Admissibility of constitutional challenges to unconstitutionality referral requirements and ex officio legal aid provisions for lack of causal link to the specific case dispute.

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a dispus, printre altele, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a reţinut că, prin cererea depusă în şedinţa publică din data de 16 octombrie 2019, recurentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010.

Cu privire la prima excepţia vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, instanţa a reţinut că aceasta îndeplineşte doar o parte dintre condiţiile de admisibilitate, respectiv a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Pe lângă aceste condiţii, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Astfel, instanţa a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, referitoare la condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, nu are legătură cu soluţionarea cauzei întrucât cauza se află în calea de atac a recursului.

Cu privire la cea de a doua excepţie invocată, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, privitoare la dreptul la apărare, recurentul a apreciat că sintagma apărare concretă şi efectivă este neclară şi lipsită de previzibilitate făcând ca actul de apărare să fie lipsit de substanţă, dispoziţia fiind contrară art. 16, 21 şi 24 din Constituţie.

S-a reţinut că şi în cazul acestei excepţii sunt îndeplinite parţial cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Din examinarea argumentelor invocate de autorul excepţiei în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că norma legală a cărei constituţionalitate este criticată, nu are legătură cu soluţionarea cauzei având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată, apreciind că soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu privire la procedura de asigurare a asistenţei judiciare obligatorii din oficiu, nu poate avea o înrâurire directă cu privire la soluţionarea cauzei.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2019/a1, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu pentru data de 11 februarie 2020, termen la care au avut loc şi dezbaterile.

Examinând recursul formulat de condamnatul recurent A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele la care participă, să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează şi verificarea sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, are legătură cu cauza, verificare care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite parţial, în sensul că a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare asupra cărora deşi instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat anterior, aspectele analizate sunt diferite de cele criticate în speţa de faţă (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 549/3.08.2011, şi Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 580/20.07.2017).

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct de către subiecţii acţiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziţii legale nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate poate fi utilizată doar în scopul şi pentru finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că aceasta nu are legătură cu cauza, în situaţia în care dosarul are ca obiect recursul formulat de recurent împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 alin. (1) teza I din C. proc. pen. Totodată, prin excepţia invocată, recurentul nu urmăreşte armonizarea dispoziţiilor criticate cu legea fundamentală, ci urmăreşte modificarea Legii nr. 47/1992 prin înlăturarea dispoziţiilor art. 29, dispoziţii care stabilesc condiţiile de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile stabilite prin lege în competenţa sa.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, iar reglementarea modalităţii de sesizare a Curţii Constituţionale reprezintă o opţiune de politică legislativă, care se circumscrie competenţei exclusive a Parlamentului şi care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, privitoare la dreptul la apărare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, şi în cazul acesteia, cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 sunt îndeplinite parţial, în sensul că a fost formulată de recurent, în faţa instanţei de judecată şi vizează dispoziţii legale în vigoare ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători reţine că recurentul condamnat, aflat în stare de deţinere, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) C. proc. pen. (care privesc reguli vizând asigurarea asistenţei juridice din oficiu de către apărătorii desemnaţi în acest sens), în calea de atac ce vizează propriul recurs exercitat împotriva hotărârii prin care a fost respinsă o cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători notează că sintagma "legătura cu soluţionarea cauzei" priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.

Or, având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv într-un recurs formulat de condamnat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate cu referire la procedura de asigurare a asistenţei judiciare obligatorii din oficiu, nu poate avea o influenţă directă cu privire la soluţionarea cauzei.

În concluzie, între excepţia de neconstituţionalitate invocată şi modalitatea de soluţionare a cauzei nu există o legătură efectivă care să determine necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi art. 91 alin. (3) din Legea nr. 135/2010, cuprinse în Decizia penală nr. 227 din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 156 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2020.

GGC - NN