Bribery complicity and cassation scope: Exclusion of subjective intent and factual re-evaluation from review under Art. 438(1)(7) CCP

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 189 din data de 31.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele:

A condamnat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) din C. pen. şi dreptul de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit infracţiunea.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 92 din C. pen. a stabilit termenul de supraveghere de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău la datele fixate de acesta,

b) să permită vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa,

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,

d) să comunice schimbarea locului de muncă,

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligaţii:

- să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 80 zile la Primăria mun. Bacău, jud. Bacău sau la Adăpostul de zi şi de noapte pentru copiii străzii, Bacău.

În baza art. 91 alin. (4) şi art. 96 din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra respectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

A condamnat pe inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită, prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) din C. pen.

A interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev de art. 66 lit. a), b) C. pen. în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 92 din C. pen. a stabilit termenul de supraveghere de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bacău la datele fixate de acesta,

b) să permită vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa,

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile,

d) să comunice schimbarea locului de muncă,

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen. a impus inculpatului să execute următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat se către Serviciul de Probaţiune Bacău sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. pe parcursul termenului de supraveghere inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 zile la Primăria mun. Bacău, jud. Bacău sau la DGASPC Bacău - Centrul de Primire în Regim de Urgenţă Bacău.

În baza art. 91 alin. (4) şi art. 96 din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra respectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

Împotriva Sentinţei penale nr. 189 din data de 31.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bacău au formulat apel inculpaţii A. şi B.

Prin Decizia penală nr. 201 din data de 14.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins apelurile formulate de apelanţii-inculpaţi A. şi B. împotriva Sentinţei penale nr. 189 din 31.05.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bacău, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, la data de 06.04.2020 au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată în cauză, inculpaţii A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. susţinând că au fost condamnaţi pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat A. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare.

Sub un prim aspect, a precizat că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, în sensul că acesta nu avea, în luna iunie 2013, calitatea de coordonator al compartimentului de achiziţii publice, întrucât îşi depusese demisia din funcţie începând cu data de 17.05.2013, fiind un simplu angajat, fără putere de decizie cu privire la rezultatul controalelor. Acest aspect este confirmat şi de instanţa de apel, însă nu realizează o analiză a acestuia din perspectiva lipsei tipicităţii obiective a faptei.

Aşadar, a arătat că din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii de luare de mită, jurisprudenţa naţională confirmă că existenţa acesteia este condiţionată şi de existenţa unui act care să privească atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public.

În susţinerea aceluiaşi aspect, a menţionat că inculpatul nu avea competenţe privind emiterea deciziilor de verificare şi a hotărârilor de desemnare a observatorilor care urmau să efectueze verificările, astfel cum nu deţinea nici atribuţii de control sau supraveghere a procedurilor de verificare sau a rezultatelor acestora.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că luarea mitei nu poate fi disociată de interesul celui care dă mită şi de actul ce intră în atribuţiile celui care ia mita în legătură cu exercitarea acestora în interesul celui care dă mită.

Or, la data de 13.06.2020, nici inculpatul A., nici martorul C. nu ştiau şi nici nu puteau să ştie dacă inculpatul va participa la vreuna dintre procedurile de achiziţii în care erau implicate firme ale martorului, care erau acestea, dacă şi când urmau să fie efectuate verificările şi dacă inculpatul avea să fie sau nu observator.

Mai mult, a precizat că există o disproporţie vădită între suma solicitată, 10.000 RON şi valoarea contractelor de achiziţii ce făceau obiectul procedurilor în cadrul cărora erau implicate firmele martorului C. şi importanţa actelor îndeplinite de inculpat în cadrul verificărilor, situaţie în care este exclus a se considera că suma pretinsă ar mai putea avea valenţa unui preţ al actului de serviciu.

Recurentul inculpat B. a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea deciziei penale atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare.

În esenţă, a arătat că fapta concretă reţinută în sarcina sa nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile de tipicitate obiectivă prevăzute de lege în cazul infracţiunii de complicitate la infracţiunea de luare de mită.

În opinia inculpatului, redactarea cererii de sponsorizare după consumarea infracţiunii de luare de mită, în varianta alternativă a pretinderii este lipsită de relevanţă penală, fiind imposibilă existenţa unei complicităţi ulterioare.

Situaţia de fapt descrisă de instanţele de judecată este una care arată că inculpatul A. a pretins suma de 10.000 RON în cadrul unei discuţii purtate cu martorul C., în vara anului 2013 şi, după câteva zile, în cadrul unor noi discuţii purtate între cei doi în biroul martorului. Activitatea impusă inculpatului B. este ulterioară celor două discuţii dintre B. şi C.

În acest context, având în vedere că fapta autorului s-a consumat odată cu prima pretindere, în vara anului 2013, redactarea cererii de sponsorizare de către inculpatul B. nu poate reprezenta un act de complicitate de vreme ce infracţiunea principală era consumată.

A mai susţinut că în sistemul de drept naţional complicitatea ulterioară nu este admisă, de esenţa acestei forme a participaţiei fiind situarea pe plan temporal a acţiunilor de sprijinire sau ajutorare a inculpatului anterior sau concomitent cu actele de executare săvârşite de către autori.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, a arătat că simplul fapt că inculpatul B. a înţeles care este adevărata destinaţie a sumelor de bani, raportat la cunoaşterea specificului atribuţiilor de serviciu ale tatălui său şi a interesului martorului C., nu demonstrează existenţa unei intenţii directe sau indirecte în comiterea actelor de complicitate.

Prin Încheierea din 19 iunie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 în procedura de filtru, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală.

Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B., Înalta Curte, constată că acestea sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurenţii inculpaţi au formulat critici privind atât hotărârea primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, susţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi.

Aşa cum s-a arătat, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În speţă, inculpaţii A. şi B. au fost condamnaţi la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, respectiv complicitate la luare de mită.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul A., în calitate de coordonator al Compartimentului de Verificare a Achiziţiilor Publice Bacău, în luna iunie 2013, a pretins de la C., administrator al S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.A. suma de 10.000 RON, iar inculpatul B., la data de 13.06.2013, l-a ajutat pe tatăl său, A. să pretindă suma de 10.000 RON de la C., prin redactarea unei cereri de sponsorizare adresate S.C. E. S.R.L.

Potrivit art. 289 alin. (1) din C. pen., fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Potrivit art. 48 din C. pen.:

(1) Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Analizând faptele pentru care au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B., Înalta Curte constată că acestea întrunesc elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Astfel, fapta inculpatului A. care, având calitatea de coordonator al Compartimentului de Verificare a Achiziţiilor Publice Bacău, în luna iunie 2013, a pretins de la C., administrator al S.C. D. S.A., S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.A. suma de 10.000 RON, precum şi fapta inculpatului B., care, la data de 13.06.2013, l-a ajutat pe tatăl său, A. să pretindă suma de 10.000 RON de la C., prin redactarea unei cereri de sponsorizare adresate S.C. E. S.R.L., se circumscriu modelului legal de incriminare prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen., respectiv art. 48 raportat la art. 289 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte constată că motivele pe care se bazează cererile de recurs ale recurenţilor, au fost invocate şi în faţa instanţei de apel, ca motive de apel, instanţa de control judiciar respingând motivat toate criticile apărării, cu consecinţa menţinerii soluţiei de condamnare pronunţată de instanţa de fond.

În acest sens, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., acesta a invocat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, deoarece acesta nu avea, în luna iunie 2013, calitatea de coordonator al compartimentului de achiziţii publice, întrucât îşi depusese demisia din funcţie începând cu data de 17.05.2013, fiind un simplu angajat, fără putere de decizie cu privire la rezultatul controalelor.

Faţă de aceste susţineri, instanţa de apel, în mod corect a reţinut că inculpatul A. avea atribuţii de serviciu directe (nu neapărat ca şi coordonator al întregului serviciu) referitoare la controlul exercitat asupra acestor proceduri (lucru necontestat de apărare), în condiţiile în care martorul G. deţinea mai multe firme care erau direct interesate să câştige diferite proceduri de achiziţii publice, la care concura cu alte firme competitoare.

De asemenea, potrivit fişei postului, în toată perioada 2011 - 2014, A. a avut ca atribuţii de serviciu verificarea aspectelor procedurale privind procedurile de achiziţie publică ce erau supuse verificării din partea UCVAP.

Astfel, din fişa postului nr. x scopul principal al postul îl reprezintă asigurarea conformităţii cu legislaţia în domeniul procedurilor de atribuire a contractelor care intră sub incidenţa legislaţiei privind atribuirea contractelor de achiziţii publică în cadrul proiectelor finanţare din instrumente structurale, în timp ce atribuţiile postului se referă printre altele la verificarea aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub incidenţa legislaţiei privind atribuirea contractelor de achiziţie publică.

Cu privire la susţinerile conform cărora luarea mitei nu poate fi disociată de interesul celui care dă mită şi de actul ce intră în atribuţiile celui care ia mita în legătură cu exercitarea acestora în interesul celui care dă mită întrucât, la data de 13.06.2020, nici inculpatul A., nici martorul C. nu ştiau şi nici nu puteau să ştie dacă inculpatul va participa la vreuna dintre procedurile de achiziţii în care erau implicate firme ale martorului, care erau acestea, dacă şi când urmau să fie efectuate verificările şi dacă inculpatul avea să fie sau nu observator, precum şi faptul că există o disproporţie vădită între suma solicitată, 10.000 RON şi valoarea contractelor de achiziţii ce făceau obiectul procedurilor în cadrul cărora erau implicate firmele martorului C. şi importanţa actelor îndeplinite de inculpat în cadrul verificărilor, Înalta Curte constată că aceste critici privesc fondul cauzei şi nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie, astfel cum s-a detaliat în considerentele teoretice prezentate mai sus.

Mai mult decât atât, instanţa de recurs constată că instanţele ce au pronunţat condamnarea inculpatului A. au prezentat verificările efectuate, în intervalul 01.01.2013 - 31.12.2014, prin care au fost analizate de către observatorii din cadrul Compartimentului Verificare Bacău un număr de cinci proceduri de achiziţie publică la care au depus oferte şi firmele conduse de către C. şi, chiar inculpatul A., a declarat că a participat la verificarea procedurilor de achiziţie publică la care au participat firmele controlate de C. atât înainte de solicitarea banilor, cât şi după acest moment.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., acesta a invocat că fapta concretă reţinută în sarcina sa nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile de tipicitate obiectivă prevăzute de lege în cazul infracţiunii de complicitate la infracţiunea de luare de mită întrucât redactarea cererii de sponsorizare după consumarea infracţiunii de luare de mită, în varianta alternativă a pretinderii este lipsită de relevanţă penală, fiind imposibilă existenţa unei complicităţi ulterioare.

În acest sens, a arătat că, având în vedere că fapta autorului s-a consumat odată cu prima pretindere, în vara anului 2013, redactarea cererii de sponsorizare de către inculpatul B., nu poate reprezenta un act de complicitate de vreme ce infracţiunea principală era consumată.

Înalta Curte constată ca nefondată această susţinere, instanţa de apel, în mod corect, reţinând că infracţiunea de luare de mită nu s-a consumat anterior redactării cererii, aşa cum susţine apărarea, întrucât actele materiale de pretindere au fost succesive, atât oral, cât şi prin cererea scrisă (ca materializare a solicitării orale), iar, în baza unităţii de infracţiune, acestea nu trebuie şi nu pot fi disociate ca acte distincte, fiind comise în aceeaşi împrejurare.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului privind latura subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, Înalta Curte arată că aspectele referitoare la vinovăţia inculpatului nu pot fi analizate în calea de atac a recursului în casaţie întrucât ar presupune o reanalizare a probatoriului administrat.

În acest sens, instanţa arată că este înlăturată posibilitatea ca în cadrul acestui caz de casare, să poată fi examinată şi tipicitatea subiectivă întrucât verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.). (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 78/RC/2015).

În justificarea tezei conform căreia, în noţiunea de "faptă prevăzută de legea penală" nu poate fi inclusă şi condiţia privitoare la forma de vinovăţie (latura subiectivă) se reţine că, de altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 231/RC/2019).

Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege". Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptei, fără posibilitatea de a reaprecia asupra elementelor constitutive ale laturii subiective deoarece aceasta ar presupune în mod necesar analiza probatoriului administrat (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală Decizia nr. 231/RC/2019).

Astfel, cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să verifice existenţa corespondenţei între fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare, numai sub aspectul laturii obiective, nu şi sub aspectul laturii subiective, care nu poate fi cenzurată din perspectiva noţiunii de "faptă ce nu este prevăzută de legea penală". (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală Decizia nr. 445/RC/2018).

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 201 din data de 14 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iulie 2020.

GGC - ED