Scope of cassation review: factual re-evaluation barred and distinction between non-punishable acts and unfulfilled constitutive elements

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 99 din 11 iunie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureş, în temeiul art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- luare de mită prev.de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 2 ani;

- fals intelectual prev.de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 1 an închisoare.

În temeiul art. 10, art. 16 din Legea nr. 187/2012 s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei A. prin Sentinţa penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 308/A/2018 din 27.02.2018 a Curţii de apel Cluj, pedeapsă pe care, în temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din C. pen. a contopit-o cu pedepsele aplicate prin prezenta, de 3 ani închisoare şi respectiv 1 an închisoare şi s-a dispus ca inculpata să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare în regim de detenţie, alături de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele, pe o durată de 2 ani.

Conform art. 67 alin. (1) din C. pen. au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

Conform art. 65 din C. pen. s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b), precum şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

În temeiul art. 396 alin. (5) coroborat cu art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracţiunea de furt prev.de art. 228 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., raportat la art. 404 alin. (4) lit. g) din C. proc. pen. s-a dispus anularea următoarelor acte false:

1. Certificate de concediu medical seria x nr. x .

În temeiul art. 289 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus confiscarea sumei de 21.000 RON şi a obligat inculpata să plătească această sumă în favoarea statului.

În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata A. la plata către stat a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

II. Prin Decizia penală nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi inculpata A. împotriva Sentinţei penale nr. 99 din 11 iunie 2019 a Tribunalului Maramureş pe care a desfiinţat-o numai cu privire la individualizarea pedepsei, modalitatea de executare şi măsura confiscării şi judecând:

A condamnat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- luare de mită prev.de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 2 ani;

- fals intelectual prev. de art. 321 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 75 alin. (2) lit. b) din C. pen. şi art. 76 alin. (1) din C. pen. la pedeapsa de 8 luni închisoare.

În temeiul art. 10, art. 16 din Legea nr. 187/2012 a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatei A. prin Sentinţa penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare, definitivă prin Decizia penală nr. 308/A/2018 din 27.02.2018 a Curţii de Apel Cluj.

A descontopit pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 3.663 din 7 decembrie 2017 a Judecătoriei Baia Mare în elementele componente, respectiv de 10 luni închisoare şi 1 an şi 6 luni închisoare

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din C. pen. a contopit toate pedepsele, urmând ca inculpatul să o execute pe cea mai grea de 2 ani închisoare la care se adaugă sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1 an închisoare, deci în total va executa 3 ani închisoare şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 2 ani.

Conform art. 67 alin. (1) din C. pen. a interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 2 ani.

Conform art. 65 din C. pen. a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b), precum şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

În baza art. 91, 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 5 ani.

S-a menţionat că, conform art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere, inculpata A. trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Maramureş la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

S-a dispus, în baza art. 93 alin. (3) din C. pen. ca pe parcursul termenului de încercare, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe timp de 60 zile, în cadrul Primăriei Mun. Baia Mare sau a unei instituţii de cult.

A atras atenţia inculpatei asupra disp. art. 96 din C. pen.

În temeiul art. 289 alin. (3) din C. proc. pen. a dispus confiscarea sumei de 2.100 RON şi a obligat inculpata să plătească această sumă în favoarea statului.

A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţă care nu contravin prezentei.

Prin încheierea din data de 7 aprilie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în baza art. 278 şi art. 279 din C. proc. pen., a îndreptat erorile materiale strecurate în considerentele şi minuta Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj în sensul că alin. (8) va avea următorul conţinut: În baza art. 91, art. 92 din C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante, pe un termen de încercare de 4 ani. Totodată, a fost introdus un nou alineat, respectiv a stabilit în favoarea Baroului Cluj suma de 500 de RON, onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu al inculpatei, sumă ce se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

III. Împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a declarat recurs în casaţie inculpata A.

Prin încheierea din 11 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurenta inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, şi a trimis cauza Completului 9.

Recurenta inculpată A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece a dispus în mod greşit condamnarea inculpatei A., pentru o faptă ce nu era prevăzută de legea penală.

În acest sens s-a menţionat că este nelegală soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, întrucât faptelor comise le lipseşte tipicitatea acestei infracţiuni, faptele nefiind prevăzute de legea penală.

Astfel, a precizat că infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 321 din C. pen. are ca latură obiectivă consemnarea într-un înscris oficial, de către un funcţionar public, a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, sau omisiunea cu ştiinţă de a insera date sau împrejurări. Pentru a se ajunge la condamnarea inculpatei pentru comiterea acestei infracţiuni, s-a reţinut că aceasta a falsificat un număr de 78 de certificate de concediu medical, prin completarea formularelor înseriate cu regim special, ce au fost repartizate altor medici din cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Baia Mare, care ulterior au fost declarate nule. De asemenea, s-a reţinut că inculpata a aplicat o parafă falsificată cu numele altui medic neurochirurg pe un număr de 66 de certificate de concediu medical.

Din această perspectivă, raportat la starea de fapt din cauză, distinct şi indiferent de probarea faptelor imputate inculpatei privind completarea de către aceasta a certificatelor de concediu medical, ele nu se circumscriu textului legal în baza căruia a fost condamnată, întrucât faptele sau împrejurările consemnate în certificatele respective nu sunt necorespunzătoare adevărului. Am fi fost în prezenţa consemnării unor fapte sau împrejurări nereale dacă acestea ar fi constat în aspecte privind identitatea pacienţilor, existenţa afecţiunilor medicale ale pacienţilor, gravitatea acestora, prezentarea efectivă a pacienţilor la medic, sau alte aspecte de acest gen. Or, simplul fapt că certificatele de concediu medical în cauză au fost declarate nule, fără a se arăta şi dovedi că motivul nulităţii constă în consemnarea nereală a acelor aspecte arătate anterior, nu este de natură să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 din C. pen., în condiţiile în care nulitatea unui înscris oficial poate avea la bază şi numai aspecte de formă ale acestuia, cum de altfel este şi cazul în speţă. Cu alte cuvinte, s-a constatat nulitatea certificatelor de concediu medical prin prisma faptului că ele nu au fost înregistrate şi eliberate conform, din punct de vedere al procedurilor medicale. Nu s-a pus în niciun moment problema realităţii sau nu a aspectelor consemnate în aceste certificate, adică aspectele de fond, care au rămas să facă obiectul procesului penal. Cu toate acestea, probaţiunea administrată în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, nu s-a axat pe stabilirea acestor elemente de fond, plecând de la premisa (şi rămânând la ea) nulităţii declarate a acestor înscrisuri oficiale. În mod expres se arată în actul de acuzare că "nu există probe în sensul că aceste persoane nu ar fi fost îndreptăţite să beneficieze de concediu medical", ceea ce înseamnă că este posibil ca faptele sau împrejurările consemnate să fie reale, sau, cel puţin, că nici măcar nu s-a pus problema dacă acestea sunt sau nu corespunzătoare adevărului. Prin urmare, acuzarea şi condamnarea inculpatei s-au fundamentat doar pe forma certificatelor de concediu medical, iar nu şi pe conţinutul acestora. Or, chiar acceptând că din punct de vedere formal ele sunt nule (neconforme), aceasta nu atrage automat şi nulitatea lor cu privire la conţinut, respectiv conformitatea cu adevărul (sau nu) a faptelor şi împrejurărilor acolo consemnate.

Cu privire la infracţiunea de luare de mită, s-a menţionat că s-a dispus condamnarea inculpatei în lipsa existenţei probelor certe şi dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta ar fi primit de la 11 persoane sume de bani şi alte foloase (în total suma de 2.100 de RON), pentru îndeplinirea unor acte în legătură cu atribuţiile de serviciu, respectiv pentru emiterea unor certificate de concediu medical. Dacă nu există probe în acest sens (în ceea ce priveşte existenţa şi mai ales cuantumul sumelor de bani indicate), nu se poate spune nici că există probe care să dovedească că acestea ar avea legătură cu îndeplinirea unor acte ce intrau în îndatoririle de serviciu ale inculpatei, lipsind, din această perspectivă, tipicitatea infracţiunii de luare de mită.

Prin urmare, a solicitat, atât casarea deciziei din apel, cât şi desfiinţarea sentinţei primei instanţe, potrivit prevederilor art. 448 alin. (3) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în cuprinsul cererii s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, prin modalitatea în care a stabilit pedeapsa complementară, precum şi prin stabilirea termenului de supraveghere al pedepsei principale în alte limite decât cele legale (şi care nu putea fi legal modificat prin procedura reglementată de art. 278 şi art. 279 din C. proc. pen.).

Decizia penală nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj este nelegală şi prin stabilirea unui termen de supraveghere al pedepsei principale de 5 ani, întrucât nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 92 alin. (1) din C. pen. (între 2 şi 4 ani, fără a putea fi mai mică decât durata pedepsei aplicate). Modificarea termenului (stabilit prin decizie definitivă) prin încheierea din data de 07.04.2020 este nelegală, întrucât nu se circumscrie prevederilor art. 278 şi art. 279 din C. proc. pen. Or, eroarea este una de esenţă, atrăgând nulitatea hotărârii, încălcând principiul legalităţii sancţiunilor, reglementat de art. 2 din C. pen. A aprecia drept eroare materială durata termenului de supraveghere, indicat, atât în considerentele deciziei, cât şi în dispozitivul acesteia, este echivalent cu a susţine că şi cuantumul pedepsei principale aplicate ar fi putut fi modificat astfel, dacă, de pildă, ar fi fost mai mare decât limitele legale. Tot, în acest sens a arătat că stabilirea termenului de supraveghere, fiind lăsat la latitudinea instanţei, între limita minimă şi cea maximă, trebuie să facă obiectul deliberării completului de judecată şi a argumentării (ca parte a motivării hotărârii) privind alegerea între aceste limite.

Din altă perspectivă, a menţionat că este greşită modalitatea în care instanţa de apel a dispus interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia inculpata a săvârşit fapta, pe o perioadă de 2 ani, ca pedeapsă complementară. Or, în opinia sa, a apreciat că era necesar ca mai întâi instanţa să dispună aplicarea pedepsei complementare, conform prevederilor art. 67 alin. (1) din C. pen., cu motivarea în fapt (de ce este necesară, raportat la natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana inculpatei) şi în drept (indicarea expresă a art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen.) a acestei sancţiuni şi abia apoi să dispună, în temeiul prevederilor art. 65 din C. pen. aplicarea pedepsei complementare.

În opinia recurentei inculpate nelegalitatea este astfel evidentă, căci Curtea a aplicat doar pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, în temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen., fără a dispune şi cu privire la pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. Cu toate acestea, când a dispus aplicarea pedepsei accesorii, în temeiul prevederilor art. 65 din C. pen., Curtea a făcut referire la interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b), precum şi interzicerea dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a comis faptele.

Aşadar, s-a dispus o pedeapsă accesorie fără ca aceasta să fi fost anterior dispusă ca pedeapsă complementară, fără motivarea necesităţii acestei pedepse şi, în plus, şi fără indicarea acestei profesii, pentru ca sancţiunea să fie corect individualizată, identificată şi aplicată.

Totodată, a menţionat că acest ultim aspect este relevant, întrucât, ca urmare a Deciziei penale nr. 348/A/2020 a Curţii de Apel Cluj, Biroul Executiv al Consiliului Judeţean al Colegiului Medicilor Maramureş a emis Decizia din 18.03.2020, prin care i s-a interzis inculpatei A. exercitarea în totalitate a dreptului de a profesa orice profesie medicală pe teritoriul României. Faţă de prevederile legale invocate în Decizia din 18.03.2020, se poate concluziona că aceasta vizează punerea în executare a unei măsuri de restrângere sau interzicere, în întregime sau în parte a dreptului de practică a profesiei medicale pe teritoriul României. Aceasta, întrucât Decizia penală nr. 348/A/2020 a Curţii de Apel Cluj dispune, pe lângă pedeapsa principală şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 2 ani. Cu toate acestea, întrucât conţinutul pedepsei complementare dispuse prin Decizia penală nr. 348/A/2020 nu este determinat în concret, s-a ajuns ca printr-un act administrativ (Decizia Colegiului Medicilor) să se interzică drepturi care nu au fost efectiv interzise prin hotărârea penală.

Astfel, având în vedere că inculpata A. deţine o dublă specializare în domeniul medical, respectiv, atât specialitatea de medicină de familie, potrivit Avizului anual privind exercitarea profesiei din data de 06.11.2017 al Colegiului Medicilor din România, cât şi specialitatea de neurochirurgie, potrivit aceluiaşi aviz, a considerat că prin interzicerea dreptului de exercitare a profesiei medicale, fără distincţie în ceea ce priveşte cele două specializări îi este încălcat un drept de a exercita profesia de medic în specializarea de medicină de familie, cu privire la care hotărârea penală arătată nu dispune.

A precizat că, deoarece hotărârea penală vizează o infracţiune care a fost săvârşită din calitatea de medic neurochirurg, iar nu în cea de medic de familie, rezultă că nici pedeapsa complementară nu poate interzice decât dreptul de a exercita profesia de medic neurochirurg (aceasta fiind cea în executarea căreia a fost săvârşită fapta) şi nu poate interzice şi alte specializări în afara celei de medic neurochirurg. Pedeapsa complementară astfel aplicată nu interzice exercitarea profesiei de medic, ci doar exercitarea profesiei în executarea căreia a fost săvârşită fapta, care este cea de medic neurochirurg, într-o instituţie spitalicească publică.

În aceeaşi linie de argumentaţie, a solicitat a se remarca că infracţiunea prevăzută la art. 289 din C. pen. are ca subiect activ doar funcţionarul public. În speţă, s-a dispus condamnarea pentru infracţiunea de luare de mită, săvârşită în calitatea de medic neurochirurg, angajat în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă din Baia Mare. Infracţiunea nu ar fi fost tipică dacă aceeaşi faptă ar fi fost comisă de către un medic angajat într-o clinic privată sau într-un cabinet individual. Prin urmare, dreptul de a profesa, conform hotărârii penale în cauză, nu poate viza dreptul de a exercita profesia de medic, ci doar dreptul de a exercita profesia în executarea căreia a fost săvârşită fapta, adică profesia de medic cu specializarea de neurochirurg (şi doar într-o unitate publică).

IV. Examinând recursul în casaţie declarat de inculpata A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, atât în C. proc. pen. din 1936, cât şi în reglementarea românească ulterioară, până la actualul C. proc. pen., recursul a constituit o cale de atac ordinară şi nu extraordinară, determinând verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate pentru o serie de motive expres prevăzute de lege.

Însă, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale de atac extraordinară, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, aşa cum se regăsea acesta în majoritatea legislaţiilor moderne occidentale, încă de la începutul secolului al XIX-lea, la modelul iniţial al recursului, aşa cum a fost conturat încă de la codificarea napoleoniană, de unde s-a extins în majoritatea legislaţiilor şi în concepţia juridică europeană.

Reglementarea recursului a pornit de la teza că în această cale de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. El reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Astfel fiind, motivele de recurs în casaţie, potrivit noii reglementări, se limitează doar la cele prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. - nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea - în mod greşit - a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului; aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate, care nu sunt prevăzute de lege drept cazuri de declarare a căilor extraordinare de atac, pot fi invocate doar prin intermediul căilor ordinare de atac, acestea fiind, potrivit noii legi, apelul şi contestaţia.

Astfel, instanţa constată că în materia recursului în casaţie nu se mai prevede, distinct, cum era în vechea reglementare, că se poate declara această cale de atac când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.

Totodată, faţă de sistemul actual al căilor de atac, care prevede doar dublul grad de jurisdicţie, hotărârea rămânând definitivă în apel, ca ultima cale de atac prin care poate fi devoluat fondul cauzei, cazurile de recurs în casaţie nu mai sunt susceptibile de o interpretare extensivă. Argumentele ce se regăsesc şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie nu mai subzistă sub noua reglementare. Recursul nu mai este o cale ordinară de atac, caz în care s-ar fi justificat extinderea controlului judiciar cu privire la motive de nelegalitate echivalente cu cele prevăzute expres de lege.

Prin urmare, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege, iar nu aspecte privind situaţia de fapt.

Instanţa apreciază că această limitare a recursului în casaţie doar la anumite probleme de drept, nu îngrădeşte accesul la justiţie prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 Convenţie), atâta timp, cât inculpatului i s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia a putut invoca interpretarea posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect situaţia de fapt sau dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunii şi a existat posibilitatea de reparaţie a urmărilor pe care le-ar fi putut produce o condamnare posibil eronată. Instanţa europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluţii favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăşi existenţa ei (Vilvarajah şi alţii c. Regatului Unit).

Conform art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

În esenţă, acest caz de casare este o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut, atât la nivel constituţional - art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional - art. 7 parag. 1.

Tradiţional, în materie procesual penală, "prevederea faptei de legea penală" şi "întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii" au fost apreciate drept noţiuni distincte şi au fost tratate diferit. O faptă poate fi prevăzută de legea penală, dar în concret să-i lipsească un element constitutiv, în schimb, nu există o faptă care să nu fie prevăzută de legea penală, dar să întrunească elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Deşi se poate susţine şi ideea că noţiunea de "prevedere în legea penală" se suprapune cu noţiunea de conţinut juridic al infracţiunii, instanţa consideră că şi conţinutul juridic al infracţiunii este mai larg decât cel constitutiv care se referă exclusiv la actul de conduită incriminat.

Prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare). Prin urmare, orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune, fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia.

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat - persoana fizică sau persoană juridică - pe care prima instanţă sau instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se găseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune.

Este situaţia faptelor care au un caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le-a prevăzut ca infracţiuni, dar şi cazul faptei care fusese prevăzută ca infracţiune de legea penală, dar între timp a fost dezincriminată.

Fapta neprevăzută de legea penală şi fapta care nu constituie infracţiune sunt două noţiuni diferite, tratate distinct în C. pen. anterior (art. 10 lit. b) şi art. 10 lit. d) C. proc. pen.), implicând situaţii concrete diferite, astfel încât, în opinia Înaltei Curţi, nu se poate extinde înţelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" şi la situaţia când fapta nu întruneşte elementele constitutive prevăzute de lege ale unei infracţiuni, punct de vedere conturat la nivelul jurisprudenţei secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ex. Încheierea nr. 131/RC din 25.07.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Revenind la speţa de faţă, în ceea ce priveşte aspectele invocate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. cu privire la infracţiunea de fals intelectual, Înalta Curte reţine că aspectele invocate în motivarea recursului în casaţie exced analizei laturii obiective a infracţiunii de fals, astfel cum a fost reţinută ca fiind săvârşită în prezenta cauză. Astfel, se constată că recurenta a fost condamnată pentru infracţiunea de fals intelectual, întrucât a folosit formulare de certificat de concediu medical ale altor medici din cadrul spitalului şi a aplicat o parafă a altui medic pe o parte din aceste certificate de concediu medical eliberate, nefiind trimisă în judecată şi condamnată cu privire la consemnări vizând identitatea pacienţilor, afecţiunile, gravitatea acestora.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut sub acest aspect că din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia au apelat la inculpată tocmai pentru că nu aveau dreptul de a beneficia de concediu medical.

Referitor la infracţiunea de luare de mită, de asemenea se constată că şi aceste critici ale apărării sunt nefondate, faţă de situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de către instanţa de apel, în realitate se solicită de fapt o reanalizare a concordanţei între starea de fapt reţinută şi conţinutul mijloacelor de probă, ceea ce nu este posibil în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanţa reţine că, într-adevăr, există o încheiere de îndreptare a erorii materiale cu privire la termenul de supraveghere, întrucât prin decizie s-a menţionat termenul de 5 ani, iar prin încheiere fiind stabilit ulterior un termen de 4 ani, însă această încheiere cuprinde o dispoziţie în favoarea recurentei şi, în consecinţă, nu se poate analiza dispoziţia cu privire la termenul de 5 ani, care în esenţă ar duce la o agravare a situaţiei sale în propria cale de atac, ceea ce nu este permis.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine că în cazul recursului în casaţie nu s-ar mai putea face o apreciere asupra termenului, respectiv nu se mai poate stabili un termen între 2 şi 4 ani, putându-se aplica doar termenul maxim de 4 ani.

Cu privire la critica vizând faptul că s-a aplicat numai pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a exercita o profesie, Înalta Curte reţine că din decizia recurată rezultă că s-a aplicat şi pedeapsa complementară corespunzătoare, inculpata fiind condamnată pentru infracţiunea de luare de mită. De asemenea, această pedeapsă complementară a fost aplicată şi pe lângă pedeapsa principală rezultantă de 3 ani închisoare, astfel cum rezultă din dispozitivul hotărârii.

Aşadar, pedeapsa complementară aplicată constă în interzicerea dreptului de a exercita o profesie în sensul larg al acesteia şi nu doar cu privire la specializarea care se referă la o anumită ramură a unei profesii. În consecinţă, în raport, cu dispoziţiile legale, critica apărării şi sub acest aspect este neîntemeiată, neputându-se aplica interzicerea dreptului de a exercita profesia de medic doar într-o anumită specializare, iar pentru lămurirea deplină a acestui aspect, recurenta are posibilitatea de a uza eventual de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., nefiind vorba de o nelegalitate care să vizeze limitele sau natura pedepsei complementare.

Totodată, Înalta Curte reţine că, şi în situaţia în care s-ar fi aplicat pedeapsa accesorie independent de pedeapsa complementară acest aspect nu ar putea fi cenzurat pe calea recursului în casaţie, neîncadrându-se în pct. 12 invocat.

Astfel, în prezenta cauză, se constată că recurenta inculpată a invocat formal nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât criticile formulate, referitoare la nelegala condamnare pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, vizează, în esenţă, reevaluarea stării de fapt, activitate ce implică şi reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal. Or, stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, care devoluează cauza în fapt şi în drept, doar în cazul acestora fiind posibilă administrarea de probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

Or, în raport, cu limitele recursului în casaţie, care, are ca unic scop înlăturarea erorilor de drept, în această procedură, instanţa nu poate analiza starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului fiind atributul exclusiv al instanţei de fond, respectiv apel, motiv pentru care acestea nu mai pot fi analizate într-o cale extraordinară de atac cum este recursul în casaţie, deoarece în cadrul acestei căi de atac nu se poate înfăptui o nouă judecată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata A. împotriva Deciziei penale nr. 348/A/2020 din data de 18 martie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 25 iunie 2020.

GGC - ED