Admissibility of constitutional challenge to cassation deadline: lack of causal link where critique targets legislative amendment rather than normative conflict

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 116 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatoarea condamnată A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Acest text de lege instituie o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a constatat că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa acestei instanţe de judecată (fiind iniţial învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 81 din 22.06.2015 pronunţată de Completul de 5 judecători a Înaltei Curţi în Dosarul nr. x/2014), de către o parte din proces (recurenta A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen.) şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale. Însă, s-a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.

Astfel, s-a apreciat că referitor la condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, trebuie făcută în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

De asemenea, s-a reţinut că prin Decizia nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în M. Of. nr. 202/6.03.2018, Curtea Constituţională a reţinut, făcând trimitere la jurisprudenţa sa, că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia.

Din analiza textului a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, s-a constatat că nu există legătură între soluţionarea ce se va da în cadrul litigiului şi soluţia ce va fi pronunţată de Curtea Constituţională, deoarece, chiar dacă s-ar constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) în forma în vigoare, deci ulterioară modificării aduse prin O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016, aceasta nu ar avea nici un efect în cauza de faţă în condiţiile în care contestaţia în anulare putea fi formulată potrivit altor dispoziţii (cele în vigoare anterior modificărilor aduse prin ordonanţa de urgenţă anterior amintită) şi nu în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 116 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019 a declarat recurs contestatoarea A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 18.07.2019, fiind repartizată aleatoriu la prezentul complet de judecată şi având fixat prim termen de judecată la data de 30 septembrie 2019, când s-a dispus amânarea cauzei la solicitarea contestatoarei A., în vederea pregătirii apărării, acordându-se termen de judecată la data de 28 octombrie 2019.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurenta contestatoare A. a susţinut, în esenţă, că, prin excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul ce avea ca obiect contestaţia în anulare a contestat chiar dispoziţiile legale aplicabile şi în vigoare, care determină soluţia inadmisibilităţii în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, drept pentru care există legătură între excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei, situaţie în care cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă.

În opinia recurentei, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite în această cauză, textele supuse controlului de constituţionalitate având relevanţă în soluţionarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată, făcându-se referire la Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 158/02.03.2017, pronunţată de Curtea Constituţională.

Recurenta a susţinut că, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată în abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Raportat şi la criticile concrete privind încălcarea normelor constituţionale invocate, neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale referitoare la termenul în care poate fi exercitată contestaţia în anulare în cazul prevăzut de art. 426 lit. d) teza I C. proc. pen., determină soluţia ce poate fi pronunţată în prezenta cauză.

Ca atare, recurenta a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă, având în vedere că sunt îndeplinite toate cerinţele imperative prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992, ce trebuie limitativ verificate de instanţă.

Cum în cauză criticile formulate vizează, în concret, contradicţia dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu prevederile constituţionale menţionate, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia nu are posibilitatea de a examina constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, recurenta a opinat că singura soluţie care se impune este admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Analizând recursul declarat de contestatoarea A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 116 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se for arăta în continuare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această examinare presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii în controlul de constituţionalitate poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, exemplificativ, tinde fie la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 284/24.01.2011, 176/06.03.2012, 187/06.03.2012, 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale), fie la un control de constituţionalitate nu a unui text de lege anume determinat, ci a concluziei ce ar rezulta din corelarea mai multor dispoziţii de lege (mutatis mutandis Deciziile nr. 486/11.12.2003, 85/27.01.2011, 537/15.10.2014 ale Curţii Constituţionale).

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Examinând excepţia invocată de contestatoarea A. sub aspectul interesului procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că această condiţie nu este îndeplinită.

Astfel, în doctrină s-a reţinut că "această cerinţă presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii în vederea trimiterii cauzei la Curtea Constituţională, pentru soluţionarea excepţiei: existenţa unei relaţii între situaţia juridică a părţii şi mijlocul procesual la care aceasta a recurs şi respectiv remedierea situaţiei juridice a părţii prin soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate." (Curierul Judiciar nr. 9/2008, pag. 105 - Condiţia interesului în cazul cererii de trimitere a cauzei la Curtea Constituţională în vederea examinării constituţionalităţii unui text de lege într-o cauză pendinte pe rolul instanţelor de judecată).

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, impune justificarea unui interes de către autorul cererii.

Stabilirea acestui interes se face de către instanţa de judecată, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale îl produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Astfel, critica unui text de lege ca fiind neconstituţional nu poate fi analizată formal, ci trebuie verificată condiţia prealabilă a interesului născut şi actual, fiind necesar a se aprecia că, în mod real, soluţionarea aspectului neconstituţional al textelor conduce la respectarea dreptului părţii în conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României.

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, în speţă, susţinerile contestatoarei A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, aceasta este nemulţumită de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acesteia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de aceasta cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, aceasta a susţinut că raportat la temeiul contestaţiei în anulare prevăzut la art. 426 lit. d) C. proc. pen., neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale referitoare la termenul în care poate fi exercitată contestaţia în anulare, determină soluţia ce poate fi pronunţată în prezenta cauză.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autoarei excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, după caz, la interpretarea dispoziţiilor legale în materia termenului de declarare a contestaţiei în anulare, cu consecinţa repunerii în termenul de declarare a căii extraordinare de atac promovate în cauză, urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 685/2018.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că, ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, deşi contestatoarea condamnată susţine că textul de lege criticat contravine prevederilor constituţionale menţionate, în realitate, aceasta tinde la o modificare sau o interpretare a dispoziţiilor legale criticate care să conducă la aplicarea Deciziei Constituţionale nr. 685/2018 în prezenta cauză şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale. Aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât interpretarea şi aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

De altfel, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, completul de 5 judecători apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 116 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatoarea A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 116 din 22 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenta la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2019.

GGC - NN