Admissibility of constitutional exception challenging statutory filter requiring trial court review before Constitutional Court referral

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 547 din 31 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cerere pe care a susţinut-o oral în şedinţa de judecată din 31 octombrie 2019, învederând că textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate invocate contravine prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, întrucât impun ca instanţa/judecătorul învestit cu soluţionarea fondului unei cauze să se pronunţe şi asupra cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulată în faţa sa.

În susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile legale criticate instanţa/judecătorul chemat să aplice într-o cauză dată un act normativ, urmează a stabili şi dacă sesizează Curtea Constituţională cu privire la lipsa de claritate şi predictibilitate a textelor de lege pe care ar trebui să le aplice, acest aspect fiind de natură să blocheze, în mod discriminatoriu, accesul la justiţie şi dreptul la apărare al părţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, analizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a apreciat că cererea întruneşte doar o parte din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, în sensul că excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze în calea de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de recurent în speţă, iar textul de lege criticat se află în vigoare şi, deşi instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat anterior cu privire la neconstituţionalitatea acestuia, aspectele analizate sunt diferite de cele criticate în speţa de faţă (Deciziile nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, şi nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017).

În ceea ce priveşte legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurentul A. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa supremă a constatat că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, s-a reţinut că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile anterior menţionate contravin celor ale art. 16, art. 21, art. 24 din Constituţia României, privind egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare, în realitate, prin criticile formulate nu se urmăreşte armonizarea textului art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestuia, prin desemnarea unei alte instanţe, diferită de cea în faţa căreia s-a invocat excepţia, care să se pronunţe asupra admisibilităţii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică care-i reglementează organizarea şi funcţionarea.

Or, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, instanţa apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia penală nr. 547 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2019, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu pentru data de 11 februarie 2020, termen la care au avut loc şi dezbaterile.

Examinând recursul formulat de inculpatul recurentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Astfel, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de o parte din proces, respectiv recurentul A., a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată, vizează dispoziţii legale în vigoare şi, deşi instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat anterior cu privire la neconstituţionalitatea acestuia, aspectele analizate sunt diferite de cele criticate în speţa de faţă, astfel cum în mod corect instanţa de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a arătat prin considerente (Deciziile nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549/3.08.2011, şi nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017).

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct de către subiecţii acţiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziţii legale nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate poate fi utilizată doar în scopul şi pentru finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că prin excepţia invocată se urmăreşte modificarea dispoziţiilor legale actuale prin crearea posibilităţii justiţiabilului de a se adresa direct Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile stabilite prin lege în competenţa sa.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă. Reglementarea modalităţii de sesizare a Curţii Constituţionale reprezintă o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional.

Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia penală nr. 547 din 31 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia penală nr. 547 din data de 31 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2020.

GGC - NN