arătat că, prin notele de şedinţă depuse la termenul din 10.10.2018, recurenţii judecători au invocat excepţia nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, invocând săvârşirea de către Inspecţia Judiciară a unei serii de încălcări ale dispoziţiilor legale sau infralegale în etapa verificării prealabile şi în etapa cercetării disciplinare.

Prin încheierea de şedinţă din 24.10.2018, instanţa disciplinară a respins excepţia cu motivarea că invocarea excepţiei s-a făcut tardiv, faţă de prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., care nu distinge între cauzele de nulitate relativă şi cele de nulitate absolută şi impune invocarea lor concomitentă.

În esenţă, recurenţii susţin că, prin încheierea din 24.10.2018 a fost dată cu încălcarea normelor de procedură, fiind incident cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivat de faptul că, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel, sens în care textul permitea pârâţilor să invoce excepţia nulităţii absolute a acţiunii disciplinare chiar şi la termenul din 10.10.2018, iar concluzia de rea-credinţă nu poate fi reţinută din moment ce existau inclusiv elemente de doctrina juridică ce susţineau posibilitatea invocării excepţiei nulităţii absolute la orice moment procesual.

În acest sens, consideră greşită interpretarea instanţei disciplinare dată art. 178 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că ar trebui invocate deodată toate cauzele de nulitate, adică atât nulităţile relative, cât şi nulităţile absolute.

În ceea ce priveşte excepţia propriu-zisă, de nulitate absolută a acţiunii disciplinare, recurenţii judecători, după ce dezvoltă argumente privind posibilitatea de a invoca neregularităţi săvârşite în procedura disciplinară, consecinţele acestora şi interesul public ocrotit prin normele juridice încălcate, au invocat incidenţa în cauză a următoarelor nulităţi care, în opinia lor, au afectat procedura de cercetare disciplinară:

- referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulată de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esenţial al unui astfel de act procedural;

- nu se dovedeşte respectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, întrucât rezoluţia olografă prin care inspectorul-şef a dispus prelungirea termenului de efectuare a cercetării disciplinare nu este datată, neputându-se proba dacă rezoluţia de prelungire a fost dată în interiorul termenului iniţial de 60 de zile, care curge de la data rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare (19.09.2014) şi se împlineşte la 20.11.2014;

- nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, prin modalitatea în care a fost atras în dosar domnul inspector judiciar D.;

- nerespectarea principiul continuităţii inspectorului judiciar de la o etapa disciplinară la alta, în sensul că inspectorul judiciar D. a dispus începerea cercetării prealabile, deşi nu a participat deloc la verificările prealabile.

În concluzie, au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii de şedinţă din 24.10.2018 şi, în rejudecare, respingerea excepţiei tardivităţii invocării excepţiei de nulitate absolută a acţiunii disciplinare, admiterea excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, cu consecinţa casării Hotărârii nr. 26 J/05.12.2018 şi a constatării nulităţii absolute/declarării ca nule a acţiunii disciplinare, fără a se mai antama fondul acesteia.

În ceea ce priveşte Hotărârea nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară, dat fiind ca dispozitivul hotărârii le este favorabil (acţiunea disciplinară a fost respinsă ca neîntemeiată), recurenţii au arătat că recursul incident vizează doar considerentele hotărârii, unele comune ambilor recurenţi-pârâţi, altele diferenţiate pe fiecare recurent-pârât în parte.

În privinţa considerentelor comune, prin recursul incident, s-a solicitat a se constata că răspunderea magistraţilor este imprescriptibilă, în ipoteza în care acţiunea disciplinară a fost exercitată în interiorul termenului de 2 ani de la săvârşirea faptei, iar posibilitatea magistratului de a obţine în justiţie clarificarea situaţiei sale nu are nicio legătură cu problema prescriptibilităţii răspunderii disciplinare.

De asemenea, recurenţii au cerut să se constate că norma cuprinsă în art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este imprecisă, în raport cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În privinţa recurentei A., în primul rând, s-au susţinut critici prin care se solicită a se reţine că, în cauză, nu s-a făcut dovada utilizării unui limbaj agresiv şi jignitor de către recurenta-pârâtă A. şi că, în concluzie, nu s-a făcut dovada laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce priveşte cea de-a doua constatare reţinută prin considerente, referitoare la condiţia ca "manifestările (...) să fi ajuns la cunoştinţa publicului", s-au formulat critici în sensul că ar fi trebuit să se reţină că, date fiind condiţiile în care s-au petrecut evenimentele, într-un spaţiu privat (cel mai privat spaţiu cu putinţă), nu puteau exista, de plano, niciun fel de probe care să dovedească faptul ca manifestările au ajuns la cunoştinţa publicului.

De asemenea, şi în ceea ce îl priveşte pe recurentul B., s-au susţinut critici legate de constatarea implicită a îndeplinirii condiţiei publicităţii în privinţa manifestărilor acestui recurent, concluzionându-se că, dat fiind contextul unic în care au fost săvârşite "manifestările" recurenţilor, se impune a se reţine că cerinţa publicităţii nu a fost îndeplinită în privinţa niciunuia din aceştia, astfel încât nici în privinţa recurentului B. nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

3. Apărările formulate de părţi în cauză.

Judecătorii B. şi A. au formulat întâmpinare la recursul formulat de Inspecţia Judiciară, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând argumente în combaterea criticilor recurentei.

De asemenea, recurentul B. a depus precizări prin care a arătat că, la 24 iulie 2019, intimata-recurentă A. a decedat şi a solicitat respingerea recursului principal declarat împotriva acestei recurentei, precum şi a recursului incident declarat de A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare la recursul incident formulat de B. şi A., prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului incident declarat împotriva încheierii din 24.10.2018, solicitând respingerea recursului incident declarat de B. împotriva Hotărârii nr. 26J/05.12.2018 ca nefondat, precum şi respingerea recursului incident declarat de A. pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă sau ca lipsit de interes, în situaţia în care criticile din acest recurs ar fi susţinute/însuşite de B.

La termenul din 25 noiembrie 2019, Completul de 5 judecători a constatat că recursul incident a fost declarat la 24 octombrie 2019, după ce intimata A. a decedat, astfel încât aceasta nu mai putea fi semnatară a acestuia, motiv pentru care a reţinut că recursul incident este declarat numai de recurentul B. şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei A. şi a excepţiei tardivităţii recursului incident, invocată prin întâmpinare, precum şi asupra fondurilor recursurilor.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra excepţiilor invocate şi recursurilor

4.1. În privinţa excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei A.

Potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ., orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată.

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. În cazul persoanei fizice, capacitatea procesuală de folosinţă începe în momentul naşterii şi se sfârşeşte odată cu moartea acesteia. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă este nulitatea absolută a actelor de procedură săvârşite după momentul decesului (art. 56 alin. (3) C. proc. civ.).

Deşi potrivit art. 99 alin. (1) C. civ. starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces, art. 103 C. civ. permite ca, în anumite ipoteze, starea civilă să fie dovedită înaintea instanţelor judecătoreşti, prin orice mijloace de probă.

Astfel, în practica judiciară s-a acceptat folosirea prezumţiilor simple cu privire la decesul unei persoane în ipoteza în care acest fapt este de notorietate şi este cunoscut de părţile cauzei.

Conform celor precizate de recurentul B., intimata A. a decedat la data de 24 iulie 2019, fapt de notorietate, cunoscut şi de către recurenta Inspecţia Judiciară, astfel cum rezultă din apărările acesteia formulate prin răspunsul la întâmpinare.

Astfel, reţinând că intimata A. a decedat ulterior declarării recursului principal declarat de Inspecţia Judiciară la 22 iulie 2019 (conform rezoluţiei de înregistrare a recursului, dosar) şi că răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, astfel că nu mai poate fi angajată acest tip de răspundere pentru persoana vizată, Completul de 5 judecători urmează a admite excepţia de fond, absolută, peremptorie a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei şi, în consecinţă, va respinge recursul principal declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, cu privire la intimata A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

4.2. În privinţa excepţiei tardivităţii recursului incident declarat de B. împotriva încheierii de şedinţă din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, invocată prin întâmpinare de către Inspecţia Judiciară.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii excepţiei recursului incident formulată prin întâmpinarea depusă de Inspecţia Judiciară, aceasta vizează chestiunea obiectului recursului incident, anume dacă această cale de atac poate privi soluţiile instanţei disciplinare cuprinse în hotărâre, în considerente sau în încheierile premergătoare şi pe care intimatul din recursul principal nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în recursul principal.

Din acest punct de vedere, titularul acţiunii disciplinare susţine că, în contextul în care, în termenul legal prevăzut de norma specială, Inspecţia Judiciară a formulat recurs principal doar împotriva Hotărârii nr. 26J din 05.12.2018 pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a CSM, în Dosarul nr. x/2014, nu şi a vreunei încheieri premergătoare, intimatul B. nu putea formula recurs incident împotriva încheierii de şedinţă din data de 24.10.2018, nerecurată de Inspecţia Judiciară, prin care să exprime critici proprii, ce se circumscriu, în opinia recurentei, unui recurs principal, dar care nu a fost exercitat în termen legal. Criticile acestuia nu pot fi primite cu depăşirea termenului şi a cadrului legal; în caz contrar, s-ar ajunge la deturnarea scopului recursului incident, astfel cum acesta a fost expres prevăzut de lege, ceea ce nu poate fi acceptat.

Din această perspectivă, excepţia tardivităţii recursului incident urmează a fi respinsă, pentru considerentele următoare.

Instituţia recursului incident nu prezintă o reglementare proprie, fiind aplicabile normele procedurale prevăzute pentru apelul incident, cuprinse în dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., conform cărora:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

Prin urmare, vor fi analizate normele legale ce definesc instituţia apelului incident, argumentele reţinute fiind aplicabile, prin analogie, şi în materia recursului incident, dată fiind norma de trimitere cuprinsă în dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ.

Din cuprinsul dispoziţiilor procesuale anterior citate se desprind trăsăturile definitorii ale acestei căi de atac, prezentând relevanţă în speţa de faţă analiza caracterului interdependent al apelului incident în raport de apelul principal.

Astfel cum reiese din interpretarea normei legale, interesul de a declara un apel incident revine intimatului din apelul principal, scopul urmărit fiind acela de a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe, pentru a maximiza şansele sale de realizare a drepturilor solicitate în cadrul litigiului în care este parte.

Contrar susţinerilor recurentei Inspecţia Judiciară, apelul/recursul incident poate urmări reformarea hotărârilor primei instanţe/instanţei de apel/instanţei disciplinare sub orice alt aspect, nu doar asupra celor solicitate prin apelul/recursul principal.

Un prim argument în acest sens este cel care rezultă din interpretarea prevederilor art. 472 C. proc. civ., în cuprinsul căreia nu se regăseşte o limitare a drepturilor procesuale conferite părţilor.

Doar după ce una din părţi alege să exercite apel principal se naşte interesul celeilalte părţi, intimată în apelul principal, de a formula, la rândul său, apel incident, prin care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanţe în scopul obţinerii unei soluţii de recunoaştere a drepturilor sale pretinse în litigiul respectiv.

Fiind determinat astfel să iasă din pasivitate, renunţând la achiesarea iniţială la hotărârea pronunţată, titularul apelului incident poate supune instanţei de control judiciar oricare dintre soluţiile pronunţate prin sentinţa atacată ori prin încheierile premergătoare, în măsura în care justifică un interes propriu pentru schimbarea acestei soluţii, în raport de poziţia sa procesuală şi drepturile pretinse în cadrul litigiului.

Astfel, cât priveşte obiectul apelului incident, el nu este limitat doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal, intimatul având la dispoziţie această cale de atac pentru a obţine schimbarea hotărârii primei instanţe în oricare dintre soluţiile care îl nemulţumesc, exercitarea dreptului său neputând fi îngrădită doar la situaţiile în care obiectul celor două forme de apel este acelaşi.

Nu se poate reţine o deturnare a scopului apelului/recursului incident sau o situaţie favorabilă pentru apelantul titular al căii de atac incidentale, în sensul punerii la dispoziţia acestuia a unui termen mai lung decât cel prevăzut pentru declararea apelului principal, cât timp interesul exercitării fiecăreia dintre cele două căi de atac se manifestă diferit, această condiţie de exerciţiu ivindu-se la momente distincte, care nu pot fi privite decât în mod autonom, propriu fiecăruia dintre cele două forme de manifestare a intenţiei de a ataca hotărârea primei instanţe. Astfel, pentru apelul principal, termenul curge de la momentul comunicării hotărârii pe care partea nemulţumită de rezultatul obţinut doreşte să o supună controlului ierarhic superior, în timp ce apelul incident trebuie depus, conform prevederilor art. 474 alin. (1) C. proc. civ., odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind calificat astfel doar dacă este depus după împlinirea termenului reglementat pentru apelul principal. Raţiunea unei astfel de reglementări îşi are fundamentul în interdependenţa dintre cele două forme de apel, întrucât, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 280/2018 a Curţii Constituţionale, "apelul incident nu reprezintă o instituţie de sine stătătoare, ci o cale de atac ce va fi formulată numai în corelaţie cu apelul principal formulat în cauză".

Prin urmare, nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului/recursului incident doar la obiectul apelului/recursului principal, cât timp raportul de accesorialitate între cele două forme de exercitare a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, reprezentată prin achiesarea sa la hotărârea primei instanţe, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia prefigurată de legiuitor pentru ipoteza respingerii apelului principal fără a intra în cercetarea fondului. Numai dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anulat ca netimbrat, ca nesemnat, ca fiind promovat de o persoană fără calitate de reprezentant etc), apelul incident rămâne fără efect.

În acest sens, s-a exprimat şi doctrina juridică relevantă în chestiunea de faţă, în care s-a conturat interpretarea potrivit căreia "împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinţei numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinţei sub orice alt aspect"(Drept procesual civil - M. Tăbârcă, pag. 94; în acelaşi sens noul C. proc. civ. - comentariu pe articole, C. Negrilă, pag. 73 - 74, precum şi în Noul C. proc. civ. - comentarii pe articole, pag. 472).

Pe cale de consecinţă, faţă de cele expuse, obiectul recursului incident din prezenta cauză poate viza şi încheierea premergătoare din 24 octombrie 2018, ce nu a fost recurată prin recursul principal, fiind declarat cu respectarea prevederilor art. 474 alin. (1) C. proc. civ., astfel că excepţia tardivităţii recursului incident urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În continuare, urmează a fi analizat mai întâi recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2014.

Astfel, în privinţa recurentului B., soluţia instanţei disciplinare a fost aceea de respingerii a acţiunii disciplinare în privinţa sa, respectiv o soluţie în întregime favorabilă.

Este adevărat că anumite argumente ale sale au fost apreciate ca fiind neîntemeiate în cadrul considerentelor hotărârii atacate, dar acest lucru nu schimbă faptul că soluţia pronunţată este cea a respingerii a acţiunii disciplinare, în ceea ce îl priveşte pe B.

Cu toate acestea, nu este lipsit de interes pentru recurentul B. să formuleze recurs incident împotriva încheierii premergătoare din 24.10.2018 şi a hotărârii atacate, având în vedere că exista riscul înrăutăţirii situaţiei sale, ca urmare a exercitării recursului principal. Pârâtul urmăreşte ca, pe calea recursului incident să obţină soluţia de anulare a actelor de procedură efectuate în cadrul verificărilor prealabile şi a procedurii cercetării disciplinare şi, pe cale de consecinţă, de anulare a acţiunii disciplinare în întregime, fapt ce ar conduce, implicit, şi la casarea Hotărârii nr. 26J din 05.12.2018, atacată prin recursul principal de către partea cu interese contrare, sens în care va fi analizat mai întâi recursul incident.

4.3 Recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014.

a) Recursul incident vizează, în principal, soluţia de respingere ca tardivă şi formulată cu rea-credinţă a excepţiei nulităţii acţiunii disciplinare, invocată prin notele de şedinţă depuse la termenul din 10.10.2018, în raport cu săvârşirea de către Inspecţia Judiciară a unei serii de încălcări ale dispoziţiilor legale sau infralegale în etapa verificării prealabile şi în etapa cercetării disciplinare, încălcări ce sunt sancţionate cu nulitatea absolută a actelor astfel efectuate.

Prin încheierea de şedinţă din 24.10.2018, instanţa disciplinară a respins excepţia nulităţii acţiunii disciplinare cu motivarea că invocarea excepţiei s-a făcut tardiv, faţă de prevederile art. 178 alin. (5) C. proc. civ., care nu distinge între cauzele de nulitate relativă şi cele de nulitate absolută şi impune invocarea lor concomitentă, interpretare considerată greşită de către recurent, întrucât motivele de nulitate invocate prin excepţie reprezintă cauze de nulitate absolută, fiind aplicabile prevederile art. 178 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile sunt fondate.

Potrivit art. 178 alin. (5) C. proc. civ. toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca.

Deşi, în raport de modul de redactare a textului legal, s-ar putea da o interpretare distinctă, textul legal menţionat anterior are în vedere situaţia în care, în privinţa unui act de procedură, sunt incidente mai multe cauze de nulitate relativă, iar nu de nulitate absolută, întrucât acestea din urmă pot fi invocate oricând, potrivit art. 178 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, dacă în privinţa unui act de procedură sunt incidente o cauză de nulitate absolută şi o cauză de nulitate relativă, a interpreta textul conform celor reţinute de instanţa disciplinară înseamnă a acorda nulităţii absolute acelaşi regim juridic de invocare ca cel al nulităţii relative, lipsind de efect art. 178 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa posibilităţii invocării nulităţii absolute în orice stare a pricinii.

În speţă, motivele de nulitate care vizează actele de procedură întocmite în procedura administrativă a cercetării prealabile se referă la nesemnarea referatului din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, nerespectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, nerespectarea principiul continuităţii inspectorului judiciar de la o etapă disciplinară la alta, respectiv încălcarea art. 45 şi 73 din Legea nr. 317/2004, art. 11 alin. (4) şi art. 24 alin. (5) din HCSM nr. 1027/2012.

Motivele menţionate vizează cauze de nulitate absolută, întrucât nerespectarea de către Inspecţia Judiciară, în desfăşurarea activităţii sale a acestor norme atrag sancţiunea nulităţii, ca urmare a înfrângerii dispoziţiilor regulamentare şi legale aplicabile, lipsindu-se actele juridice astfel întocmite de efectele urmărite la întocmirea lor; instituţia juridică a nulităţii nu este specifică doar C. proc. civ., ci intervine în cazul oricărui act juridic civil, indiferent de natura lui, inclusiv în cazul actului administrativ.

Prin urmare, cum în cauză s-au invocat de către recurent cauze de nulitate absolută a actelor procedurale, iar nu de nulitate relativă, excepţia astfel invocată putea fi susţinută în orice stare a pricinii, inclusiv la termenul din 10.10.2018 când a fost depusă.

Mai mult, indiferent de modul de interpretare a prevederilor art. 178 alin. (5) C. proc. civ., dacă se referă la cauze de nulitate relativă sau şi la cele de nulitate absolută, este de reţinut că textul legal se referă la invocarea concomitentă a tuturor cauzelor de nulitate cu privire la acelaşi act procedural.

Or, în cauză, prin întâmpinarea depusă la data de 04.02.2015, recurentul B. invocase un caz de nulitate a acţiunii disciplinare dedus din întemeierea acesteia pe o probă administrată nelegal - înregistrarea audio-video, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţa din data de 25.03.2015.

Ulterior, la data de 10.10.2018 a invocat excepţia nulităţii acţiunii disciplinare, soluţionată prin încheierea recurată, întemeiată pe alte cauze de nulitate şi cu referire la alte acte procedurale efectuate în procedura administrativă a cercetării disciplinare.

Prin urmare, în speţă, art. 178 alin. (5) C. proc. civ. nu este aplicabil, întrucât prima oară a fost invocat un caz de nulitate referitor la administrarea unei probe, iar, ulterior, au fost invocate cauze de nulitate ce vizau alte acte procedurale.

Pentru considerentele expuse, contrar concluziei instanţei disciplinare, Completul de 5 judecători constată că, în mod greşit, a fost admisă excepţia tardivităţii motivelor de nulitate absolută a actelor de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare, invocate prin notele de şedinţă depuse la 10.10.2018, această excepţie urmând a fi respinsă şi a fi analizată excepţia nulităţii absolute invocate.

b) În ce priveşte excepţia de nulitate absolută a acţiunii disciplinare, recurentul B. a invocat incidenţa în cauză a următoarelor nulităţi care, în opinia sa, au afectat procedura de cercetare disciplinară:

- referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulată de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esenţial al unui astfel de act procedural;

- nu se dovedeşte respectarea termenelor prevăzute de art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, întrucât rezoluţia olografă prin care inspectorul-şef a dispus prelungirea termenului de efectuare a cercetării disciplinare nu este datată, neputându-se proba dacă rezoluţia de prelungire a fost dată în interiorul termenului iniţial de 60 de zile, care curge de la data rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare (19.09.2014) şi se împlineşte la 20.11.2014;

- nerespectarea principiului desemnării aleatorii a inspectorilor judiciari, prin modalitatea în care a fost atras în dosar domnul inspector judiciar D.;

- nerespectarea principiul continuităţii inspectorului judiciar de la o etapa disciplinară la alta, în sensul că inspectorul judiciar D. a dispus începerea cercetării prealabile, deşi nu a participat deloc la verificările prealabile.

Apărările invocate sunt fondate.

Potrivit art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, verificarea prealabilă se efectuează în termen de 45 de zile, care poate fi prelungit cu încă 45 de zile de către inspectorul şef.

Potrivit art. 11 alin. (4) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, termenul de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, poate fi prelungit cu încă 45 de zile, la solicitarea motivată a inspectorului judiciar sau a echipei de inspectori judiciari, în funcţie de complexitatea sesizării, de volumul de lucru al inspectorului/echipei de inspectori desemnaţi sau de existenţa altor motive întemeiate.

În speţă, Referatul nr. x/2014 din 25.08.2014, prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile, formulat de inspectorul judiciar C. nu este semnat de aceasta, semnătura fiind un element esenţial al unui astfel de act procedural, având rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul actului procedural pe care l-a întocmit.

Aceeaşi exigenţă se constată şi în C. proc. civ. cu referire la actele procesuale, art. 148 impunând condiţia generală a semnării oricărei cereri adresate instanţelor.

Faptul că aceasta este semnată de inspectorul şef nu acoperă lipsa de semnătură din partea inspectorului de caz, întrucât dreptul inspectorului şef de a dispune prelungirea nu este unul absolut, ci este unul condiţionat, acesta neputându-se sesiza din oficiu asupra oportunităţii prelungirii, ci trebuind să fie sesizat în mod expres de către inspectorul de caz, astfel cum prevăd art. 11 alin. (4) Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Cu alte cuvinte, dreptul inspectorului şef de a dispune prelungirea se naşte numai după formularea unei sesizări de către inspectorul judiciar.

Prin urmare, în speţă, prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile s-a efectuat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

De asemenea, au fost încălcate şi prevederile art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora "Cercetarea disciplinară se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia, cu excepţia situaţiei în care intervine suspendarea. Cercetarea disciplinară se poate prelungi cu cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură.", iar, conform art. 24 alin. (5) din regulament "Prelungirea cercetării disciplinare se dispune prin rezoluţie de către inspectorul-şef, în temeiul solicitării motivate formulate de inspectorul judiciar sau de echipa de inspectori judiciari."

Astfel, prin Rezoluţia nr. x/2014 din 19.09.2014 s-a dispus începerea cercetării disciplinare, iar prin referatul din nr. x/2014 din 7.11.2014 a fost solicitată de echipa de inspectori judiciari prelungirea cercetării disciplinare cu încă 30 de zile.

Referatul de aprobare a acestei aprobări este semnat de inspectorul şef judiciar dar nu este datat, astfel că nu se poate aprecia în concret data la care s-a dispus aceasta prelungire, pentru a se putea stabili dacă măsura a fost dispusă în termenul legal sau nu (ce s-ar fi împlinit, calculat conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pe data de 19.11.2014), ci doar data la care a fost întocmit referatul de prelungire a cercetării disciplinare, 7 noiembrie 2014.

Aşadar, Completul de 5 judecători constată că, în fapt, referatul din 25.08.2014 prin care s-a solicitat prelungirea termenului de efectuare a verificărilor prealabile şi Referatul nr. x/2014 din 7.11.2014 prin care a fost solicitată de echipa de inspectori judiciari prelungirea cercetării disciplinare cu încă 30 de zile nu au fost întocmite cu respectarea condiţiilor legale, condiţii extrinseci, de formă, fapt, ce conduce la nulitatea absolută a actelor procedurale astfel întocmite.

În ce priveşte încălcarea principiului repartizării aleatorii a lucrărilor şi a principiului continuităţii inspectorului judiciar, Completul de 5 judecători reţine următoarele:

Prin Adresa nr. x/2014 din data de 11 iulie 2014, în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Inspecţia Judiciară cu privire la săvârşirea de către domnul judecător B., de la Curtea de Apel Bucureşti, a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi n) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu privire la săvârşirea de către doamna judecător A., de la Tribunalul Bucureşti, a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în contextul incidentului care a avut loc la locuinţa acestora, la data de 09.07.2014.

La Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, lucrarea a fost înregistrată sub nr. x/2014 din data de 14 iulie 2014 şi a fost repartizată de şeful direcţiei de inspecţie pentru judecători la 16 iulie 2014, inspectorului judiciar C., potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Prin Adresa nr. x/2014 din data de 11 iulie 2014, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat spre competentă soluţionare Inspecţiei Judiciare, sesizarea formulată de domnul judecător B., de la Curtea de Apel Bucureşti şi de doamna judecător A., de la Tribunalul Bucureşti, prin care, în contextul semnalării, din perspectivă proprie, a aceluiaşi incident, magistraţii sus-menţionaţi au solicitat să li se comunice dacă, potrivit legii, Consiliul Superior al Magistraturii a dat aviz pentru a se putea intra cu forţa în domiciliul lor.

La Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători, lucrarea a fost înregistrată sub nr. x/2014 din data de 14 iulie 2014 şi a fost repartizată de şeful direcţiei de inspecţie pentru judecători la 16 iulie 2014, inspectorului judiciar D., potrivit art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

La data de 17 iulie 2014, în temeiul art. 45 alin. (8) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi a art. 11 alin. (6) şi (7) din regulament, s-a dispus conexarea Lucrării nr. 3073/IJ/2032/DIJ/2014, la Lucrarea nr. x/2014, dosarului disciplinar revenind spre soluţionare inspectorului investit cu prima lucrare, inspector judiciar C.

La data de 17 septembrie 2014, inspectorul judiciar a finalizat verificările prealabile, potrivit procesului-verbal de la dosar disciplinar, întocmit potrivit art. 15 din regulament.

La data de 19 septembrie 2014, inspectorul judiciar C. a solicitat inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare "data fiind imposibilitatea obiectivă (efectuare cercetare disciplinară în 18 şi 19 septembrie 2014 şi concediu de odihnă începând cu data de 22 septembrie 2014), a domnului inspector E., membru al echipei de inspectori nr. 13, potrivit Ordinului nr. 56/2014 al Inspectorului şef al Inspecţiei Judiciare", să dispună "completarea echipei, prin repartizarea domnului inspector judiciar D., căruia i-a fost repartizată iniţial lucrarea conexată la Lucrarea nr. x/2014."

Pe cererea de completare a echipei de inspectori judiciari din 19 septembrie 2014 a fost pusă, în data de 19.09.2014, de către inspectorul şef, următoarea rezoluţie olografă:

"De acord, dispune soluţionarea lucrării de către echipa de inspectori constituită conform dispoziţiilor regulamentare".

Potrivit art. 73 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 317/2004, "Redistribuirea lucrărilor repartizate aleatoriu inspectorilor judiciari se poate face numai în următoarele cazuri, cu aplicarea alin. (1):

a) imposibilitate de exercitare a atribuţiilor timp de cel puţin 20 de zile;

b) solicitare motivată a inspectorului judiciar căruia i-a fost repartizată lucrarea;

c) suspendarea din activitate, în condiţiile legii;

d) ori de câte ori, faţă de calitatea persoanei cercetate, imparţialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată;

e) conflict de interese."

Conform art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, "Prin repartizare aleatorie, şefii direcţiilor de inspecţie desemnează inspectorul judiciar sau, în cauzele complexe, echipa de inspectori judiciari care urmează să efectueze verificările şi stabilesc termenul de soluţionare a lucrărilor", iar, potrivit art. 47 alin. (9) - (11) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare:

"(9) Pentru soluţionarea cauzelor complexe, la începutul fiecărui an, prin ordin al inspectorului-şef se constituie echipe formate din 2 ori maximum 3 inspectori judiciari şi se numerotează. Echipei de inspectori i se repartizează aleatoriu lucrările al căror grad de complexitate este apreciat ca fiind ridicat la momentul înregistrării şi repartizării, în raport cu ordinea înregistrării la direcţia de specialitate şi a numerotării echipelor.

(10) În situaţia unor lucrări complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-şef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte.

(11) Orice modificare a compunerii echipelor, constituite potrivit alin. (9), se efectuează prin ordin al inspectorului-şef, pentru motive obiective, în condiţiile prezentului regulament."

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, reiese faptul că în cazul lucrărilor complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-şef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte, iar, modificarea compunerii echipelor de inspectori se poate face, prin ordin al inspectorului şef, pentru motive obiective.

În speţă, astfel cum reiese din Ordinul nr. 56/15.09.2014 al Inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare, la data de 15.09.2014 inspectorul judiciar C. făcea parte din echipa nr. 13, alături inspectorul judiciar E., în timp ce inspectorul D. făcea parte din echipa nr. 6, alături de inspectorul judiciar F.

Prin urmare, inspectorul judiciar C., desemnat să soluţioneze Lucrarea nr. x/2014, conform dispoziţiilor regulamentare, nu putea solicita repartizarea lucrării complexe decât echipei din care făcea parte, cea cu nr. 13, alături de inspectorul E.. În cazul în care acesta din urmă ar fi fost în imposibilitate să participe la soluţionarea lucrării respective, din motive obiective, putea fi înlocuit, prin ordin al inspectorului şef.

În lipsa unui ordin al inspectorului şef, înlocuirea inspectorului E. nu putea fi admisă printr-o rezoluţie olografă a inspectorului şef, ci aceasta putea avea loc în condiţiile regulamentare prevăzute de art. 49 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, conform cărora "Dacă, în urma soluţionării, se constată că, din motive prevăzute de lege sau regulament, unul sau mai mulţi membri ai echipei de inspectori judiciari, căreia i-a fost repartizată aleatoriu cauza, nu este în măsură să efectueze verificări, şeful direcţiei propune inspectorului-şef desemnarea şi includerea în echipă a altor inspectori judiciari, cu respectarea principiului repartizării ciclice", iar repartizarea ciclică se efectua, potrivit art. 47 alin. (4) din acelaşi regulament, "în ordinea alfabetică a numelui inspectorilor judiciari din cadrul fiecărei direcţii", ceea ce excludea înlocuirea inspectorului E. (N) cu inspectorul D. (G) din cauza ordinii alfabetice a numelor acestora.

Din rezoluţia olografă aplicată pe cererea de completare a echipei de inspectori, formulată la 19.09.2014 de inspectorul C., "De acord, dispune soluţionarea lucrării de către echipa de inspectori constituită conform dispoziţiilor regulamentare", nu se poate deduce modul cum a fost desemnat inspectorul judiciar D. în constituirea echipei de inspectori ce a soluţionat lucrarea disciplinară din cauza de faţă, în condiţiile în care, pe de o parte, la dosar nu există şi nu a fost depus vreun ordin al inspectorului şef prin care acesta să fi modificat componenţa echipei nr. 13, în sensul înlocuirii inspectorului E. cu inspectorul D., iar, pe de altă parte, principiul repartizării ciclice excludea această posibilitate din cauza ordinii alfabetice a numelor acestora.

Pe cale de consecinţă, prin desemnarea inspectorului judiciar D. a fost încălcat principiul repartizării aleatorii a lucrărilor, fapt ce conduce, alături de actele procedurale mai sus analizate, referatul de propunere a prelungirii termenului de efectuare a verificărilor prealabile din 25.08.2014 şi a referatului de prelungire a cercetării disciplinare din 7 noiembrie 2014, în temeiul art. 174 şi 179 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., la nulitatea actelor procedurale astfel efectuate şi a actelor subsecvente, motiv pentru care nu vor mai fi analizate susţinerile recurentului din recursul incident vizând încălcarea principiului continuităţii inspectorului judiciar, aceeaşi situaţie fiind şi în cazul motivelor din recursul incident referitoare la considerentele Hotărârii nr. 26J/05.12.2018.

Cum legalitatea acţiunii disciplinare depinde de legalitatea actelor premergătoare, acte ce jalonează procedura administrativă (procedura verificării prealabile şi procedura disciplinară, în cazul de faţă), în cazul în care acestea din urmă, în parte sau în totalitate, sunt lovite de nulitate absolută şi nu mai pot fi refăcute, cum este cazul în speţă, acţiunea disciplinară (veritabilă cerere de chemare în judecată), ca act de procedură administrativă şi civilă, în acelaşi timp este nulă absolut.

4.4. În privinţa recursului principal declarat de Inspecţia Judiciară

În ceea ce priveşte criticile expuse de către Inspecţia Judiciară prin recursul principal, acestea vor fi respinse ca nefondate, în raport de soluţia ce va fi dată prin recursul incident, motivele din recursul principal fiind formal contradictorii celor din recursul incident, admiterea unuia din recursuri conducând, implicit, la respingerea celuilalt ca nefondat.

În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recursul principal nu a fost respins ca tardiv, inadmisibil sau pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului (anularea ca netimbrat, ca nesemnat sau pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant etc), ci, ca urmare a caracterului antagonic dintre cele două recursuri, recursul incident fiind formulat în cauză datorită interesului intimatului din recursul principal de a-şi apăra poziţia sa de parte câştigătoare în proces (acţiunea disciplinară exercitată împotriva sa de recurenta Inspecţia Judiciară a fost respinsă prin hotărârea recurată), în urma declarării recursului principal, printr-o cerere proprie, prin care să repună în discuţie, excepţia nulităţii acţiunii disciplinare, respinsă de instanţa disciplinară prin încheierea din 24.10.2018 şi pe care, în lipsa exercitării recursului incident, acesta nu ar mai fi putut-o reitera în recursul principal de pe poziţia de intimat, întrucât prin neatacare, aceasta ar fi intrat sub puterea lucrului judecat, iar admiterea excepţiei invocate ar conduce automat la anularea acţiunii disciplinare şi, implicit, şi la casarea Hotărârii nr. 26J/05.12.2018.

5. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârile atacate, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv noul C. proc. civ.

Spre deosebire de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2), prevederile noului C. proc. civ. reglementează prin art. 496 alin. (2) că "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)".

În raport cu aceste din urmă dispoziţii, de strictă interpretare şi aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secţiei pentru judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluţie posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat litigiul. Numai în aceste ipoteze, în care a existat o judecată a litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 497 din C. proc. civ. şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul că, anterior, nu a existat o judecată a unei instanţe judecătoreşti asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţe de disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii şi cu principiul enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.

Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă de cauze, Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând, prin urmare, în speţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 174 şi 179 C. proc. civ., în raport cu nulitatea actelor procedurale întocmite în cadrul procedurii cercetării disciplinare şi, pe cale de consecinţă, nulităţii absolute a acţiunii disciplinare, constată că se impune casarea hotărârilor atacate şi, rejudecând, respingerea excepţiei tardivităţii motivelor de nulitate absolută a actelor de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare, admiterea excepţiei nulităţii absolute invocată şi constatarea nulităţii absolute a acţiunii disciplinare; respingerea, ca nefondat, a recursului principal.

În concluzie, pentru toate considerentele ce preced, Completul de 5 judecători urmează a admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei A. şi a respinge recursul principal declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, cu privire la intimata A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă; urmează a respinge excepţia tardivităţii recursului incident şi a admite recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014; pe cale de consecinţă, casează hotărârile atacate şi rejudecând, respinge excepţia tardivităţii motivelor de nulitate absolută a actelor de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare; admite excepţia nulităţii absolute invocată şi constată nulitatea absolută a acţiunii disciplinare; respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei A.

Respinge recursul principal declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2014, cu privire la intimata A., pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.

Respinge excepţia tardivităţii recursului incident.

Admite recursul incident declarat de B. împotriva încheierii din 24 octombrie 2018 şi a Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2014.

Casează hotărârile atacate şi rejudecând, respinge excepţia tardivităţii motivelor de nulitate absolută a actelor de procedură întocmite în cadrul cercetării disciplinare.

Admite excepţia nulităţii absolute invocată şi constată nulitatea absolută a acţiunii disciplinare.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 26J din 5 decembrie 2018, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2019.

GGC - NN