Liability for mere possession of high-risk drugs without explicit statutory requirement of commercial intent

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 289/12.06.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/2018 s-a dispus:

"Menţine încadrarea juridică stabilită prin rechizitoriul întocmit în cauză.

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 76 alin. (1) C. pen.:

Condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa închisorii de 3 (trei) ani şi 4 (patru) luni, cu executare în regim de detenţie.

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 67 alin. (2) C. pen.:

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), h), j) şi k) pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen.:

Interzice inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d), h), j) şi k) C. pen.

În baza art. 7 în ref. la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008 modif. prin Legea nr. 187/2012:

Dispune prelevarea de la inculpatul A. a probelor biologice în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000:

Confiscă 4,24 grame pulbere de culoare verde care conţine MDMA, predată I.G.P.R. - Direcţia Cazierul Judiciar şi Evidenţă Operativă în baza dovezii seria x nr. x din 29.01.2018.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.:

Obligă pe inculpat la plata sumei de 1800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat.

Prin Decizia penală nr. 17/P din 08.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 421 alin. (1) pct. l lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva Sentinţei penale nr. 289/12.06.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. x/2018.

Împotriva Deciziei penale nr. 17/P din 08.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin cea de a doua cerere de recurs în casaţie formulată în cauză, a fost invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. întrucât inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Acesta a solicitat casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare în ceea ce îl priveşte pe recurentul A., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza l raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), teza I ("fapta nu este prevăzută de legea penală") din C. proc. pen.

În susţinerea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a arătat că legiuitorul nu a calificat această infracţiune prin scop în ceea ce priveşte orice formă de săvârşire a infracţiunii cum este în cazul altor infracţiuni.

Astfel, prin observarea textului legal incriminator rezultă că fiecare act material poate fi săvârşit în mod individual, iar în speţă, simpla deţinere de droguri este suficientă pentru a se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea 143/2000, legiuitorul alegând să nu continue sintagma "deţinere ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc" cu sintagma "în scopul".

Vânzarea este o modalitate alternativă de săvârşire a infracţiunii de "trafic de droguri" pedepsită în mod identic, însă nu face parte integrantă din elementul material în forma "deţinerii". Singurul moment, din punct de vedere juridic, în care scopul urmărit este relevant pentru a fi sau nu incriminată respectiva faptă, este acela în cazul reţinerii art. 4 din Legea 143/2000, când infracţiunea este calificată prin scopul consumului propriu.

A considerat că această paralelă se impune a fi făcută întrucât, dacă scopul urmărit în momentul deţinerii drogului de risc/mare risc nu este pentru consum propriu, atunci, ne aflăm în sfera unei fapte care nu este prevăzută de legea penală, nefiind calificată prin scop.

Prin încheierea din 05 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 în procedura de filtru, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 17/P din 08.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, numai în ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie vizând cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatând inadmisibilitatea cererii de recurs în casaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurentul inculpat a formulat critici privind atât hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, susţinând că acestea au depăşit cadrul legal prin condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de droguri întrucât, pe lângă elementul material al deţinerii, s-a procedat la adăugarea faptului că deţinerea s-ar fi efectuat în scopul comercializării ori vânzării.

Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În speţă, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului, că, la data de 19 august 2017, în timp ce se afla în localitatea Mamaia Sat, pe plaja "B.", loc în care se desfăşura festivalul de muzică C., a fost depistat, deţinând în scopul vânzării, un număr de 14 comprimate ce conţineau ca substanţă activă 3,4 Methylenedioxymetamfetamine (MDMA).

Potrivit art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri:

(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Analizând fapta pentru care a fost condamnat inculpatul, Înalta Curte constată că aceasta întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, fapta acestuia de a deţine un număr de 14 comprimate ce conţineau ca substanţă activă 3,4 Methylenedioxymetamfetamine (MDMA) la data de 19 august 2017, în timp ce se afla în localitatea Mamaia Sat, pe plaja "B.", loc în care se desfăşura festivalul de muzică C., în scopul vânzării, se circumscrie modelului legal de incriminare prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Apărarea a susţinut că fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au reţinut faptul că deţinerea s-a efectuat în vederea vânzării, acest scop nefiind prevăzut de norma de incriminare.

Înalta Curte constată că această apărare este nefondată având în vedere că elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri are în vedere mai multe modalităţi alternative privind traficul de droguri (Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept).

Or, chiar dacă norma de incriminare nu precizează expres în conţinutul ei un anumit scop, toate aceste elemente alternative privesc traficul de droguri, iar îndeplinirea unuia dintre acestea elemente (în speţă deţinerea), conduce la reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Faptul că în norma de incriminare nu se prevede expres ca scop vânzarea, astfel cum a susţinut apărarea, iar instanţa a reţinut deţinerea drogurilor de mare risc în scopul vânzării, nu face ca fapta pentru care a fost condamnat inculpatul să nu fie prevăzută de lege, simpla deţinere a drogurilor de mare risc corespunzând tiparului de incriminare. De altfel, norma de incriminare prevede ca element alternativ vânzarea, punerea în vânzare sau distribuirea, or în cauză, instanţa a reţinut prin hotărârea recurată că inculpatul a deţinut drogurile în vederea vânzării, înlăturând motivat apărarea acestuia care a susţinut că deţinea drogurile în vederea consumului ("Deşi inculpatul A. solicită a se dispune reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc pentru consum propriu şi aplicarea dispoziţiilor recunoaşterii vinovăţiei prev de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., se constată că această interpretare nu are susţinere în materialul probator. (...) În contradicţie cu atitudinea inconstantă şi oscilantă a inculpatului, instanţa de fond a realizat o analiză obiectivă a probelor ce subliniază comiterea actului ilicit de natură penală reţinut în sarcina sa, în modalitatea reţinută prin actul de sesizare, nefiind demonstrată deţinerea unei cantităţi atât de mari în scopul consumului personal, de altfel neexistând date că ar fi fost consumator de droguri în perioada de referinţă. Mai mult, în cursul urmăririi penale, chiar inculpatul a acreditat şi susţinut teza potrivit căreia nu este consumator de droguri, fapt dovedit şi de buletinul de analize medicale nr. x din 06.02.2018, depus de acesta la dosar, dar şi de cantitatea relativ mare de drog care nu ar fi putut fi consumată individual într-o perioadă scurtă de timp.").

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 17/P din data de 08 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 17/P din data de 08 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iulie 2020.

GGC - GV