Finality of non-prosecution orders and limits on appeals: rejection of constitutional challenge as lacking concrete legal interest.

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului se se reţin următoarele:

I. Prin Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018 a fost respinsă cererea formulată de contestatorul petent A., prin apărător ales, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen.

Examinând, cu prioritate, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) rap. la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen., Înalta Curte a reţinut că din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă, că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul, că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Aşadar, prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, s-a reţinut că aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

În această ordine de idei, Înalta Curte a constatat că, excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Din perspectiva argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât nu se încalcă dispoziţiile legale privind liberul acces la justiţie al cetăţenilor, fiind dosar stabilite anumite reglementări care-l guvernează.

Conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., "Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că legiuitorul, prin consacrarea dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din C. proc. pen., care arată că "încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) ale art. 341 din C. proc. pen. este definitivă", a avut în vedere tocmai anumite situaţii particulare, pe care le-a prevăzut expres şi le-a reglementat distinct.

În această succesiune logico-juridică, având în vedere cele anterior arătate, s-a constatat că textul criticat nu contravine liberului acces la justiţie al cetăţenilor, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, întrucât nu împiedică participanţii la procesul penal să se adreseze instanţelor judecătoreşti, să îşi exercite dreptul la apărare şi să beneficieze de garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor ordinare şi extraordinare de atac, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanţie în plus a dreptului la un proces echitabil.

Excepţia de neconstituţionalitate, aşa după cum anterior s-a precizat, fiind un incident apărut în cadrul unui proces, invocarea ei impune justificarea unui interes; stabilirea existenţei acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit.

Or, potrivit Legii nr. 42/1992 nu pot face obiectul sesizării Curţii Constituţionale cererile prin care se critică modalitatea de redactare a vreunui text de lege sau se solicită autorităţii de contencios constituţional o intervenţie de natură legislativă asupra textului.

În speţă s-a reţinut că prin criticile formulate nu s-au invocat neconcordanţe ale textului de lege cu norme constituţionale, toate elementele prezentate, reprezentând speculaţii referitoare la presupuse interpretări viitoare şi ipotetice ale instanţei, criticile formulate vizând tocmai modalitatea de aplicare a unor norme procedurale, în raport, cu interpretarea unei expresii prevăzute în norma de incriminare.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018, în termenul legal, petentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 3 - 2019 la data de 28 august 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 15 octombrie 2019.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de petentul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen. a fost formulată în procedura contestaţiei împotriva Încheierii nr. 15 din data de 06 martie 2019 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentul A. împotriva Ordonanţei nr. 752/P/2018 din 12.11.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

În susţinerea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) din C. proc. pen., în esenţă, petentul arată că încheierea prin care se pronunţă soluţia de respingere a plângerii, ca inadmisibilă, tardivă, sau nefondată, este definitivă, dispoziţie ce încalcă art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, art. 20 din Constituţie, precum şi art. 4251 din noul C. proc. pen., care prevede în alin. (1), "calea de atac a contestaţiei în sensul exercitării numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol, fiind aplicabile când legea nu prevede altfel."

Din analiza coroborată a textului de lege criticat şi a tuturor motivelor invocate de către apelant, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia, această analiză presupune, concret, verificarea următoarelor cerinţe cumulative:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza în concret, nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a căii de atac formulată de petent împotriva hotărârii, care la acest moment este definitivă; petentul urmărind o o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei, care, în forma actuală, îi limitează accesul la calea de atac a contestaţiei.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor menţionate, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, parag. 24 - 26, prilej cu care a statuat că acestea sunt constituţionale, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

Curtea a constatat, de asemenea, că dispoziţiile art. 341 alin. (8) din C. proc. pen. nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.

Totodată, având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.

De asemenea, prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu au aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.

Aşadar, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi art. 341 din C. proc. pen., legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului."

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu situaţia juridică a petentului ci doar urmăreşte o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.

Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, motiv pentru care va respinge ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (8) raportat la alin. (6) şi art. 4251 din C. proc. pen., cuprinse în Încheierea nr. 279 din data de 23 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2019.

GGC - NN