Unconstitutionality exception challenging Article 421(2)(b) of the Code of Criminal Procedure dismissed as inadmissible and lacking relevance

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., formulată în scris la termenul din 21.10.2019 de apelantul intimat inculpat A., prin apărător ales şi verificând actele şi lucrările dosarului prin raportare la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce succed.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, respectiv:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant în sensul respingerii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ ori atunci când nu are legătură cu cauza.

În contextul cauzei, s-a constatat că prima condiţie este îndeplinită, întrucât excepţia a fost invocată în faţa instanţei învestite cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

De asemenea, având în vedere că se invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii în vigoare din codificarea procesual penală, cu privire la care Curtea Constituţională nu a admis anterior excepţii de neconstituţionalitate, s-a reţinut că şi următoarele două condiţii sunt îndeplinite.

Referitor la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textului de lege a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, instanţa de fond a reţinut că doar în aparenţă există o legătură între soluţionarea ce se va da în cadrul litigiului şi decizia ce va fi pronunţată de instanţa de contencios constituţional, în realitate, autorul excepţiei tinzând la interpretarea şi aplicarea dispoziţiei legale criticată ca fiind neconformă cu legea fundamentală în sensul dorit de acesta.

Astfel, în speţă, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., potrivit cărora:

"Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: (...)

2. admite apelul şi (...)

b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă."

Totodată, în raport cu prevederile art. 408 din C. proc. pen. care reglementează care sunt hotărârile supuse apelului reiese că încheierile prin care s-a dispus începerea judecăţii nu pot fi atacate cu apel.

În altă ordine de idei, prin reglementarea procedurii camerei preliminare s-a urmărit rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi a administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. Procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această fază.

Cu privire la etapa prealabilă a camerei preliminare instanţa de contencios constituţional a statuat în Decizia nr. 641 din 11.11.2014, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din C. proc. pen., publicată în M. Of. nr. 887/05.12.2014 (parag. 27), că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal.

Pe de altă parte, din conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Din această perspectivă, singura procedură prevăzută de legiuitor pentru verificarea aspectelor de nelegalitate, atât pentru încălcări care atrag nulitatea absolută, cât şi relativă, este cea reglementată în art. 340 - 347 din C. proc. pen.

Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentei cauzei îl constituie rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 42 din data de 26.01.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, după desfiinţarea deciziei penale contestate, fiind, în mod evident, demult depăşită etapa camerei preliminare.

Practic, apelantul intimat inculpat, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la inexistenţa posibilităţii conferite de textul legal criticat de a se trimite cauza spre rejudecare direct la judecătorul de cameră preliminară, în situaţia incidenţei cauzei de nulitate absolută evocată în cuprinsul motivelor de apel, legea procesual penală fiind, de altfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Or, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revine legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2).

Prin urmare, s-a constatat că, în cauză, prin excepţia ridicată, se tinde la interpretarea acestui text legal, ceea ce este de atributul instanţei de judecată în faţa căreia a fost formulată această cerere, nefiind invocate argumente veritabile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât doar formal s-a menţionat neconformitatea textului cu prevederile constituţionale vizând liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, fără a se indica în concret în ce constă atingerea adusă acestor principii constituţionale, solicitare care este inadmisibilă în raport cu competenţa Curţii Constituţionale.

Astfel, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că atunci când critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 126 alin. (3) din Constituţia României). Aşadar, Curtea Constituţională "nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar" (Decizia CCR nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572/28.07.2016).

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admitere a cererii de sesizare, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de apelantul intimat inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018, în termenul legal, inculpatul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 3 ianuarie 2020, sub nr. x/2018*/a1, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 10 februarie 2020.

Concluziile apărătorului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 10 februarie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de inculpatul A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepţia a fost invocată în faţa instanţei învestite cu rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi B. şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 42 din 26.01.2017, pronunţată de Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., texte în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale impune îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, se reţine că în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, inculpatul a arătat că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 vizând accesul liber la justiţie şi art. 24 privind dreptul la apărare întrucât împiedică instanţa de apel să trimită cauza spre rejudecare în faza camerei preliminare pentru soluţionarea cererilor şi excepţiilor vizând legalitatea sesizării instanţei prin rechizitoriu de către un complet specializat, legal constituit, apreciind, totodată, prin raportare la Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, că şi judecătorul de cameră preliminară trebuia să facă parte dintr-un complet specializat în soluţionarea infracţiunilor de corupţie.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii instanţei de apel de trimitere a cauzei pentru rejudecare în faza de cameră preliminară, inculpatul urmărind o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei, în condiţiile în care încheierea pronunţată în calea de atac a contestaţiei, potrivit art. 4251 alin. (7) raportat la art. 347 din C. proc. pen., este una definitivă, cele statuate asupra procedurii de cameră preliminară fiind intrate în puterea lucrului judecat, hotărârea neputând fi cenzurată în calea de atac a apelului.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că Curtea Constituţională (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) a statuat că (...) stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii."

Nu în ultimul rând se reţine că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71/29.01.2014).

În acest context, în analiza criticilor formulate, se reţine prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 825/10.10.2019, instanţa de control constituţional a admis sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi a constatat că a existat un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003;

Prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 Curtea Constituţională a oferit o interpretare lipsită de echivoc cu privire la neconstituirea completurilor specializate în domeniul judecării, în primă instanţă, a infracţiunilor reglementate de Legea nr. 78/2000 constatând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat prevederile art. 29 din Legea nr. 78/2000, stabilind totodată care sunt efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat.

Or, în acest context argumentativ neechivoc, a solicita instanţei de control constituţional clarificări suplimentare cu privire la aceste aspecte echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate.

Prin urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că, în mod întemeiat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de acesta.

Pentru considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca, nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 241 din data de 21 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul A. la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2020.

GGC - NN