Refusal of foreign detention credit under ne bis in idem for prior domestic conviction of identical facts

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de petentul A..

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Petentul A. a formulat o contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., prin care a solicitat deducerea, din pedeapsa de 10 ani închisoare în executarea căreia se află, a perioadei detenţiei executate în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 04.03.2011.

În susţinerea cererii, petentul a depus documente emise de Departamentul Armatei - Oficiul Mareşalului General Provost - Centrul Naţional de Raportare privind deţinuţii referitor la durata detenţiei în B., tradus în limba română, hotărârea Consiliului Suprem al Magistraturii - Curtea Federală de Casaţie - nr. 193/direcţia generală/2011, hotărârea Consiliului Judiciar Superior - Curtea Penală Centrală nr. 193/complet public/2011 nr. 609, traduse în limba română, Hotărârea Consiliului Judiciar Superior - Curtea Penală central nr. 377/c1/2011 şi Sentinţa penală nr. 122 pronunţată la data de 24.04.2008 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Analizând actele dosarului, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este nefondată contestaţia la executare.

S-a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 122/24.04.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin neapelare, petentul a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 şi art. 26 raportat la art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 alin. (1) şi (3) lit. a) şi d) din Legea nr. 508/2004, fiind încarcerat în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 160/2008 la data de 27.08.2015, când a fost predat din Irak.

Petentul a arătat că, pentru aceleaşi fapte, instanţele din Republica Irak au pronunţat o soluţie finală de achitare, la data de 03.03.2011, în cauza cu nr. x/C1/2011, pentru lipsa probelor, după ce, prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, se dispusese condamnarea sa la trei pedepse cu moartea prin spânzurare.

În perioada în care s-au desfăşurat procedurile judiciare în Irak, respectiv între 23.05.2005 şi 04.03.2011, petentul a fost arestat, solicitarea sa din cauza de faţă vizând deducerea acestei perioade din executarea pedepsei aplicate de Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, prioritar, se impune analiza posibilităţii deducerii perioadei în care petentul s-a aflat arestat în Irak, aceasta fiind cauza de micşorare a pedepsei invocată de petent, iar aceasta se poate stabili doar prin recunoaşterea sentinţei pronunţate în Irak.

Reţinând că petentul a solicitat anterior instanţei anularea aceleiaşi sentinţe penale (ce face obiect al contestaţiei la executare), pe calea unei contestaţii în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a dispus ataşarea dosarului în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 77 din data de 13.05.2016, prin care a fost respinsă cererea de recunoaştere pe cale incidentală a hotărârii penale nr. 377 din 06.03.2011, pronunţată de Curtea Penală Centrală din Republica Irak şi a Hotărârii nr. 609/30.10.2011, pronunţată de Curtea Federală de Casaţie a Republicii Irak.

Curtea a reţinut că toată procedura urmată de instanţă la pronunţarea acestei hotărâri este câştigată instanţelor din România, astfel încât nu se impune reluarea sub nici un aspect a discuţiilor relative la imposibilitatea de recunoaştere a sentinţelor din Irak.

Ca atare, Curtea de Apel Bucureşti s-a rezumat să reamintească dispoziţiile art. 1401 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, relativ la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine şi dispoziţiile art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, conform cărora hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii.

Reţinând aceste texte, instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite exigenţele art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, dat fiind că prin sentinţa din România petentul a fost condamnat pentru fapte pentru care instanţele din Irak l-au achitat, nefiind incident aşadar nici principiul ne bis în idem (care are în vedere condamnarea de două ori pentru aceeaşi faptă). Având în vedere că hotărârea judecătorească străină nu a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa nu a putut dispune nici recunoaşterea parţială a acesteia.

În consecinţă, reţinând că hotărârea pronunţată în procesul în care petentul a fost arestat nu poate produce nici un efect în absenţa îndeplinirii condiţiilor pentru recunoaşterea sa, instanţa a constatat că nu se poate dispune nici deducerea perioadei executate.

Împotriva Sentinţei penale nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a formulat contestaţie A..

În susţinerea căii de atac, în esenţă, contestatorul A. a arătat că, în raport de întregul probatoriu existent la dosar, sunt îndeplinite condiţiile pentru ca instanţa să poată recunoaşte parţial, pe cale incidentală, hotărârea penală nr. 377 din 06.03.2011, pronunţată de Curtea Penală Centrală din Republica Irak şi Hotărârea nr. 609/30.10.2011, pronunţată de Curtea Federală de Casaţie a Republicii Irak, urmând să deducă, din pedeapsa de 10 ani închisoare (în executarea căreia se află), perioada de detenţie executată în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 30.10.2011.

S-a precizat că nu se solicită, pe cale principală, recunoaşterea hotărârii de achitare, ci deducerea duratei detenţiei executată de contestator în cele două ţări, Irak şi România, pentru aceeaşi faptă.

Contestatorul a arătat că a fost pus în libertate în data de 04 martie 2011, însă, în Irak, procurorul general avea dreptul să conteste hotărârea prin care se dispune punerea în libertate astfel că toată procedura a durat până în data de 30 octombrie 2011.

S-a considerat că perioada de detenţie din Irak poate fi computată din pedeaspa aplicată în România, în baza convenţiilor internaţionale la care România şi Irak au aderat. În acest sens, s-a învederat că există tratate de colaborare semnate de Irak cu Republica Socialistă România, invocându-se şi Convenţia de la Geneva din 1961, la care Irakul şi România au aderat.

Contestatorul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 72 din C. pen., precum şi la art. 15 din Legea nr. 302/2004, care prevăd că se pot deduce şi alte perioade executate (nu doar pedeapsa integrală), cum ar fi perioadele executate în străinătate în cadrul măsurilor preventive.

Din această perspectivă, s-a apreciat că există suportul juridic în legislaţia internă, dar şi în reglementările internaţionale şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Bakrina contra Rusiei din 17 mai 2016) pentru a se recunoaşte parţial hotărârea.

În cursul cercetării judecătoreşti în calea de atac a contestaţiei, prin încheierea din data de 09 ianuarie 2018, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 136 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 1401 alin. (2) şi (21) din aceeaşi lege, Înalta Curte apreciind, totodată, că se impune amânarea cauzei până la pronunţarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei.

Prin încheierea din data de 15 ianuarie 2019, a fost încuviinţată cererea formulată de reprezentantul Ministerului Public şi s-a dispus efectuarea unei comisii rogatorii internaţionale cu autorităţile judiciare din Irak pentru obţinerea unor informaţii privind durata detenţiei contestatorului A. în cauzele soluţionate prin Hotărârea nr. 193/2011 (T 609) din data de 30.10.2011 pronunţată de Curtea Federală de Casaţie din Republica Irak şi Hotărârea nr. 377/j1/2011 din 03.03.2011 pronunţată de Tribunalul Penal Central din Bagdad/Al-Karkh, precum şi copii certificate ale documentelor care atestă durata detenţiei, având în vedere că, din conţinutul celor două hotărâri menţionate anterior, rezultă doar dispoziţiile de punere în libertate a numitului A. la două date diferite, respectiv la 03.03.2011 şi la 30.10.2011.

În acest sens, s-au efectuat demersuri repetate, prin intermediul Ministerului Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară, în vederea obţinerii informaţiilor solicitate prin cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală emisă în atenţia autorităţilor din Republica Irak.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 52/04 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 339/27.04.2020, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate. În aceste condiţii, la termenul din data de 26 mai 2020, Înalta Curte, după deliberare, a constatat că nu mai este necesar să se revină cu adresă către Ambasada României din Irak referitor la cererea de asistenţă judiciară internaţională, fiind suficiente datele existente la dosar pentru justa soluţionare a cauzei.

Analizând hotărârea contestată, în raport de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se menţiona că, ulterior învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezenta cale de atac, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost republicată, cu renumerotarea textelor, dispoziţiile legale pe care s-a întemeiat instanţa de fond regăsindu-se, într-o redactare identică, în art. 142 alin. (2) lit. d) şi, respectiv, art. 147 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Similar Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată că deducerea perioadei de detenţie executată de către petentul condamnat A. în statul Irak - închisoarea B., respectiv din data de 23.05.2005 până la data de 30.10.2011 este posibilă numai în condiţiile recunoaşterii, pe cale incidentală, a hotărârii penale nr. 377 din 06.03.2011, a Curţii Penale Centrale din Republica Irak şi a Hotărârii nr. 609/30.10.2011, pronunţată de Curtea Federală de Casaţie a Republicii Irak.

În cauză, există însă un impediment legal care nu permite recunoaşterea acestor hotărâri judecătoreşti, fiind incident motivul obligatoriu de refuz prevăzut de art. 142 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, Înalta Curte reţine că Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează prin Titlul V recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe (stat terţ - statul care nu este membru al Uniunii Europene, conform art. 136 alin. (2) lit. d), iar în Capitolul III, la art. 147, procedura de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei.

Astfel, potrivit art. 147 din Legea nr. 302/2004, "(2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare.

(3) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv.

(4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţiile art. 137 alin. (1), art. 138, 141 şi ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător".

Înalta Curte reţine că între România şi Republica Irak nu există un tratat de cooperare în această materie (astfel cum susţine apărarea), cererea de asistenţă judiciară internaţională fiind formulată în cauză în temeiul art. 6 din Legea nr. 302/2004, în virtutea curtoaziei internaţionale, cu asigurarea reciprocităţii, [împrejurarea reţinută de către Ministerul Justiţiei în cadrul examenului de regularitate efectuat în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 - Dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală]. De asemenea, Înalta Curte constată că recunoaşterea hotărârilor ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei condamnatului A., întrucât ar permite deducerea prevenţiei executată în Republica Irak.

Pe de altă parte, se reţine că, potrivit legii, pentru recunoaşterea hotărârii pronunţate de către un stat terţ este necesar a fi îndeplinite condiţiile la care face trimitere teza finală a art. 147 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, care sunt aceleaşi condiţii ca pentru recunoaşterea unei hotărâri pronunţată de către un stat membru (potrivit art. 136 alin. (1), dispoziţiile cap. III al titlului V se aplică şi în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene). În acest context se impune a fi subliniat faptul că, deşi în Uniunea Europeană, funcţionează principiul recunoaşterii reciproce, întemeiat pe încrederea reciprocă între statele membre, recunoaşterea nu este un proces automat, ci este supusă unor condiţii, stabilite de către statele membre la nivel intern, cu respectarea normelor juridice europene adoptate în baza acestui principiu. Şi în cadrul Uniunii Europene recunoaşterea hotărârilor şi actelor judiciare este un act supus suveranităţii statelor care, în limitele dreptului european, au dreptul de a refuza executarea pe teritoriul lor a unor hotărâri judecătoreşti. Chiar instrumentele de cooperare judiciară la nivelul Uniunii Europene prevăd posibilitatea unui refuz, în cazul în care statul de executare constată neîndeplinirea unor condiţii. Între aceste motive de refuz se află şi cel care decurge din principiul fundamental ne bis în idem, care, la nivel intern, îşi găseşte reglementarea în art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, republicată, "(2) Hotărârea judecătorească străină nu va fi recunoscută şi pusă în executare atunci când: (...) d) persoana a fost condamnată definitiv în România pentru aceleaşi fapte penale. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte penale, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii; (...)".

Aşa cum s-a arătat, acest motiv obligatoriu de nerecunoaştere este o aplicare a principiului ne bis în idem, astfel încât să nu existe în ordinea juridică internă două hotărâri penale definitive pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi faptă.

Înalta Curte constată că prin Sentinţa penală nr. 122/24.04.2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin neapelare, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 535/2004 şi art. 26 raportat la art. 32 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 535/2004 raportat la art. 189 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 cu referire la art. 12 alin. (1) şi (3) lit. a) şi d) din Legea nr. 508/2004, în esenţă, în sarcina acestuia reţinându-se că, în baza unei înţelegeri prealabile cu gruparea teroristă condusă de C. i-a lipsit de libertate, prin răpire, pe jurnaliştii români D., E. şi F., pe o durată de 55 zile, în perioada 28.03.2005-22.05.2005, în vederea obţinerii unui folos material sau altui avantaj şi pe care gruparea teroristă irakiană a transformat-o într-o acţiune teroristă având ca scop realizarea unui obiectiv de natură politică (retragerea contingentului militar românesc din Iraq).

După rămânerea definitivă a Sentinţei penale nr. 122/24.04.2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pentru exact aceleaşi fapte (răpirea, la data de 28.03.2005 în zona Aljamaah din Bagdad, a trei jurnalişti români D., E. şi F.), prin hotărârea penală nr. 377 din 06.03.2011, a Curţii Penale Centrale din Republica Irak definitivă prin Hotărârea nr. 609/30.10.2011, a Curţii Federale de Casaţie a Republicii Irak, s-a dispus achitarea inculpatului A. şi a celorlalte persoane trimise în judecată (anularea acuzaţiei întrucât "probele obţinute împotriva lor nu sunt suficiente").

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că hotărârile penale nr. 377 din 06.03.2011, a Curţii Penale Centrale din Republica Irak şi nr. 609/30.10.2011, a Curţii Federale de Casaţie a Republicii Irak nu pot fi recunoscute, în condiţiile în care, pentru aceleaşi fapte petentul A. a fost condamnat definitiv în România, fiind incidente dispoziţiile art. 142 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, din actele dosarului rezultă că hotărârea străină de achitare a intervenit după ce autorităţile irakiene aveau deplină cunoştinţă de demersurile autorităţilor române, efectuate încă din 2005 şi continuate după rămânerea definitivă a soluţiei de condamnare, pentru obţinerea extrădării persoanei în cauză. Mai mult, chiar în cuprinsul Hotărârii nr. 377 din 06.03.2011, a Curţii Penale Centrale din Republica Irak se face referire la declaraţiile date de victimele D., E. şi F. cu ocazia audierii acestora de către Curtea de Apel Bucureşti. Se constată, aşadar, că instanţele irakiene au încălcat principiul ne bis în idem, astfel că recunoaşterea unor hotărâri care s-au pronunţat cu încălcarea principiului ne bis în idem este contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român, fiind incident şi motivul obligatoriu de nerecunoaştere prevăzut de dispoziţiile art. 142 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 ("recunoaşterea şi executarea pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti străine ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului român").

În fine, Înalta Curte constată că nu este posibilă, potrivit legii, o recunoaştere parţială a celor două hotărâri, respectiv numai în ceea ce priveşte constatarea duratei detenţiei preventive. Recunoaşterea parţială vizează situaţiile în care hotărârea a fost pronunţată şi pentru alte fapte (ceea ce nu este cazul în speţă) şi nu recunoaşterea, astfel cum se solicită de apărare, doar a unei dispoziţii din hotărâre, respectiv cea care se referă la detenţia preventivă. De altfel, în cauză hotărârile nici nu conţin date în ceea ce priveşte durata detenţiei, ci doar dispoziţia de punere în libertate, deducerea acesteia, în ipoteza în care recunoaşterea ar fi fost legal posibilă, fiind un efect al recunoaşterii hotărârilor.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.., urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A..

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat contestatorul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 177/F din data de 02 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 iunie 2020.

GGC - GV