Judicial disciplinary suspension for persistent breach of judgment drafting deadlines; imputability despite high caseload and prior sanctions

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară, sub nr. x/2019, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), pârâtei A., judecător la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, constând în "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

II. Hotărârea instanţei de disciplină

Prin Hotărârea nr. 16J din 8 mai 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis acţiunea disciplinară şi, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, a aplicat pârâtei sancţiunea disciplinară constând în "suspendarea din funcţie pe o perioadă de 6 luni", pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din aceeaşi lege.

Pentru a hotărî astfel, instanţa disciplinară a reţinut că, prin materialul probator administrat, atât în cursul cercetării prealabile, cât şi de către secţie în mod nemijlocit, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare invocate.

III. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanţei de disciplină, considerând-o nelegală, a declarat recurs A., invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii disciplinare, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii disciplinare.

Recurenta susţine că instanţa de disciplină a aplicat eronat normele de drept referitoare la elementele constitutive ale abaterii disciplinare imputate, în ceea ce priveşte latura subiectivă, respectiv conduita culpabilă reţinută în sarcina sa, întrucât nu s-a ţinut cont de volumul de muncă ridicat înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi de faptul că şi alţi judecători ai instanţei au înregistrat depăşiri semnificative ale termenului legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate.

IV. Apărările intimatei Inspecţia Judiciară

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală, apreciindu-se, în esenţă, că împrejurările invocate de recurentă în favoarea sa nu constituie cauze exoneratoare de răspundere.

De asemenea, numitul B. a depus cerere de intervenţie în interes propriu, calificată de Înalta Curte ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei Inspecţia Judiciară, în raport cu dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., având în vedere că prin această cerere se solicită menţinerea sancţiunii aplicate recurentei.

Cererea de intervenţie accesorie formulată de numitul B. a fost respinsă în principiu, apreciind că nu se justifică un interes de a interveni în cauză, în sensul art. 61 C. proc. civ.

Astfel, o cerere de intervenţie accesorie, formulată în condiţiile art. 63 C. proc. civ., presupune ca cel care o formulează să aibă un interes propriu în a susţine apărările părţii în favoarea căreia intervine, în limitele procesuale existente în dosarul în care intervine, atunci când hotărârea ce s-ar pronunţa i-ar prejudicia drepturile şi interesele.

Art. 33 C. proc. civ. prevede că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Din cuprinsul normelor legale sus-menţionate rezultă că şi terţul care intervine în proces trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent de felul intervenţiei, aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acţiunii civile.

Ca atare, intervenientul accesoriu trebuie să exhibe un interes propriu, chiar dacă în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, el trebuie să urmărească obţinerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziţie o susţine.

În cauză, numitul B. îşi justifică interesul în formularea cererii de intervenţie prin faptul că a sesizat Inspecţia Judiciară cu privire la conduita recurentei învestite cu soluţionarea cauzelor în care acesta este parte.

Or, în speţă, obiectul cauzei este o acţiune disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară, angajarea răspunderii disciplinare a recurentei fiind declanşată în urma unei sesizări formulate de petenta C., iar nu ca efect al sesizării Inspecţiei Judiciare de către persoana care a formulat cererea de intervenţie accesorie.

Prin urmare, aspectele relevate în cererea de intervenţie nu sunt de natură să releve existenţa unui interes propriu al numitului B. de a participa la proces, prin formularea de apărări în favoarea părţii pentru care intervine, potrivit prevederilor art. 61 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin Hotărârea nr. 16J din 8 mai 2019, Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a reţinut că, prin probele administrate, s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce o priveşte pe recurentă.

În esenţă, sub aspectul laturii obiective, s-a reţinut că starea de fapt menţionată în cuprinsul acţiunii disciplinare şi confirmată de către pârâta judecător evidenţiază încălcarea de către aceasta a termenelor prevăzute de lege pentru redactarea hotărârilor în materie civilă.

Cât priveşte latura subiectivă, instanţa de disciplină a apreciat că, în speţă, vinovăţia pârâtei este dovedită şi rezultă din modul în care acesta a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile profesionale ce-i revin, fapt ce a avut drept consecinţă prelungirea procedurilor judiciare şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

La individualizarea sancţiunii, s-au avut în vedere, în esenţă: gravitatea concretă a faptelor, durata întârzierilor în redactarea hotărârilor, conduita manifestată de pârâtă, anterior şi ulterior declanşării cercetării disciplinare; de asemenea, s-a reţinut că pârâta judecător a mai fost sancţionată disciplinar, în mod repetat, pentru aceeaşi abatere disciplinară.

Potrivit art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege".

Conform dispoziţiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ. "hotărârea se va redacta şi semna în cel mult 30 de zile de la pronunţare".

Abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. (r) din Legea nr. 303/2004, sub aspectul laturii obiective, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a redacta hotărârile judecătoreşti în termenele prevăzute de lege, iar din punct de vedere al laturii subiective, se impune ca aceste fapte să fie imputabile judecătorului, fiind exclusă orice cauză care exonerează magistratul de răspundere disciplinară.

În ceea ce priveşte existenţa faptelor reţinute sub acest aspect în sarcina judecătorului A., se constată că secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă de disciplină, a stabilit în mod just existenţa laturii obiective, probele reliefând clar existenţa faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum şi a vinovăţiei şi a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că recurenta, la data finalizării cercetării disciplinare, 21.02.2019, figura cu un număr total de 210 hotărâri pentru care termenul de redactare fusese depăşit, dintre acestea, un număr de 82 fiind sentinţe (cea mai veche fiind pronunţată la data de 03.04.2018) şi 128 încheieri (cea mai veche fiind pronunţată la data de 27.02.2018).

De asemenea, s-a reţinut că, la data de 7 mai 2019, recurenta mai avea un număr de 109 hotărâri neredactate, 50 dintre acestea fiind din cele ce făceau obiectul acţiunii disciplinare, iar restul de 59, pronunţate în lunile ianuarie - martie 2019.

Situaţia de fapt anterior expusă şi necontestată de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă şi într-o exercitare necorespunzătoare a atribuţiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce priveşte numeroasele cauze examinate, denotă încălcarea dispoziţiilor art. art. 426 alin. (5) din noul C. proc. civ. şi ale art. 264 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., precum şi a principiului necesităţii soluţionării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător.

Analizând caracterul imputabil al faptei cercetate în procedura disciplinară, raportat la datele statistice expuse în hotărârea recurată, secţia pentru judecători a reţinut că, din probele administrate atât în cadrul cercetării disciplinare, cât şi în faţa secţiei, rezultă că, în cauză, s-a tăcut dovada încălcării, de către recurentă, a termenelor de redactare a hotărârilor judecătoreşti ce i-au revenit spre motivare.

Referitor la situaţia întârzierilor în redactarea hotărârilor, din înscrisurile ataşate la dosar, a rezultat că, în perioada de referinţă, din cauza volumului mare de activitate, mai mulţi judecători din cadrul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti înregistrau hotărâri neredactate în termenul legal, însă recurenta figura printre judecătorii cu cele mai multe şi mai vechi hotărâri neredactate în termen.

Cum, în speţă, criteriul volumului de activitate era comparabil cu al celorlalţi judecători ai instanţei, acesta nu a fost de natură a constitui un element care să justifice efectuarea cu întârziere a lucrărilor de către pârâtă.

Cu toate acestea, doamna judecător nu a depus un efort semnificativ pentru reducerea numărului hotărârilor restante, chiar şi la momentul pronunţării hotărârii de către instanţa disciplinară figurând cu un număr considerabil de hotărâri neredactate în termenul legal.

De asemenea, recurenta a mai fost sancţionată disciplinar de două ori, reţinându-se săvârşirea aceleiaşi abateri disciplinare, şi, de asemenea, a mai fost cercetată disciplinar în alte două rânduri, în lucrările înregistrate la Inspecţia Judiciară sub nr. x/2012 şi nr. y/2014.

Perpetuarea situaţiei constând în depăşirea cu perioade mari de timp a termenului prevăzut de lege pentru redactarea hotărârilor chiar şi după sancţionarea disciplinară pentru aceeaşi abatere disciplinară demonstrează faptul că recurenta nu a abordat sistematic lucrările pe care le-a avut spre redactare şi nu le-a motivat în ordinea vechimii şi urgenţei lor, ignorând astfel consecinţele deosebit de grave ce s-ar putea produce prin această abordare.

Sancţiunile disciplinare anterioare ar fi trebuit să constituie o avertizare pentru recurenta judecător, în sensul că atitudinea unui magistrat trebuie să fie conformă cu standardele impuse profesiei. Cu toate acestea, recurenta a continuat să persiste în a nu-şi respecta îndatoririle profesionale şi legale, înregistrând în mod constant întârzieri în redactarea hotărârilor judecătoreşti şi invocând acelaşi motiv pentru a justifica aceste întârzieri şi anume volumul de muncă.

În circumstanţele expuse, se reţine că instanţa de disciplină întemeiat a apreciat că amploarea restanţelor în redactarea hotărârilor şi durata întârzierilor în redactare este de natură a produce grave consecinţe în privinţa drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor litigante şi în privinţa funcţionării sistemului judiciar, iar fapta săvârşită cu intenţie indirectă este imputabilă pârâtei, în contextul unui volum de activitate asemănător cu al celorlalţi judecători din cadrul secţiei şi în condiţiile în care modul deficitar de organizare a activităţii de redactare a hotărârilor s-a perpetuat în timp, dovadă în acest sens fiind şi procedurile disciplinare derulate anterior.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului A., ca fiind rezultatul unei modalităţi de lucru imputabile, instanţa de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacţiune neconformă cu îndatoririle profesionale şi factorii care au determinat conduita culpabilă, precum şi condiţiile în care s-a produs respectiva conduită, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens, secţia pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul şi lipsa de diligenţă ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluţionare a lucrărilor fiind dovedite şi de faptul că, deşi, anterior, magistratul a mai constituit obiectul unor acţiuni disciplinare, pentru acelaşi gen de fapte, finalizate prin sancţiuni disciplinare, acesta nu a luat nicio măsură pentru remedierea situaţiei de o asemenea amploare, a întârzierilor.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum şi de condiţiile de desfăşurare a activităţii, au fost analizate în mod corect, prin raportare şi la ceilalţi judecători ai instanţei şi că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare şi în continuă creştere de cauze şi la întregul context în care s-au desfăşurat faptele, instanţa de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos şi amploarea cazurilor în care atribuţiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din perspectiva caracterului imputabil nu au relevanţa ce li se atribuie prin motivul de recurs şi nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reţinută şi argumentată de instanţa de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluţionare a cauzelor, o consecinţă a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere sau minimalizat, la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că şi aserţiunilor recurentei privind volumul de muncă ridicat înregistrat la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi faptul că şi alţi judecători ai instanţei au înregistrat depăşiri semnificative ale termenului legal de redactare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate, le lipseşte relevanţa juridică invocată de autoarea recursului, în situaţia în care, pe de o parte, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relaţiile sociale referitoare la justiţie în sens restrâns, cât şi în sensul larg al acestei noţiuni, aceste relaţii transpunându-se în îndatoriri profesionale şi deontologice ale judecătorilor, iar, pe de altă parte, beneficiind de aceleaşi condiţii de muncă, ceilalţi magistraţi nu înregistrează restanţe sau nu un volum atât de mare.

De altfel, toate aspectele obiective sau subiective invocate, deşi nu au fost reţinute ca fiind de natură a înlătura răspunderea disciplinară a judecătorului recurent, au fost avute în vedere la individualizarea sancţiunii disciplinare.

Modalitatea constantă şi repetitivă în care recurenta a înţeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, termenele de redactare prevăzute de dispoziţiile legale invocate, în condiţiile în care fusese atenţionată anterior pentru acelaşi gen de conduită neconformă obligaţiilor profesionale, denotă existenţa factorului intelectiv şi volitiv ce conturează vinovăţia, ca element subiectiv al acestei abateri.

În consecinţă, se apreciază că circumstanţele invocate în apărare de recurentă nu sunt apte să înlăture temeinicia concluziilor primei instanţe sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004.

La individualizarea sancţiunii disciplinare, realizând o corectă aplicare a principiului aplicării graduale a sancţiunilor disciplinare, instanţa de disciplină cu just temei a avut în vedere faptul că nici cercetările disciplinare anterioare, nici sancţiunea diminuării indemnizaţiei de încadrare brute de 10% pe o perioadă de trei luni şi nici diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni aplicate gradual recurentei nu şi-au atins scopul, întrucât magistratul nu a înţeles ori nu a reuşit să îşi adapteze modul de lucru la condiţiile şi volumul de muncă şi să remedieze deficienţele în desfăşurarea activităţii, atingând un volum mare de restanţe şi depăşind nejustificat de mult termenul legal şi rezonabil de redactare a hotărârilor.

În acord cu aprecierea instanţei de disciplină, Înalta Curte reţine că este justificată aplicarea sancţiunii magistratului cercetat, în circumstanţele concrete ale litigiului dedus judecăţii, care au reliefat fără echivoc faptul că magistratul fie nu a conştientizat amploarea şi gravitatea conduitei sale culpabile, fie nu a fost în măsură să remedieze deficienţele din activitatea sa.

Se constată, aşadar, că faptele reproşate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

Pentru considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul criticilor invocate de recurentă în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 16J din 8 mai 2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2019.

GGC - NN