Constitutional challenge to judicial panel composition rejected as inadmissible for lacking connection to case; appeal denied with costs.

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 185/RC din data de 17 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de către recurentul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

În acest sens s-a reţinut că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor.

S-a reţinut că, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, precum şi îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,

În analiza condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de recurentul inculpat în faţa Înaltei Curţi şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, fără ca textele criticate să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii.

În ceea ce priveşte condiţia privind legătura cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 784 din 5 decembrie 2017 publicată în M. Of. nr. 202/06.03.2018 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 din C. proc. pen.

S-a arătat că, în considerentele acestei decizii, la pct. 16, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

"Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este, la rândul ei, inadmisibilă, pentru lipsa legăturii cu soluţionarea cauzei. Astfel, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]". În acest sens, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză.

Astfel, s-a opinat că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 (Decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 242/7.04.2011, Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 324/14.05.2012, Decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în M. Of. nr. 279/16.04.2014, Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 535/15.07.2016, parag. 18, şi Decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 671/31.08.2016, parag. 22).

În consecinţă, raportat la inadmisibilitatea căii de atac formulate de către recurentul inculpat A., având în vedere şi considerentele deciziei anterior menţionate, Înalta Curte a constatat că pentru a fi îndeplinită condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei într-o cauză inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată trebuie să privească dispoziţia legală care atrage inadmisibilitatea cererii.

În cauza de faţă, inadmisibilitatea prezentei cereri de recurs în casaţie s-a constatat în baza art. 438 alin. (3) C. proc. pen. conform căruia în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.

S-a apreciat că recurentul inculpat A. nu invocă neconstituţionalitatea disp. art. 438 alin. (3) C. proc. pen., dispoziţii care atrag inadmisibilitatea prezentei cereri de recurs în casaţie, ci neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară susţinând că nu au fost alcătuite în mod legal completele de trei judecători întrucât compunerea acestor completuri trebuia să se facă prin tragere la sorţi, că preşedintele completului de trei judecători trebuia desemnat prin tragere la sorţi şi că era necesar un complet specializat pe crimă organizată pentru a judeca cererea sa de recurs în casaţie, aşa cum cer uzanţele procedurale.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte a constatat că nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de respingere ca inadmisibilă a cauzei în care a fost ridicată excepţia.

Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinse în Încheierea nr. 185/RC din data de 17 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 a declarat recurs condamnatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători la data de 11.06.2019, fiind repartizată aleatoriu la prezentul complet de judecată şi având fixat prim termen de judecată la data de 24 iunie 2019.

La termenul fixat în cauză, s-a constatat lipsă de procedură faţă de recurent, drept pentru care s-a acordat termen de judecată la data de 30 septembrie, când s-a dispus amânarea cauzei la solicitarea recurentului condamnat, în vederea comunicării către acesta a încheierii recurate, acordându-se termen de judecată la data de 28 octombrie 2019.

Analizând recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinse în Încheierea nr. 185/RC din data de 17 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se for arăta în continuare.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această examinare presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992. A admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale, a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care decizia din contencios constituţional îl va avea în proces, aceasta trebuind să producă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

În acest context de date, se reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost invocată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie şi priveşte completarea unor dispoziţii legale, prin impunerea unor criterii suplimentare celor prevăzute de lege pentru formarea completurilor de judecată, nefiind criticată, în concret, soluţia legislativă în raport cu norma constituţională.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, prevederile art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004, a căror neconstituţionalitate a fost invocată, nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care prevederile considerate neconforme cu legea fundamentală nu sunt apte să influenţeze o eventuală soluţie ce ar putea fi dată în speţă, nefiind întrunită cerinţa legăturii cu cauza, astfel cum este reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale ori introducerea unor noi prevederi, cu consecinţa reconfigurării modalităţii de compunere a completurilor de judecată, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul reglementării exprese a unor criterii concrete de desemnare a membrilor completurilor de 3 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (aleatoriu/prin tragere la sorţi), Înalta Curte, Completul de 5 Judecători apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Faţă de cele arătate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de normele legale, iar remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinse în Încheierea nr. 185/RC din data de 17 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de condamnatul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29, art. 30, art. 31 şi art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cuprinse în Încheierea nr. 185/RC din data de 17 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2019.

GGC - NN