Decizia nr. 168/A/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra apelurilor de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 92/F din data de 17 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017 s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 din C. pen. şi cu aplic. art. 5 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 din C. pen. şi cu aplic. art. 5 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 din C. pen. şi cu aplic. art. 5 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 396 alin. (1), (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitată inculpata D. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi art. 309 din C. pen. şi cu aplic. art. 5 din C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (cu sediul în Bucureşti).

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. s-au menţinut măsurile asigurătorii luate cu privire la bunurile inculpaţilor prin încheierea din data de 27.06.2018.

Măsurile asigurătorii s-au încetat de drept dacă partea civilă nu a introdus acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 22.12.2017, sub nr. x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- A., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- B., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen.

- C., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- D., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a mai dispus:

- Clasarea cauzei faţă de A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de E. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de F. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 298 din C. pen., cu aplicarea art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de G. pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen.

- Disjungerea cauzei şi formarea unui nou dosar în vederea continuării cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi dare de mită prev. de art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată cu prilejul soluţionării dosarului de despăgubiri nr. x/31.08.2010;

- Disjungerea cauzei în vederea continuării cercetărilor faţă de suspecţii H. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 din C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., I. şi J. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 322 din C. pen. şi instigare la uz de fals prev. de art. 47 rap. la art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi A. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 322 din C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

În cuprinsul actului de sesizare s-au reţinut următoarele:

La data de data de 23.06.2014 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în continuare A.N.R.P.) a sesizat Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la faptul că dosarul de despăgubiri înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. x/31.08.2010 întocmit de către Comisia locală de fond funciar Bradu (în continuare K. Bradu) în baza Legii nr. 18/1991 privind pe autorul L. cu moştenitorii B. şi C., în care, prin Decizia nr. 14783/FF au fost acordate despăgubiri în sumă de 35.035.510 RON pentru o suprafaţă de 19,3 ha teren situat în jud. Argeş, a fost întocmit necorespunzător şi cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în materie.

În urma cercetărilor efectuate în cauză a reieşit că aspectele sesizate se confirmă, iar Sentinţa civilă nr. 4106 din data de 10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti în baza căreia K. Bradu a propus includerea autorului L. şi a moştenitorilor pe Anexa 23 în vederea obţinerii de despăgubiri pentru o suprafaţă de 19,3 ha teren agricol, constituindu-se, ulterior validării propunerii de către Comisia judeţeană de fond funciar Argeş (în continuare CJFF Argeş), dosarul de despăgubiri nr. x/31.08.2010, a fost rezultatul unor acţiuni frauduloase.

S-a arătat că în anul 1855, la o dată necunoscută, se naşte M. bunicul autorului L. şi străbunicul inculpaţilor B. şi C., învăţător în com. Bradu de Jos . Se va căsători cu N. şi va deceda la data de 02.10.1931, la vârsta de 76 de ani, anterior începerii procesului de colectivizare, astfel încât legile fondului funciar nu i se aplică (adresă, f. x, Registru decese Primăria Bradu). La 27 decembrie 1882 se naşte O., tatăl lui P., din părinţii M. şi N., agricultor în com. Bradu de Jos. Se căsătoreşte cu Q. şi va deceda la data de 12.02.1940, la vârsta de 58 de ani, de asemenea, anterior începerii procesului de colectivizare, astfel încât nu i se aplică legile fondului funciar (adresă).

La 30 aprilie 1915 - se naşte P., în comuna Bradu, jud. Argeş, din părinţi, de asemenea, agricultori, R. şi Q. (v. registrul agricol, f. x cerere Arhivele Naţionale). La 23 aprilie 1919 se naşte un frate al său, S., care a fost data spre adopţie unor rude, fam. S. şi T. (declaraţii, f. x). La 21 mai 1944 - se căsătoreşte cu U., în vârstă atunci de 21 de ani (certificat de căsătorie, f. x, certificat de naştere, fila x). La 14 ianuarie 1945 - i se naşte primul copil, B. iar la 11 iunie 1946 - i se naşte cel de-al doilea copil, C.

La 25 ianuarie 1948 are loc Recensământul populaţiei şi agricol în urma căruia, potrivit documentelor existente la Arhivele Naţionale L. gospodărea împreună cu soţia U., mama, Q. şi cei doi copii minori şi deţineau suprafaţa totală de 7 ha şi 6.200 mp teren. Registrul agricol pentru anii 1951 - 1955 arată că familia era alcătuită din aceiaşi 5 membri şi locuia într-o casă construită în anul 1954 înconjurată de anexe - bucătărie, grajd - care datau din 1918, însă suprafaţa de teren deţinută variază de la 5,65 ha în 1951-1952, la 4,80- ha în 1954 - 1955 .

În perioada 1959 - 1961 a deţinut constant suprafaţa de 4,84 ha teren, potrivit registrului agricol. Din acelaşi document reiese că în anii 1959 - 1960 era înscris în tovărăşia "V.", iar din 1961 este înscris în colectiv . La 9 ianuarie 1961 - prin cererea înregistrată sub nr. x se înscrie, împreună cu soţia, în W., cu toată suprafaţa de teren înscrisă în registrul agricol, din care îşi rezervă 0,10 ha teren pentru curte şi 0,30 ha pentru grădină (declaraţie olografă). La 12 iunie 1988 - decedează şi lasă drept moştenire o casă de locuit compusă din trei camere, teren în suprafaţă de 250 mp în com.

Bradu, satul Bradu de Jos şi cota parte din economiile depuse la C.E.C. (certificat de moştenitor autentificat la BNS X. nr. x/20.10.1988). Întrucât fiul, C., renunţă la succesiune, iar fiica este considerată străină de moştenire ca efect al neacceptării în termenul de 6 luni prevăzut de lege, bunurile trec asupra soţiei supravieţuitoare.

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar

Odată cu căderea regimului comunist în urma Revoluţiei din 1989, în România a început un amplu proces de transformare nu doar în plan politic, ci şi în plan economic şi social.

În îndeplinirea unuia dintre punctele programului anunţat de Frontul Salvării Naţionale în chiar ziua înfiinţării lui, 22 decembrie 1989, - sprijinirea micii producţii ţărăneşti, este emis Decretul-lege nr. 42 din data de 29 ianuarie 1990 prin care se permite ca membrilor cooperatori, dar nu numai, să le fie atribuite în folosinţă loturi de până la 5.000 m.p. în urma cultivării cărora să poată dispune liber de producţia obţinută în schimbul obligaţiei de a presta în cooperativă volumul de muncă şi lucrările mecanizate stabilite. A fost poate o primă recunoaştere a faptului că măsura colectivizării prin preluarea proprietăţii a fost opresivă, abuzivă. De altfel, 6 luni mai târziu, prin Legea nr. 9 din 31.07.1990 privind interzicerea temporară a înstrăinării terenurilor prin acte între vii este anticipată promovarea de către Guvern a unei legi a fondului funciar care să remedieze neajunsurile colectivizării, fapt care se şi realizează, proiectul viitoarei Legi nr. 18/1991 fiind transmis Senatului prin adresa nr. x din 17.10.1990.

În ziua de 20.02.1991 este publicată în Monitorul Oficial nr. 37 legea prin care sunt desfiinţate C.A.P.-urile, iar proprietatea asupra terenurilor acestor unităţi se reconstituie ori se constituie, ca drept de proprietate privată, în patrimoniul unor particulari, Legea nr. 18.

În forma iniţială, Legea nr. 18/1991 permitea reconstituirea/constituirea parţială a dreptului de proprietate, pentru suprafeţe de teren care aparţinuseră fostelor C.A.P.-uri, cuprinse între 0,5 ha de persoană şi maxim 10 ha de familie, cu posibilitatea diminuării procentuale în cazul în care terenul unităţii administrativ teritoriale era insuficient (art. 19).

Îndreptăţiţi să beneficieze de reconstituirea dreptului erau persoanele care au avut teren în proprietate şi l-au adus ori acesta le-a fost preluat în orice mod în cadrul C.A.P. (sau G.A.P., cum se numeau anterior), precum şi moştenitorii acestora (art. 8 parag. 2 din lege) şi numai dacă au făcut cerere în acest sens în care au arătat suprafaţa de teren la care se socotesc îndreptăţiţi, însoţită de documente din care să rezulte dreptul de proprietate pentru suprafaţa solicitată (art. 12 parag. 2 şi 3 din Hotărârea de Guvern nr. 131/27.02.1991 - normele metodologice de aplicare a legii iniţiale).

Legea prevedea ca dovada întinderii suprafeţei aduse în cooperativă să se poată face, atât cu cererile de înscriere în cooperativă, registrele agricole de la data intrării în cooperativă, acte de proprietate, registre de carte funciară, cât şi cu declaraţii de martori, dar numai în lipsa altor înscrisuri (art. 10 parag. 1).

După intrarea în vigoare a legii fondului funciar legiuitorul a manifestat o preocupare constantă pentru îmbunătăţirea ei, dar şi pentru eliminarea inechităţilor create prin restituirea parţială, până la limita maximă de 10 ha teren agricol de familie.

Modificări de substanţă au fost aduse prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere solicitate potrivit Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997 şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei, iar regulamentele de punere în aplicare au fost, de asemenea, schimbate succesiv.

Demersurile înfăptuite în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole aparţinând autorului L. în temeiul Legii nr. 18/1991.

În urma încheierii procesului de colectivizare, peste 93% din suprafaţa agricolă a ţării a devenit proprietate cooperatistă, context în care forfota restituirii pământurilor fostelor C.A.P.-uri a cuprins toată ţara, incluzând locuitorii comunei Bradu din judeţul Argeş. În familia răposatului L., soţia supravieţuitoare, U., ca unică moştenitoare şi astfel singura persoană legal îndreptăţită, depune la K. Bradu cererea înregistrată sub nr. x/05.03.1991 (copie document olograf, registru cereri fond funciar), prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra pământului pe care l-ar fi deţinut anterior înfiinţării C.A.P. Bradu de Jos în următoarele puncte:

- 5 pogoane în punctul numit "La salcâmi" ~2,506 ha

- 4 pogoane în punctul numit "Y." ~ 2,0048 ha

- 2 pogoane situate în Z. ~1,0024 ha, iar în perimetrul I.A.S. Bradu,

- 6 pogoane în vecinătatea preotului AA. ~ 3,0072 ha

- 1 pogoane în punctul numit "BB." ~ 0,5012 ha

- 7 prăjini în punctul numit "Deal" ~ 0,147 ha

- 3,5 pogoane în punctul numit "Deal", în vecinătatea "CC." ~ 1,7542 ha

- 2 pogoane în punctul numit "DD." ~ 1,0024 ha

- 5 pogoane în punctul numit "EE." ~ 2,506 ha

Însumate, terenurile reprezintă o suprafaţă de aproximativ 14,43 ha, iar în susţinere cererii a anexat ulterior, la data de 17.03.1991, după aproape două săptămâni, declaraţia numitului S., un frate al defunctului L., dat spre adopţie, dovadă permisă, potrivit art. 10 parag. 1 al Legii nr. 18/1991 (preluat în art. 11 în forma actuală a legii), doar în lipsa altor înscrisuri. În declaraţia sa, S. menţionează, însă, o suprafaţă mai mică în punctul "Deal - Giroc", respectiv 2 pogoane, decât ce solicitase cea care l-a propus ca martor, diferenţa fiind de 1,5 pogoane (aprox. 0,75 ha) Astfel, însăşi U. a putut produce probe doar pentru 13,68 ha. Dovada cu martori era permisă de Legea nr. 18/1991 doar în lipsa altor dovezi.

Suprafaţa reală la care avea însă dreptul U. după soţul său era cea menţionată în Registrul Agricol pe anii 1959 - 1962 şi cu care cei doi s-au înscris în cooperativă în data de ..., respectiv 4,48 ha (v. şi declaraţia olografă prin care soţii s-au înscris în C.A.P. cu pământul trecut în Registrul Agricol). A fost identificată, de asemenea, cererea nr. x/11.03.1991 prin care C. solicita atribuirea în folosinţă a 2 ha teren, făcând precizarea că părinţii săi, L. şi U., au deţinut în proprietate cca 15 ha teren arabil (cerere olografă).

Niciodată U. nu a solicitat retrocedarea a 26,75 ha. Această suprafaţă apare în mod neaşteptat şi imposibil de corelat cu vreo altă dovadă, în contestaţia olografă formulată împotriva propunerii de reconstituire a C.L.F.F. Bradu, dar şi în Anexa nr. 3 din H.G. nr. 131/27.02.1991 întocmită de K. Bradu care cuprindea tabelul nominal cu moştenitorii cooperatorilor decedaţi care solicită în scris stabilirea dreptului de proprietate precum şi suprafaţa propusă spre a fi reconstituită pentru fiecare în parte (în continuare Anexa 3).

În Anexa 3 U. apare înscrisă alături fiii săi, C. şi B. cu următoarele menţiuni: 4,84 ha teren agricol înscris în CAP; 26,75 ha suprafaţă solicitată (deşi nu se solicitaseră decât 14,43 ha); 3,87 ha suprafaţă agricolă stabilită în proprietate. Reiese din aceasta că C.L.F.F. Bradu a propus reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 după def. L., doar pentru 3,87 ha din cele 4,84 ha cu care se înscrisese în C.A.P., întrucât, conform art. 13 par. 3 din lege, a fost aplicată o reducere procentuală de 20% determinată insuficienţa terenului disponibil. Pentru suprafaţa de 3,87 ha s-a şi emis titlul de proprietate nr. x/12.07.1994.

Conform art. 23 din H.G. nr. 131/1991, Anexa 3 a fost afişată la sediul primăriei spre luarea la cunoştinţă a celor interesaţi, iar singurele dovezi păstrate că această procedură a fost urmată sunt contestaţiile celor nemulţumiţi printre care s-a numărat şi U. (contestaţie olografă nr. x/4.09.1991). Însă, deşi cererea de reconstituire fusese făcută doar de către aceasta, ca unică moştenitoare şi astfel singura persoană legal îndreptăţită, contestaţia este semnată şi de către cei doi fii, B. şi C., străini de moştenire prin neacceptare, respectiv renunţare, potrivit certificatului de moştenitor întocmit în formă autentică după moartea autorului. Dacă ar fi făcut cerere alături de mama lor, ceea ce nu s-a întâmplat, B. ar fi redobândit calitatea de moştenitor în temeiul art. 12 parag. 2 din lege (art. 13 alin. (2), forma actuală a legii), nu şi C. care renunţase la moştenirea după tatăl său.

Prin Hotărârea nr. 90/19.09.1991, CJFF Argeş a validat propunerile K. Bradu cuprinse în Anexa 3 şi a respins contestaţia formulată de U. şi fiii (hotărâre, f. x sau, mai lizibilă, f. x, tabel nominal cu persoanele care au formulat contestaţii şi olograf). Nici cu privire la afişarea propunerilor finale sau comunicarea hotărârii prin care s-au respins contestaţiile nu s-a păstrat vreo dovadă, (adrese primăria com. Bradu) însă obligativitatea comunicării prin scrisoare recomandată s-a introdus abia prin Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, la momentul anului 1991 hotărârea trebuia comunicată sub semnătură contestatarilor (art. 28 parag. 5 din H.G. nr. 131/1991).

B. şi C. au avut cunoştinţă de Hotărârea nr. 90/19.09.1991 a CJFF Argeş prin care li s-a soluţionat contestaţia la propunerea C.L.F.F. Bradu de reconstituire a dreptului de proprietate

Iniţial, art. 10 parag. 5 din Legea nr. 18/1991 a prevăzut un termen de 90 de zile pentru încheierea procesului de stabilire a dreptului de proprietate, iar în scopul respectării acestuia au fost impuse termene de procedură şi mai scurte pentru parcurgerea diferitelor etape: 5 zile de la afişarea anexelor conţinând propunerile comisiilor locale, pentru depunerea contestaţiilor; 3 zile pentru înaintarea acestor contestaţii la comisiile judeţene, alte 3 zile în care comisia judeţeană trebuia să înainteze hotărârea prin care a soluţionat contestaţiile şi a validat sau invalidat propunerile primite, cu obligaţia pentru comisia locală de a afişa imediat tabelele anexă definitive (art. 28 H.G. nr. 131/1991).

Reflexie a celerităţii procedurii, contestaţia familiei . . . . . . . . . .a fost întocmită şi înregistrată în data de 04.09.1991, iar două săptămâni mai târziu, la data de 19.09.1991 a fost şi soluţionată, definitivându-se, totodată Anexa 3 cuprinzând suprafeţele pentru care urma să li se reconstituie dreptul de proprietate, anexă care trebuia afişată la sediul primăriei, aşa cum am arătat. Or, este puţin probabil ca în acest scurt interval de timp toţi membrii familiei să-şi fi pierdut interesul faţă de pământul pe care l-au deţinut şi de care au fost desproprietăriţi, pământul pentru în anii ce au urmat formulând numeroase cereri din care, de altfel, reiese neîndoielnic că au cunoscut modul de soluţionare a contestaţiei.

De altfel, la momentul soluţionării contestaţiei, U. încă trăia şi avea acelaşi domiciliu din com. Bradu (certificat de deces). U. trece în nefiinţă în ziua de 19 ianuarie 1992, la vârsta de 69 de ani, (certificat de deces, f. x, certificat de moştenitor nr. x/23.11.1992 autentificat la B.N.S. FF), însă titlul de proprietate, pentru suprafaţa de 3,87 ha teren agricol aparţinând autorului L., pe numele moştenitorilor C., U., B., dar şi GG. şi HH., cu nr. x/12.07 se emite abia în anul 1994. Titlul a fost rectificat ulterior prin ştergerea ultimilor doi ca neavând calitatea de moştenitori ai autorului, dar şi prin majorarea suprafeţei, de la 3,87 ha, la 4,0163 ha, deşi adresa nr. x/10.07.2001 a Primăriei jud. Argeş, în baza căreia s-a făcut rectificarea, nu menţiona nimic cu privire la acest aspect.

Contestaţia formulată de U. s-a soluţionat anterior decesului acesteia. Având domiciliul în com. Bradu, aceasta a luat cunoştinţă de modul soluţionării contestaţiei, întrucât exista potrivit legii obligativitatea afişării la primăriei a hotărârii C.J.F.F. şi cum toate celelalte etape au fost respectate întocmai, se naşte o puternică prezumţie că şi aceasta a fost respectată, deşi dovezi ale afişării nu s-au pătrat până în zilele noastre, aşa cum nu s-a păstrat nici dovada afişării la primăriei a propunerilor C.L.F.F., dar care, fiind contestate, este indubitabil că au fost aduse la cunoştinţa celor interesaţi.

Obligativitatea comunicării prin scrisoare recomandată nu fusese încă introdusă în lege, dar, întrucât U. avea domiciliul în comună, nici n-ar fi fost necesară comunicarea prin scrisoare recomandată, deşi se invoca acest fapt de către B. şi C. în faţa instanţei de judecată cu prilejul obţinerii Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti. Titlul de proprietate care consfinţea dreptul de proprietate doar asupra 3,87 ha teren nu a fost contestat în instanţă.

Trei ani mai târziu, în baza Hotărârii nr. 73/16.06.1994 a CJFF Argeş de validare a propunerii K. Bradu se emite titlul de proprietate nr. x/07.03.1997 pentru suprafaţa de 1 ha pădure aparţinând autorului L. cu aceeaşi cinci moştenitori, titlu, de asemenea rectificat în baza adresei nr. x/10.07.2001 a Primăriei jud. Argeş prin eliminarea numiţilor GG. şi HH. Nici acest titlu nu a fost contestat în instanţă.

Împrejurarea că niciunul dintre cele două titluri nu au fost contestate în instanţă, potrivit informaţiilor puse la dispoziţie de către Judecătoria Piteşti (adresa nr. x/2015 din data de 29.05.2017) are, neîndoielnic, semnificaţia acceptării suprafeţelor înscrise în titlu şi constituie o confirmare a cunoaşterii modului în care a fost soluţionată contestaţia nr. x/04.09.1991 (în continuare contestaţia), cel târziu la momentul emiterii titlului.

Este adevărat că în perioada 06.06.1995 - 13.12.1996 inculpata B. a fost privată de libertate într-o cauză privind săvârşirea unor infracţiuni de înşelăciune şi fals de monedă, iniţial în baza unui mandat de arestare preventivă şi ulterior, după condamnare, în baza unui mandat de executare, însă termenul de introducere a plângerii împotriva hotărârii CJFF era şi este de 30 de zile de la data la care aceasta a fost cunoscută (cazier judiciar). Şi chiar presupunând că în acele timpuri inculpata avea alte preocupări, contestaţia fusese făcută şi de către fratele acesteia, inculpatul C. care domicilia în Curtea de Argeş.

Înaintând pe firul cronologic al actelor întocmite relativ la reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pământului cu care autorul L. s-a înscris în C.A.P., descoperim cererea nr. x/21.01.1998 făcută de către inculpaţii, fraţii ..., după apariţia Legii nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, care a dat posibilitatea membrilor fostelor C.A.P.-uri sau moştenitorilor acestora să solicite reconstituirea dreptului de proprietate privată şi pentru diferenţa dintre terenul atribuit deja şi suprafaţa pe care au adus-o în C.A.P., respectiv a suprafeţelor reprezentând cotele de reducere de peste 5% operate ca urmare a lipsei disponibilului necesar reconstituirii, conform art. 13 parag. 3 din lege.

Menţiunile olografe din cuprinsul acestei cereri privind cunoaşterea suprafeţei deja reconstituite conform Legii nr. 18/1991, respectiv 1 ha pădure şi 3,87 ha teren agricol, aceeaşi din propunerea K. Bradu, propunere contestată la CJFF Argeş şi pentru care s-a emis titlul de proprietate nr. x/12.07.1994 şi solicitarea reconstituirii dreptului de proprietate doar pentru o diferenţa până la 4,65 ha teren agricol au confirmat cunoaşterea şi acceptarea soluţiei de respingere a contestaţiei nr. x/4.09.1991. Cererea nr. x/21.01.1998 şi faptul că pentru susţinerea ei au fost depuse chiar filele din Registrul Agricol pentru anii 1951-1955, 1959 -1963, dezvăluie reaua- credinţă cu care s-a acţionat pentru obţinerea Sentinţei civile nr. 4106 din data de 10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti care le-a recunoscut fraţilor NNN un drept de proprietate de 26,75 ha teren după autorul L.

Apariţia Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 care aducea ca noutate reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente, dar şi posibilitatea acordării de despăgubiri pentru terenurile asupra cărora dreptul de proprietate nu mai putea fi reconstituit (art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (3) forma iniţială a Legii), o aduce pe inculpata B. din nou pe meleagurile copilăriei, mânată de aceeaşi dorinţă de împroprietărire şi, total neaşteptat, obţine, în mod straniu, titlul de proprietate nr. x/22.11.2002 după autorul M., străbunicul acesteia.

O nouă modificare a legilor fondului funciar s-a realizat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente, prilej pentru fraţii NNN de a formula o nouă cerere de retrocedare, înregistrată la K. Bradu sub nr. x/07.09.2005 pentru suprafaţa rezultată din diferenţa terenului deja retrocedat după autorul L. şi cea care apare pe o copie a Borderoului populaţiei, proprietăţilor şi exploataţiilor agricole din com. Bradu de Jos, Jud. Argeş, conform Recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, eliberată, în extras de către Arhivele Naţionale, conform căruia, în anul 1948 fam. L. şi U. deţineau 3,5 ha teren în hotarul satului ... şi 3,5620 ha în hotarul altor sate. Cererea formulată în temeiul Legii nr. 147/2005 a fost, în mod firesc, respinsă de către comisie, întrucât recensământul fiind efectuat cu 13 ani înaintea înscrierii soţilor II. în C.A.P., nu prezenta relevanţă în materia retrocedării în temeiul legilor fondului funciar. Mai mult, conform recensământului, în anul 1948 II. aveau în vatra satului Bradu de Jos doar 3,5 ha, restul fiind în vatra altor localităţi, astfel încât n-ar fi putut fi oricum cerute C.L.F.F. Bradu.

Inculpaţii au contestat, în termen, propunerea K. Bradu de respingere a cererii. Contestaţia, înregistrată sub nr. x/08.09.2006, dar şi cererea nr. x/07.09.2005, ambele scrise olograf, reprezintă o dovadă peremptorie a relei-credinţe cu care s-a acţionat în obţinerea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti. Nici în această cerere în baza Legii nr. 247/2005, la fel cum nici în precedenta cerere formulată în temeiul Legii nr. 169/1997, nu s-a solicitat diferenţa de până la 26,75 ha şi nici chiar până la 14,43 ha, ceea ce reprezintă o recunoaştere fără rezerve şi o certificare a faptului că autorul L. şi soţia acestuia, U., nu au avut niciodată o suprafaţă de 26 de ha pământ şi nici chiar de 14 ha, aşa cum s-a cerut iniţial, prin cererea nr. x/05.03.1991, diferenţele pentru care se solicită reconstituirea dreptului de proprietate fiind mult mai mic, dar şi o dovadă indubitabilă a cunoaşterii modului în care a fost soluţionată contestaţia nr. x/4.09.1991 prin Hotărârea nr. 90/19.09.1991 a CJFF Argeş.

Contestaţia a fost, de asemenea, respinsă prin Hotărârea nr. 148/30.11.2006 a CJFF Argeş, art. 2, cu motivarea că suprafaţa solicitată a fost reconstituită cu legile anterioare (tabel contestaţii).

Din menţiunile cuprinse în registrul C.L.F.F. Bradu pe anul 2009 s-a stabilit că în şedinţa din data de 20.01.2009 s-a discutat o nouă cerere formulată de către B. şi C., cererea nr. x/18.09.2008 care nu s-a mai păstrat în materialitatea ei şi prin care solicitau doar 0,35 ha pădure. Comisia constată că au fost validaţi şi puşi în posesie pentru terenul forestier şi că, în baza documentelor invocate de petenţi dar nepuse la dispoziţia comisiei, ar mai fi îndreptăţiţi la 0,82 ha, dar pretinde să-i fie puse la dispoziţie documentele invocate (filă registru). Martorul JJ., fost membru al C.L.F.F. Bradu, a pus la dispoziţia organelor de urmărire penală o agendă personală în care ţinea un soi de ordine de zi a şedinţelor comisiei şi care se coroborează întocmai cu menţiunile din registrul de evidenţă al C.L.F.F. Bradu (agendă, declaraţii).

Cu toate acestea, în anul 2009, prin cererea înregistrată la Primăria Bradu sub nr. x/09.10, inculpaţii, fraţii NNN au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru o "diferenţă de 16 ha" despre care afirmă că "au fost solicitate de autoarea (mama noastră) U. încă de la apariţia Legii nr. 18/1991" precum şi că, deşi au făcut contestaţie cu privire la această diferenţă de 16 ha pe care le-ar mai avea de primit, nu au primit niciun răspuns.

În urma unul simplu calcul ar reieşi că U. a solicitat la apariţia Legii nr. 18/1991 un total de 20,87 ha teren (3,87 + 1 ha pădure + 16 ha diferenţa solicitată), fapt total neadevărat, nesusţinut de niciun document ori declaraţie de martor şi tocmai din această cauză, surprinzător, deşi fraţii NNN au mai cerut de-a lungul anilor reconstituirea dreptului de proprietate asupra diferenţei de teren la care s-au considerat îndreptăţiţi, aşa cum am arătat mai sus, văzând această nouă solicitare care cuprinde pretenţii ce nu au fost niciodată invocate până la acest moment, s-ar putea crede că dorinţa de înavuţire a tulburat într-atât raţiunea inculpaţilor încât au uitat de toate celelalte cereri făcute de-a lungul timpului precum şi ce au solicitat prin intermediul acestora, au uitat răspunsurile primite de la comisiile de fond funciar. Dar inculpaţii nu uitaseră, doar că, odată cu alegerile locale din iunie 2008 primar al urbei a fost ales A.. De asemenea, imboldul tuturor cererilor anterioare formulate de către inculpaţi în temeiul legilor fondului funciar fusese succesiunea Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997, nr. 1/2000 şi nr. 247/2005, nu însă şi în anul 2009.

Şi, deşi succesiunea faptelor petrecute până în acest moment ar fi îndreptăţit orice individ să anticipeze o respingere a revendicării, se întâmplă contrariul. Inculpatul A. le-a comunicat prin adresa nr. x/27.10.2009 că mama lor, U. a solicitat retrocedarea a 26,75 ha) din care le-a fost atribuit iniţial doar 3,87 ha, iar ulterior, în temeiul Legii nr. 169/1997 încă 3,75, astfel încât, nu la 16 ha ar mai avea dreptul după autorii L. şi U., ci la 19,13 ha, iar la contestaţia formulată de ei nu le-a fost transmis niciun răspuns. Inculpatul fusese avertizat, în prealabil, de către martora KK., consilier juridic al Primăriei Bradu din anul 1999 până în prezent, că B. şi C. nu mai aveau dreptul la nicio suprafaţă de pământ după autorul L. (declaraţii)

B. nu a cerut niciodată mai mult de 14,43, că nu avea dreptul decât la 4,87 ha şi că cele 3,75 ha despre care se vorbeşte în adresa primăriei reprezintă jumătate dintr-o suprafaţă de 7,7,5 ha pe care B. şi S. au obţinut-o, în mod discutabil, după un alt autor.

Prin aceasta primarul A. le-a deschis coinculpaţilor calea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care, pe de o parte să oblige comisia de fond funciar să le satisfacă pretenţiile, dar care să constituie, totodată şi o justificare, o acoperire pentru sine însuşi, deoarece nimic nu i-ar fi îndreptăţit pe fraţii NNN să mai obţină vreun petec de pământ în comună, iar antecesorii săi din fruntea primăriei se exprimaseră în mod oficial în acest sens cu prilejul cererilor formulate anterior. Inculpatul A. avea, deci, nevoie să-şi obţină pavăza unui ordin a cărui executare să n-o poată refuza - o hotărâre judecătorească, astfel că, nu doar face posibilă iniţierea unei acţiuni în instanţă, dar o şi susţine prin lipsa de apărare, prin achiesarea chiar la pretenţiile formulate, prin depunerea în proces a unei selecţii de documente care să dea posibilitatea unei sentinţe favorabile, chiar ca urmare a unui raţionament beteag, profund criticabil.

A fost adevărat că A. nu scrie în mod lămurit în răspunsul trimis că singura cale de urmat este procedura judiciară, însă devine neîndoielnic că aceasta va fi urmată de către orice individ căruia o instituţie îi recunoaşte, declarativ doar, un drept, dar îi face cunoscut, în acelaşi timp, că, din însăşi culpa instituţiei, termenul în care aceasta ar fi putut să-i recunoască efectiv dreptul, a expirat.

Adresa este semnată de inculpatul A. şi de martorul LL.. Audiat în legătură cu conţinutul adresei x/27.10.2009 martorul declară că, întrucât venea dintr-o altă profesiune, pentru a avea garanţia legalităţii actului, îşi punea semnătura pe documente după cea a primarului, aceasta fiind şi condiţia sub care a acceptat funcţia. De asemenea, mai declară, la fel ca şi martora KK. că cererea nr. x/09.10.2009 a fraţilor NNN la care s-a formulat acest răspuns avea natura unei solicitări pe legile fondului funciar şi trebuia, în mod imperativ, direcţionată către comisia de fond funciar care să se pronunţe asupra ei, aşa cum se întâmplase şi câteva luni mai devreme cu o altă cerere a fraţilor NNN. Or aceasta nu s-a întâmplat, aşa cum reiese şi din Registrului de evidenţă al C.L.F.F. Bradu, iar cel care trebuia să o direcţioneze era însuşi inculpatul A..

Consultând registrul de intrări-ieşiri corespondenţă s-a stabilit că cererea a fost repartizată consilierului juridic KK., însă, întrucât aceasta i-a învederat, printr-un referat, inculpatului A. că cei doi fraţi nu mai au dreptul la nicio altă suprafaţa de teren, inculpatul l-a însărcinat pe martorul LL. să se ocupe de lucrare (declaraţii).

Nesupunerea cererii nr. x/09.10.2009 a fraţilor NNN analizei C.L.F.F. Bradu nu a fost întâmplătoare. C.L.F.F. Bradu ar fi respins o asemenea cerere. Din consultarea Registrului de evidenţă al C.L.F.F. Bradu reiese însă că, anterior, la începutul anului 2009, în şedinţa comisiei din data de 20.01.2009 analizându-se o cerere a fraţilor NNN, s-a apreciat pe baza unor documente doar invocate de petenţi că aceştia ar mai fi îndreptăţiţi doar la 0,82 ha (filă registru, f.161-162, agendă, f. x, declaraţii martor).

Inculpatul A. s-a apărat încercând să inducă ideea că de lucrare s-a ocupat persoana desemnată, conform menţiunilor din registrul intrări-ieşiri, afirmând că orice adresă emisă de către primărie trebuia în mod obligatoriu semnată de el, în calitate de primar şi de către secretarul comunei şi că abia începând cu cel de-al doilea mandat a dispus să semneze alături şi funcţionarul care o întocmeşte. A mai afirmat că în locul său putea semna doar viceprimarul, niciodată altă persoană. Apărarea a fost înlăturată, întrucât din probele administrate (22 documente) reiese că cel puţin în perioada 14.03.2009 - 23.12.2009, adresele de corespondenţă ale primăriei erau semnate, atât de către primar, cât şi de către persoana ca le-a întocmit . Prin adresa nr. x/14.12.2017 Primăria Bradu a comunicat că nu poate pune la dispoziţie mai multe astfel de înscrisuri, întrucât termenul de păstrare prevăzut de lege pentru adresele prin care se răspunde petiţiilor este de 5 ani, după care sunt distruse, iar apărarea inculpatului avea în vedere, cel mai probabil, tocmai aceste dispoziţii. Nu s-a cunoscut întâmplarea care i-a determinat pe fraţii B. şi C. să-şi însuşească ideea, părerea că pot pretinde de peste 23 de ori mai mult, de la 0,82 ha la 19,13 ha, decât au cerut în urmă cu doar câteva luni, dar având în vedere toate cererile anterioare precum şi timpul foarte scurt dintre acţiunea în instanţă întemeiată pe adresa nr. x/27.10.2009 a Primăriei Bradu şi cererea anterioară, este evident că au acţionat cu rea-credinţă, în deplin acord cu inculpatul A. şi în deplină cunoştinţă a faptului că nu aveau dreptul nici la 16 ha, cu atât mai mult la 19,13 ha.

La data de 29.10.2009, la două zile de la emiterea adresei nr. x/27.10.2009 a fost înregistrată la Judecătoria Piteşti cererea reclamanţilor B. şi C. în contradictoriu cu K. Bradu, prin preşedinte A. şi CJFF Argeş prin prefectul judeţului, prin care s-a solicitat obligarea pârâtelor ca, în baza Legii nr. 18/1991 să li reconstituie, prin înscriere în Anexa 23, dreptul de proprietate privată asupra a 19.13 ha teren din cele 26,75 la care ar fi avut dreptul după autorii L. şi U.. Argumentele folosite în cererea de chemare în judecată sunt preluate din adresa nr. x/27.10.2009 sus-amintită, deşi în numeroasele demersuri făcute la K. Bradu în materie de fond funciar nu le-au mai folosit, aşa cum s-a arătat.

A amintit că 1 pogon reprezintă 0,5012 ha, dar în practică se echivalează cu 0,5 ha, iar o prăjină se echivalează, în practică, cu 200 m.p., în loc de 210 m.p. În dosarul de instanţă suprafeţele au fost rotunjite în minus, astfel încât suma suprafeţelor din cererea nr. x/05.03.1991 a fost de 14,39 ha (v. concluzii scrise depuse în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti, precum şi Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 dată în cauză). Pentru înţelegerea faptelor, acest capitol s-a referit la cererea nr. x/05.03.1991 ca menţionând 14,39 ha, la fel ca şi consilierul juridic şi instanţa de judecată.

În dovedire au depus cererea nr. x/05.03.1991 din care a reieşit că U. a solicitat doar 14,43 ha teren, însoţită de declaraţia martorului S., contestaţia nr. x/04.11.1991, certificatele de moştenitor ale reclamanţilor după autorii L. şi U. şi copii de pe actele de identitate.

În cererea de chemare în judecată, suprafeţele solicitate nu au fost indicate ori individualizate decât prin trimitere la cererea formulată de către U., precizare foarte importantă, întrucât, în concluziile scrise depuse de către consilierul juridic, inculpata D., s-a solicitat, în plus, terenul situat în punctul "DD." în suprafaţă de 4,74 ha, teren care nu apare nici în cererea făcută de U., nici în declaraţia martorului S., nici în contestaţia depusă împotriva propunerii C.L.F.F. Bradu.

Şi pentru că actele depuse de reclamanţi nu ar fi determinat niciun profan în materie de drept să le recunoască pretenţiile, prin întâmpinarea depusă la dosar la termenul din data de 12.04.2010, întocmită potrivit indicaţiilor primite de la inculpatul A. de către consilierul juridic angajat de primărie, D. şi semnată tot de către aceasta din urmă, s-a achiesat la pretenţiile reclamanţilor cu motivarea că din verificările făcute în registrul agricol al comunei Bradu, precum şi alte înscrisuri, s-a constatat că autoarea reclamanţilor, U., era îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 26,75 ha. În susţinerea întâmpinării nu au fost, însă, ataşate documente care să o susţină, ci dimpotrivă, precum şi înscrisuri care privesc pe autorul M., străbunicul reclamanţilor. Toate documentele depuse de către inculpata D. sunt certificate pentru conformitate cu originalul de ea însăşi, ceea ce a dovedit că a putut să-şi dea seama, în momentul redactării întâmpinării că pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate.

Deşi documentele depuse la dosar nu justificau în fond recunoaşterea pretenţiilor solicitate, prin concluziile scrise întocmite de către inculpata D., primite la dosar în şedinţa din data de 03.05.2010, s-a menţinut poziţia procesuală iniţială a K. Bradu de achiesare la pretenţiile reclamanţilor şi nu doar atât. În concluziile scrise inculpata a menţionat că reclamanţii au dreptul la 19,13 ha teren după autorii L. (tatăl) şi M. (străbunic), deşi aceştia formulaseră acţiunea doar în calitate de moştenitori ai autorilor L. şi U.. Reclamanţii nu şi-au modificat cererea şi nu au depus acte pentru autorul M., autor care oricum nu se încadra în categoria persoanelor cărora legile fondului funciar să li se aplice, aşa cum am arătat.

Totodată, reclamanţii solicitau să se recunoască dreptul de proprietate pentru 19,13 ha teren, însă actele pe care solicitările se întemeiau nu justificau nici măcar această cifră ca şi calcul al suprafeţelor.

Concret, însumată, suprafaţa terenurilor cerute de către U. în cererea nr. x/05.03.1991 era de 14,39 ha. În aceste împrejurări, inculpata D., în concluziile scrise pe care le-a întocmit şi le-a semnat, a solicitat recunoaşterea dreptului de proprietate în plus faţă de terenurile menţionate în actele depuse la dosar şi pentru suprafaţa de 4,74 ha în punctul "DD.", cu consecinţa ajungerii exact la rezultatul de 19,13 ha şi a determinării judecătorului să recunoască pretenţiile reclamanţilor inclusiv pentru această nouă suprafaţă, nesolicitată de către reclamanţi şi nedovedită de niciuna dintre părţi (14,39 + 4,74 = 19,13). Or, este singura menţiune a acestui teren în toată documentaţia relativă la drepturile familiei NNN, fie el L., O. ori M.

Fără menţionarea suprafeţei de 4,74 ha în punctul "DD.", pentru care instanţa le şi recunoaşte dreptul de proprietate în lipsa oricărei dovezi ori început de dovadă, suprafaţa atribuită de instanţă n-ar fi avut cum să depăşească 14,39 ha teren agricol, corespunzător terenului solicitat prin cererea x/05.03.1991.

Conduita, acţiunile inculpatei D. nu au fost rezultatul unei culpe, a unei neglijenţe. Inculpata avea pregătire juridică şi mai reprezentase în instanţă C.L.F.F. Bradu şi în alte dosare având ca obiect fond funciar (proces-verbal), iar în cauza reclamanţilor NNN nu a avut însărcinarea de a transporta doar nişte documente la instanţă, ci, pe baza documentelor depuse, vizualizate fiecare în parte de inculpată, a întocmit, la un interval de 3 săptămâni între ele, întâmpinarea şi concluziile scrise care, chiar făcute la indicaţiile primarului, nu o dezvinovăţesc. Ordinul nelegal al superiorului nu este o cauză justificativă, iar inculpata cunoştea cu prisosinţă acest fapt, întrucât promovase deja proba scrisă a examenului de admitere în magistratură cu 73 de puncte înainte cu doar câteva zile de a fi împuternicită în cauză (v. Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 247/08.04.2010 de validare a concursului de admitere în magistratură susţinut în data de 21.03.2010). Inculpata, deşi era obligată prin natura meseriei să apere interesele instituţiei pe care o reprezenta, a acţionat contra intereselor C.L.F.F. Bradu.

Probele administrate în cauză au relevat faptul că A., în calitate de şef al instituţiei, discuta cu consilierul juridic poziţia procesuală pe care urmau să o adoptate în instanţă în dosarele în care Primăria ori C.L.F.F. erau parte, nefiind, aşadar, străin de mersul proceselor, iar faptul solicitării de către D. a suprafeţei de 4,74 ha în plus pentru ca suma terenurilor să fie identică celei pe care I. le-o comunicase reclamanţilor, respectiv 19,13 ha, demonstrează cu prisosinţă consensul dintre cei doi.

Atât A., cât şi D., prin conduita lor constând în lipsa de apărare a intereselor C.L.F.F., prin poziţia de achiesare la pretenţiile reclamanţilor şi chiar prin adresa nr. x/27.10.2009 sus-amintită care constituie singura atestare oficială a dreptului de proprietate pentru cele 19,13 ha teren, fiind astfel previzibil că va fi folosită în instanţă, au determinat instanţa să considere pretenţiile deduse judecăţii ca fiind întemeiate şi să încalce, fără vinovăţie, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, care prevăd modalitatea de stabilire a existenţei dreptului de proprietate, precum şi a întinderii acestuia.

În Cap. II al Legii nr. 18/1991 cu denumirea marginală "Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor" se prevede, atât cine sunt beneficiarii legii (art. 8), care este procedura pe care aceştia trebuie să o urmeze pentru recunoaşterea drepturilor lor, CÂT şi modalitatea de stabilire a existenţei ori a întinderii dreptului. Potrivit art. 11 al 1 "suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori", iar potrivit al 3 al aceluiaşi articol dreptului de proprietate se face la cerere. Procesele civile sunt guvernate de principiul disponibilităţii. Or, achiesând la pretenţiile reclamanţilor şi învederând judecătorul, atât prin întâmpinare şi concluzii scrise, cât şi prin adresa nr. x/27.10.2009 că din verificarea registrului agricol şi a documentelor aflate în arhiva primăriei reiese că pretenţiile revendicate sunt întemeiate, judecătorul a fost determinat să încalce dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) şi să admită acţiunea.

Deşi a fost citată, C.J.F.F. Argeş nu s-a prezentat în instanţă. Potrivit Ordinului nr. 221/2008 emis de către prefectul jud. Argeş privind repartizarea instanţelor de judecată, com. Bradu, alături de alte 10 localităţi, incluzând Mun. Piteşti, figurau în supravegherea consilierului juridic F.. Audiat, acesta a justificat lipsa de reprezentare prin faptul că nu a cunoscut existenţa acestui litigiu, toată corespondenţa venită de la instanţă fiind repartizată de către şeful Serviciului Juridic. De asemenea, a arătat că datorită numărului foarte mare de cauze, atât el, cât şi ceilalţi colegi din Serviciul Juridic aveau în supraveghere un număr mare de localităţi, cutuma era să nu participe decât în anumite procese în care figura ca parte Statul Român, dând exemplu litigiile în care privind pădurile administrate de stat prin Regia Naţională a Pădurilor Romsilva. F. mai arată că, întrucât întreaga documentaţie care interesa cauza se afla la comisiile locale de fond funciar, acestea erau cele care puteau face o apărare competentă. Având în vedere cele de mai sus, faţă de F. s-a dispus clasarea în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prev. de art. 298 din C. pen.

La o săptămână de la depunerea concluziilor scrise (03.05.2010) şi la o lună de la primul termen cu procedura îndeplinită (12.04.2010), a fost pronunţată Hotărârea nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti în care, analizând prevederile Legii nr. 18/1991 prin prisma apărărilor făcute de către K. Bradu şi a actelor depuse la dosar, precum şi a poziţiei procesuale de achiesare la pretenţiile deduse judecăţii, a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat că sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru diferenţa de 19,13 ha teren extravilan arabil prin acordarea de despăgubiri echivalente, pe Anexa 23, în exact punctele indicate în concluziile scrise, fără existenţa unor dovezi care să ateste dreptul de proprietate al autorilor, în consecinţă terenurile nici nu au putut fi individualizate topografic nici în considerente şi nici în dispozitiv. De altfel, sentinţa a preluat, întru totul, în motivare apărarea făcută în instanţă de către inculpata D., la indicaţiile inculpatului A. de K. Bradu.

Hotărârea a fost comunicată K. Bradu în ziua de 12.07.2010 (dovadă de comunicare), iar pe adresa de comunicare a hotărârii aflată în arhiva Primăriei Bradu a apărut menţiunea "Primită în data de 12.07.2010, am discutat cu d-nul primar, nu solicită recurs, pt. că s-a achiesat la pretenţii", menţiune făcută, înainte de arhivare de martora KK., consilierul juridic al primăriei, conform semnăturii indescifrabile şi a propriilor declaraţii date în cauză (adresă de comunicare, f. x, declaraţii). Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare. Inculpatul A., nu doar că a acceptat soluţia instanţei, dar s-a şi grăbit să o pună în executare înainte ca ea să rămână definitivă.

Potrivit declaraţiilor martorilor KK. şi F., precum şi ale inculpatei D., întotdeauna poziţia adoptată de către consilierului juridic în instanţă era discutată cu primarul. Tot, astfel se proceda şi când se decidea dacă o hotărâre judecătorească urma să fie sau nu atacată, consilierul juridic neputând acţiona fără a-l încunoştinţa pe primar şi fără ca acesta să fie de acord cu calea de urmat.

Că inculpatul A. a cunoscut conţinutul sentinţei înainte ca ea să devină definitivă şi că nu a dorit să facă apel a mai reieşit şi dintr-un episod evocat de către martora E., secretar al com. Bradu, după plecarea din funcţie a martorului LL. Aceasta a declarat că A. a chemat-o în biroul său şi, în prezenţa inculpatei B., i-a înmânat Sentinţa civilă nr. 4106/1010 spunându-i să facă toate demersurile în vederea validării cererii de despăgubiri. Observând că sentinţa nu are menţiunea "definitivă şi irevocabilă", E. i-a atras atenţia inculpatului A. asupra acestui fapt, context în care B., de faţă la discuţia celor doi, a asigurat-o că până întocmeşte dosarul de despăgubiri îi va aduce şi hotărârea cu menţiunea "definitivă şi irevocabilă" (declaraţii).

Sentinţa era atacabilă cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, iar conform dovezilor de comunicare acesta a început să curgă în data de 26.07.2010, data comunicării către CJFF Argeş, astfel că data reală a rămânerii definitive a hotărârii era 13.08.2010 (v. şi adresă Judecătoria Piteşti).

Probabil dintr-o eroare, grefierul a făcut menţiunea că hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă cu două săptămâni mai devreme, la data de 30.07.2010 (sentinţă, f. x, extras Ecris). Menţiunea rămânerii definitive a fost făcută în data de 03.08.2010. Cunoscând, totuşi, anticipat acest fapt, ori, cel mai probabil întemeindu-se pe faptul că niciuna dintre părţi nu o va ataca, din dispoziţia inculpatului A. (v. declaraţie E., anterior menţionată) se trece la executarea sentinţei încă din data de 30.07.2010, anterior ca instanţa să ateste, chiar eronat, aşa cum s-a făcut, că, într-adevăr, sentinţa nu a fost atacată, iar ceea ce s-a statuat prin ea avea forţă juridică.

Celeritatea cu care s-a desfăşurat procesul în instanţă s-a menţinut şi s-a transmis celor însărcinaţi cu punerea în executare sentinţei civile. Astfel, în data de 30.07.2010, înainte ca instanţa să ateste că sentinţa a fost definitivă, conform procesului-verbal semnat inclusiv de A., în calitate de preşedinte, K. Bradu s-a întrunit pentru a analiza cererea de întocmire a Anexei 23 formulată de către B. şi C. şi, constatând existenţa Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, a considerat cererea întemeiată.

În data de 03.08.2010 K. Bradu din care a făcut parte şi inculpatul A., emite, în baza Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, Hotărârea nr. 13 cu propunerea de validare a autorului L. cu moştenitorii B. şi C., pentru suprafaţa de 19,13 ha, conform Anexei 23.

În aceeaşi zi, 03.08.2010, secretarul comunei, E. a afişat hotărârea la avizierul primăriei pentru luare la cunoştinţă, iar în data de 6.08.2010, într-o vineri, aceeaşi persoană a întocmit, în fals un proces-verbal de ridicare a hotărârii K. de la avizier, întrucât a fost atins termenul de 10 zile . Tot vineri, 06.08.2010, prin adresa nr. x, semnată de către A., Hotărârea nr. 13/03.08.2010 a K. Bradu a fost înaintată CJFF Argeş cu propunere de validare.

Înregistrată la CJFF Argeş luni, 09.08.2010, propunerea de validare s-a luat în discuţie a doua zi, conform procesului-verbal de şedinţă, iar prin Hotărârea nr. 1536/11.08.2010, s-a dispus validarea ei, înainte de expirarea termenului de recurs. Procesul-verbal al şedinţei grupului de lucru care a analizat propunerea C.L.F.F. Bradu a fost întocmit de către G., dar aceasta a atestat, în mod fictiv că procesul-verbal a fost întocmit de către F. Întrucât propunerea de validare a C.L.F.F. Bradu se întemeia pe o sentinţă civilă, nu era în căderea consilierului G. să analizeze dacă era sau nu întemeiată, acţiunea fiind, astfel, lipsită de consecinţe juridice, motiv pentru care, în temeiul art. 16 lit. b) din C. proc. pen. s-a dispus clasarea faţă de G. pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen.

Ulterior a fost întocmită Anexa 23 pentru autorul L. cu moştenitorii B. şi C. şi dosarul de despăgubiri, cuprinzând inclusiv un plan de situaţie potrivit căruia amplasamentul celor 19,13 ha teren este în intravilanul com. Bradu, deşi categoria terenurilor situate în punctele cu denumirea populară "La salcâmi", Y.", "Z. până la Şos. MM.", "DD.", "BB.", "Deal", "NN." nu s-a schimbat de-a lungul timpului, rămânând în extravilanul comunei (adresă nr. x/13.12.2017 a Primăriei com. Bradu), plan ştampilat şi semnat de către inculpatul A. şi topograful H.

H. a declarat că a semnat planurile la rugămintea lui J., fost director al OCPI Argeş sau a lui OO., fratele viitorului cesionar al drepturilor de despăgubire, I., dar nu au fost întocmite de el şi nici nu a fost prima dată când cei doi i-au solicitat să semneze planuri cadastrale pe care nu le-a întocmit "ca să nu apară ştampila societăţii PP. S.R.L.". Şi-a mai amintit că după ce le-a semnat a primit un telefon de la I. care i-a spus "vezi că le-ai semnat", (declaraţii suspect, f. x, declaraţie martor QQ.). J. a afirmat chiar că a auzit zvonindu-se că "I. l-ar fi plătit pe H. pentru a semna şi a ştampila planurile de situaţie" (declaraţie). Anterior, în perioada 2001 - 2004 suspectul H. a fost angajat la S.C. PP. S.R.L., administrată de OO. şi în care era asociat şi I., societate având ca obiect de activitate lucrări de cadastru (declaraţii). I. nu a negat faptul că i-ar fi solicitat suspectului să ştampileze planurile, ba chiar să le şi întocmească, deşi cunoştea că nu mai este angajat al S.C. PP. S.R.L., arătând că nu are o explicaţie pentru care a procedat astfel. Declaraţia s-a coroborat şi cu cea a martorului RR., angajat al S.C. PP. S.R.L., în care suspectul I. i-a spus că, cel care va semna şi ştampila planurile va fi H., deşi nu el le întocmise.

Prin adresa nr. x/23.08.2010 dosarului de despăgubiri a fost trimis de către C.L.F.F. Bradu către C.J.F.F. Argeş care l-a înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în continuare A.N.R.P., a doua zi (adresă) unde a fost înregistrat sub nr. x/2010.

Trei luni mai târziu, B. şi C. şi-au cedat drepturile de despăgubire prin contractul de cesiune autentificat la BNP SS. sub nr. x/22.11.2010 cedenţilor I. în proporţie de - 55%, TT. - 10% şi UU. 35%. În aceeaşi zi, celor trei li se înmânează un exemplar al raportului de evaluare a terenului întocmit la dispoziţia ANRP de către S.C. VV. S.R.L.

UU. a declarat, însă, că beneficiarul real al procentului cesionat de el a fost WW., persoană cu care are şi o legătură de rudenie şi care, în vara anului 2010, la o reuniune de familie, i-a solicitat sprijinul în sensul de a apărea cu numele într-un dosar de despăgubire pentru un teren aflat în jud. Argeş, discuţie la care a participat şi fiul acestuia, XX. Totodată i-a spus că va trebui să semneze un contract de cesiune la un moment pe care i-l va indica, asigurându-l şi că toate demersurile pentru atribuirea despăgubirii vor fi efectuate de el, WW. Pentru sprijinul acordat, martorul UU. a primit dobânda aferentă sumei de bani obţinută după tranzacţionarea celor 12.262.429 de acţiuni primite la Fondul Proprietatea. Capitalul a fost folosit pentru achiziţionarea de către WW. a fostului magazin YY., folosind-se şi de această dată numele martorului, precum şi pentru aportul la capitalul social al S.C. YY. S.R.L. (declaraţie).

Evaluarea terenurilor a fost făcută de către S.C. VV. S.R.L. la data de 19.11.2010, terenurile fiind identificate, conform menţiunilor din raportul de evaluare, pe baza documentaţiei existente în dosarul de despăgubiri, a declaraţiei cesionarilor (deşi cesiunea urma să fie perfectată abia peste 3 zile) şi a adresei nr. x/10.11.2010 a Primăriei Bradu semnată doar de către A. şi prin care se aduce la cunoştinţa evaluatorului că amplasamentul celor 19,13 ha teren este în intravilanul comunei Bradu şi i se înaintează, totodată şi planurile de situaţie sus-amintite semnate de către H. şi A. (raport de evaluare).

Împrejurările în care evaluatorul a aflat despre faptul că drepturile de despăgubire urmau să fie cedate, au fost neclare, dar este cert că nu s-a îndoit că acest fapt se va întâmpla, având în vedere menţiunea din raportul de evaluare.

În chiar ziua încheierii contractului de cesiune, 22.11.2010, la sediul BNP SS. din Mun. Piteşti, cesionarii au primit câte un exemplar al raportului de evaluare (confirmare de primire, f. x), însă către A.N.R.P., instituţia care a dispus efectuarea lui, este înaintat abia peste două zile, în data de 24.11.2010 .

Încredinţat fiind de către inculpatul A. că cele 19,13 ha teren sunt amplasate în intravilanul jud. Argeş, evaluatorul a stabilit că valoarea lor de 35.035.510 RON, la un curs leu/euro de 4,2972 la data de 19.11.2010, data evaluării, valoare acceptată de către cesionari .

Prin Decizia nr. 14783/FF/08.12.2010 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a hotărât emiterea titlurilor de despăgubire în favoarea cesionarilor, conform procentelor stabilite în contractul de cesiune şi, întrucât beneficiarii au optat pentru despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, au fost emise titluri de conversie a sumelor cuvenite fiecăruia dintre cei trei, în acţiuni cu valoarea nominală de 1 leu/acţiune. Cererile de opţiune au fost făcute personal de către fiecare dintre cesionari, fiind înregistrate la A.N.R.P. după cum urmează: sub nr. x/30.12.2010 cererea de opţiune formulată de către UU., beneficiarul a 35% din sumă, sub nr. x/28.12.2010 cererea de opţiune formulată de către I., beneficiarul a 55% din sumă şi sub nr. x/28.12.2010 cererea de opţiune formulată de către TT., beneficiarul a 10% din sumă .

Toate cele trei titluri de conversie au fost iniţial întocmite în ciornă şi datate 22.12.2010 (ciorne), iar în cuprinsul acestora se face vorbire despre opţiunile formulate de către fiecare dintre cesionari, opţiuni înregistrate ulterior la A.N.R.P. Nici în acest caz nu se cunoaşte în ce împrejurări a aflat numita ZZ., consilierul care a întocmit înscrisurile, că toţi cei trei cesionari vor opta pentru despăgubirea prin acţiuni şi datele exacte la care urmau să înregistreze cererile de opţiune, dar este sigur că nici aceasta, la fel ca şi evaluatorul, nu s-a îndoit că acest fapt se va întâmpla. O persoană necunoscută dar, în mod neîndoielnic superioară ierarhic celei care a întocmit actul, face câteva menţiuni olografe pe ciorne, în sensul introducerii cotelor procentuale deţinute de către beneficiari, a numărului sub care va fi într-adevăr înregistrat ulterior titlul, dar şi o caricatură zâmbitoare pe cea în care era menţionat I..

Ulterior, la data de 04.01.2011 cele trei titluri de conversie au fost întocmite în formă definitivă, în cuprinsul lor fiind inserate procentele celor trei cesionari, conform indicaţiilor, data opţiunilor rămânând neschimbată.

Având în vedere cele expuse mai sus, precum şi împrejurarea că, deşi la dosarul de despăgubiri exista Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti conform căreia beneficiarii erau îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru echivalentul a 19,13 ha teren arabil extravilan, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au acceptat să acorde despăgubiri constând în valoarea stabilită de evaluator pentru 19,13 ha teren intravilan, cu consecinţa cauzării unui prejudiciu calculat ca diferenţă dintre valoarea terenului aflată în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflată în extravilanul localităţii, există suspiciuni cu privire la săvârşirea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a unor fapte de corupţie, se va dispune disjungerea cauzei în vederea continuării cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. şi dare de mită prev. de art. 290 din C. pen.

În concluzie, inculpatul A. a deschis calea unui proces privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 19,13 ha teren, a privegheat ca apărarea făcută în faţa instanţei să nu zădărnicească obiectivul atribuirii acestor terenuri, iar după obţinerea hotărârii a făcut demersuri pentru a se acorda despăgubiri într-un cuantum cât mai mare.

Inculpaţii B. şi C. au acceptat să deschidă un proces în care să pretindă cele 19,13 ha teren, aşa cum le comunicase inculpatul A., deşi cunoşteau că nu mai aveau dreptul să li se reconstituie teren în baza legilor fondului funciar. Actele dosarului au relevat că inculpaţii nu au fost persoane naive, angrenate fără voia lor în mecanismul infracţional care a avut ca rezultat acordarea unor despăgubiri în valoare de 35.035.511.

AAA., cel care l-a abordat pe I. pentru a cumpăra drepturile celor doi fraţi, relatează că la începutul anului 2010 a fost contactat de o veche cunoştinţă, A., pentru a-i arăta acte privitoare la nişte terenuri din jud. Argeş. La scurt timp i s-a înfăţişat B. cu o serie de documente din care ar fi reieşit că are de recuperat aproximativ 19 ha teren pe raza com. Bradu, însă invocând lipsa de fonduri pentru a continua acţiunea şi-a exprimat intenţia de a vinde drepturile litigioase. Aşadar, întâlnirea a avut loc în timp ce procesul pentru obţinerea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 era pe rol. În acest context, AAA. a luat legătura cu viitorul cesionar, I. care s-a arătat dispus să cumpere drepturile litigioase dacă documentele sunt în regulă, scop în care AAA. i-a remis copii ale actelor primite de la inculpată. După studierea lor, I., constatând, cel mai probabil, evidenta lipsă de temeinicie a acţiunii în instanţă, i-a transmis lui AAA. că "trebuie aşteptat până la pronunţarea instanţei de judecată" (declaraţii). Din acest moment, inculpaţii A. şi D. au făcut toate demersurile pentru a convinge instanţa să admită acţiunea.

După obţinerea sentinţei B., însoţită de acelaşi AAA. se întâlnesc din nou cu I., care însă, cunoscând actele invocate în instanţă, reclamă nevoia unei sentinţe definitive. Între timp, pentru a nu irosi vreme, A. deja începuse să procedeze la punerea în executare a sentinţei, ştiind că aceea este forma în care va rămâne definitivă, întrucât instituţia pe care o reprezenta nu va formula o cale de atac.

S-a invocat încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase prin care, arată I., era împuternicit să-i reprezinte pe fraţii NNN să obţină drepturile care decurgeau din hotărârea judecătorească, antecontract în temeiul căruia s-a prezentat la secretariatul primăriei Bradu pentru a se asigura că dosarul de despăgubiri este complet şi că poate fi trimis mai departe către prefectură şi apoi către A.N.R.P. Aşa se explică şi celeritatea cu care A. a făcut demersuri pentru punerea în executare a sentinţei şi despre care s-a vorbit în cuprinsul prezentului rechizitoriu.

Inculpata D., prin apărarea efectivă pe care a făcut-o în instanţă în întâmpinare şi concluzii scrise şi prin actele pe care le-a depus, a urmărit obţinerea unei hotărâri de recunoaştere a dreptului de proprietate pentru exact suprafaţa de teren comunicată de către A., reclamanţilor fraţii NNN, iar când a constatat că actele depuse pentru a dovedi suprafaţa nu duceau, ca şi calcul matematic la suprafaţa de 19,13 ha teren, a adăugat de la sine cifra care a întregit suma, de unde devine evident şi consensul dintre inculpatul A. şi inculpata D.

Au fost indicate următoarele mijloace de probă: declaraţii inculpaţi; declaraţii suspecţi; declaraţii martori; documente obţinute de la Primăria jud. Argeş; documente obţinute de la Instituţia Prefectului jud. Argeş; documente obţinute de la Arhivele Naţionale şi Arhivele Judeţene Argeş; documente de stare civilă; documente obţinute de la A.N.R.P.; documente obţinute de la O.C.P.I. Argeş; documente obţinute de la Judecătoria Piteşti; procese-verbale; alte înscrisuri şi documente.

Fapta inculpatului A. care, în calitate de reprezentant al K. Bradu, prin adresa nr. x/27.10.2009 atestă, în mod neadevărat, că B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de 19,13 ha teren după autorii L. şi U., precizând, însă că aceasta nu se mai poate realiza pe cale administrativă datorită expirării, din culpa înseşi a K., a termenului de depunere a cererilor, deschizând astfel calea unei proceduri judiciare în care, prin apărarea pe care a făcut-o şi prin poziţia procesuală de achiesare la pretenţiile reclamanţilor, a determinat formarea convingerii instanţei în sensul recunoaşterii pretenţiilor deduse judecăţii şi încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, modificată, iar după comunicarea sentinţei, astfel obţinute, deşi cunoştea că este netemeinică, nu a formulat o cale de atac creând un folos patrimonial pentru coinculpaţi constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor inculpatului, coroborată cu acţiunea coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Fapta inculpatei B. care, împreună cu fratele său, coinculpatul C., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Fapta inculpatului C. care, împreună cu sora sa, coinculpata B., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Fapta inculpatei D. care, în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti în care, în calitate de consilier juridic, a reprezentat pârâta C.L.F.F. Bradu şi, prin conţinutul întâmpinării pe care a redactat-o, prin actele depuse în susţinerea întâmpinării şi prin conţinutul concluziilor scrise pe care de asemenea, le-a redactat, a determinat formarea convingerii instanţei, în sensul recunoaşterii pretenţiilor solicitate de către reclamanţi şi chiar a recunoaşterii unor pretenţii mai mari decât ar fi putut reflecta actele pe care aceştia le depuseseră în susţinerea cererii de chemare în judecată, ocazionând, astfel încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, producerea unui folos patrimonial pentru coinculpaţi, constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor concordante ale coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Inculpaţilor A., B., C. şi D. li s-a comunicat o copie certificată a rechizitoriului. De asemenea, inculpaţilor şi părţii civile li s-a comunicat obiectul procedurii de cameră preliminară, dreptul de a-şi angaja apărător şi termenul până la care puteau formula cereri şi excepţii cu privire la competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Prin încheierea din data de 21.03.2018, judecătorul de cameră preliminară a respins excepţia de necompetenţă a instanţei, constatând competenţa materială, personală şi teritorială a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cauzei .

Prin încheierea din data de 26.03.2018, judecătorul de cameră preliminară a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpaţii A. şi D. cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în baza art. 345 alin. (1), (2) rap. la art. 346 alin. (2) din C. proc. pen.

A constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2014 din data de 21.12.2017 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Infracţiunilor Asimilate Infracţiunilor de Corupţie, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în cauza privind pe:

- A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- B., trimisă în judecată pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- C., trimis în judecată pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- D., trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

S-a dispus începerea judecăţii cauzei.

Prin încheierea nr. 470 din data de 17.05.2018 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi D. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 26 martie 2018, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 27.06.2018 instanţa a explicat inculpaţilor în ce constă învinuirea ce li se aduce, fiind înştiinţaţi cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-li-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva acestora. Instanţa a pus în vedere inculpaţilor că pot solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunosc în totalitate faptele reţinute în sarcina lor, aducând la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

Inculpatul A. a arătat că nu doreşte să uzeze de procedura simplificată şi nu doreşte să fie audiat la acel moment.

Inculpata B. a arătat că nu doreşte să uzeze de procedura simplificată şi nu doreşte să dea declaraţie la acest termen de judecată.

Inculpatul C. a arătat că nu doreşte să uzeze de procedura simplificată şi că doreşte să fie audiat la un alt termen de judecată.

Inculpata D. a arătat că este nevinovată şi doreşte să urmeze procedura obişnuită de judecată.

De asemenea, a arătat că doreşte să dea declaraţie la acest termen de judecată, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 378 din C. proc. pen., s-a procedat la audierea inculpatei D., declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei, după citire şi semnare . Inculpata a arătat că, în situaţia în care va fi găsită vinovată, este de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat audierea martorilor propuşi în citativul rechizitoriului.

Inculpatul A., prin avocat, a solicitat audierea martorilor propuşi în citativul rechizitoriului.

Inculpaţii B. şi C., prin avocat, au contestat probele administrate în cursul urmăririi penale.

Inculpata D., prin avocat, nu a solicitat administrarea altor probe.

Prin încheierea din aceeaşi dată, Curtea a admis cererea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind luarea măsurilor asigurătorii.

În baza art. 249 din C. proc. pen. rap. la art. 20 din Legea nr. 78/2000 a instituit măsurile de indisponibilizare ale sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor A., B., C. şi D., care se vor identifica în cursul punerii în executare a dispoziţiei de indisponibilizare, până la concurenţa sumei de 35.035.511 RON.

În temeiul art. 251 din C. proc. pen. rap. la art. 213 din C. proc. fisc. , s-a dispus ca încheierea să se comunice organelor fiscale competente în vederea aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, în condiţiile legii.

Prin Decizia nr. 666 din data de 17.07.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi D. împotriva încheierii din data de 27 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

La termenul de judecată din data de 12.09.2018 au fost audiaţi martorii KK., LL., E.

Prin încheierea din 17.09.2018 a fost prorogată pronunţarea asupra cererii formulate de inculpatul A. privind efectuarea unei expertize, după audierea martorilor încuviinţaţi în cauză.

La termenul de judecată din data de 26.09.2018 au fost audiaţi martorii TT., JJ., AAA.

La termenul de judecată din data de 24.10.2018 au fost audiaţi martorii OO., UU., F.

La termenul de judecată din data de 26.10.2018, cu sprijinul Curţii de Apel Piteşti, a fost audiată prin intermediul videoconferinţei martora BBB.

La termenul de judecată din data de 05.11.2018 au fost audiaţi martorii CCC., RR., DDD.

La termenul de judecată din data de 21.11.2018 au fost audiaţi martorii QQ., EEE., FFF., GGG., HHH.

La termenul de judecată din data de 16.01.2019 au fost audiaţi martorii III., JJJ., H., J., I.

La acelaşi termen a fost încuviinţată inculpatului A. solicitarea de audiere a martorilor KKK., G. şi LLL.

La termenul de judecată din data de 13.02.2019 a fost audiată martora G.

La termenul de judecată din data de 13.03.2019 au fost audiaţi martorii LLL. şi KKK.

La acelaşi termen Curtea a luat act de renunţarea inculpatului A. la solicitarea de administrare a probei cu expertiză şi a respins cererea Ministerului Public de efectuare a unei expertize.

La termenul de judecată din data de 10.04.2019, în conformitate cu dispoziţiile art. 378 din C. proc. pen. s-a procedat la audierea inculpatului A., declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei, după citire şi semnare .

Inculpaţii B. şi C. au arătat că nu doresc să fie audiaţi.

Inculpaţii A., B. şi C. au arătat la întrebarea instanţei că, în situaţia în care vor fi găsiţi vinovaţi, sunt de acord să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii.

Au fost depuse la solicitarea instanţei, copiile cazierului judiciar actualizat al inculpaţilor D., B., C., A., precum şi Sentinţa penală nr. 1443/28.06.2016 a Judecătoriei Piteşti cu privire la acelaşi inculpat .

A fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea a reţinut următoarele:

În prealabil, Curtea a precizat că nu va mai relua sau analiza aspectele de ordin istoric sau datele privind autorii inculpaţilor NNN, demersurile (necontestate) înfăptuite în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în cursul anilor ’90 sau 2000, care au fost reţinute în rechizitoriu şi menţionate mai sus, urmând să prezinte aspectele pe care consideră relevante din perspectiva acuzaţiei penale, atât anterior procesului care a avut loc la Judecătoria Piteşti, cât mai ales în cursul desfăşurării acestuia, precum şi ulterior.

La data de 23.06.2014, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la situaţia dosarului de despăgubire constituit în baza legilor fondului funciar, la cererea petenţilor B. şi C., apreciindu-se că prin soluţionarea acestui dosar, de către cele două comisii şi prin maniera în care au înţeles să îşi formuleze apărările în litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată, s-a creat un prejudiciu în sarcina statului român de 35.035.511 RON .

La dosarul de urmărire penală s-a ataşat în copie Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti.

Curtea a reţinut în acest sens că la data de 29.10.2009 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, sub acest număr de dosar, având ca obiect fond funciar, acţiunea formulată de B. şi C., în contradictoriu cu Comisia Locală de Fond Funciar Bradu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanţii au arătat că formulează plângere împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene nr. 90/1991, anexa 3, cu motivarea că în calitate de moştenitori ai autorilor L. şi U., urmare a unei cereri formulate la Comisia Locală de Fond Funciar, au constatat că prin răspunsul primit că, deşi au fost formulate contestaţii în termenul legal prevăzut de Legea nr. 18/1991, atât de mama acestora, cât şi de ei (contestaţie înregistrată sub nr. x/04. XI.1991), nu le-a fost comunicat niciun răspuns pentru a putea urma procedura prevăzută de lege. Cu totul întâmplător au aflat de acest aspect prin adresa nr. x/27.10.2009, considerând că reprezintă un abuz din partea comisiei, care nu a transmis o comunicare, deoarece ei nu domiciliază în localitate. Contestaţia s-a axat, în principal, pe faptul că, deşi au solicitat reconstituirea unei suprafeţe totale de 26,75 ha teren, Comisia Locală şi Judeţeană au validat numai pentru o suprafaţă de 3,87 ha, deşi au fost depuse documente doveditoare şi declaraţii de martori din care rezulta că suprafaţa solicitată era reală. În temeiul Legii nr. 169/1997 au mai fost validaţi cu o suprafaţă de 3,75 ha pentru care au primit documente de punere în posesie, însă până la suprafaţa de 26,75 ha mai sunt de atribuit încă 19,13 ha pentru care au solicitat despăgubiri băneşti.

Reclamanţii B. şi C. au depus la dosarul cauzei adresa nr. x/27.10.2009 emisă de Primăria comunei Bradu, contestaţia înregistrată sub nr. x/04.09.1991, cererea nr. x/05.03.1991, declaraţia martorului S., certificate de moştenitor, certificate de naştere, copii acte de identitate.

Curtea a reţinut că, în prealabil, prin adresa nr. x/27.10.2009 emisă de Primăria comunei Bradu, semnată de primarul A. şi de secretarul LL., se comunică numitei B. că din verificările făcute în evidenţele de fond funciar rezultă că mama acesteia U. a formulat cerere de retrocedare în temeiul Legii nr. 18/1991, prin care a solicitat o suprafaţă de 26,75 ha, dar au fost aprobate de Comisia Locală doar 3,87 ha teren. Pentru acest considerent se arată că mama şi chiar petenta au formulat contestaţii care se găsesc înregistrate în evidenţe, dar la care nu a fost transmis niciun răspuns. Ulterior, în temeiul Legii nr. 169/1997, ca urmare a cererilor formulate în termenul legal, s-a mai reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 3,75 ha teren, pentru care s-au eliberat acte de proprietate şi chiar au intrat în circuitul civil.

Fiind audiat, martorul LL. a arătat că verificările pentru emiterea acestui răspuns au fost făcute de el, însă probabil din eroare a spus că U. a formulat cerere pe Legea nr. 18/1991 pentru o suprafaţă de 26,75 ha, cererile de fond funciar fiind în păstrarea secretarului comunei, însă nu îşi explică cum a semnat şi primarul iar această eroare putea fi sesizată de consilierul juridic şi reparată în cursul procesului.

Primul termen de judecată a fost stabilit la 18.01.2010.

În cauză au figurat petenţii B. şi C. şi intimaţii Comisia Locală de Fond Funciar Bradu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

La cererea petenţilor s-a dispus preschimbarea termenului de judecată la 14.12.2009, când s-a constatat că există lipsă de procedură.

La termenul din 11.01.2010 s-a constatat că procedura nu este legal îndeplinită şi s-a amânat cauza, punându-se în vedere reclamanţilor să semneze acţiunea sub sancţiunea anulării acesteia.

La termenul din 22.02.2010 s-a dispus emiterea unei adrese către Comisia Locală de Fond Funciar Bradu pentru a înainta la dosar cererile formulate de către petenţi în baza Legii nr. 18/1991 şi nr. 169/1997 pentru terenurile rămase de la autorii L. şi U. şi modul de soluţionare a acestor cereri, contestate sub nr. x/04.09.1991.

Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a împuternicit-o pe D., în calitate de consilier juridic, să o reprezinte în faţa instanţei, iar prin întâmpinarea depusă la 12.04.2010, semnată de aceasta din urmă, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, arătându-se că din verificările efectuate în registrul agricol al comunei Bradu, precum şi din înscrisurile existente în arhivă, s-a constatat că U., autoarea reclamanţilor, era îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 26,75 ha. Având în vedere că la dispoziţia K. Bradu nu se găsesc în prezent terenuri disponibile în vederea reconstituirii, reclamanţii au fost propuşi spre validare în anexa 23, pentru obţinerea despăgubirilor pentru o suprafaţă totală de 19,13 ha.

La dosar, K. Bradu a depus înscrisuri constând în: cererea nr. x/05.03.1991 formulată de U., declaraţia martorului S., certificat de naştere U., certificat de moştenitor nr. x/1980, cerere şi declaraţie B., declaraţie MMM., schiţă, titluri de proprietate emise pentru P.

Coroborând declaraţiile inculpatei D. cu cele ale martorei KK., a rezultat că cea din urmă a făcut copii ale documentelor solicitate de către instanţă, pe care le-a înmânat inculpatei pentru a fi depuse la dosarul cauzei.

La termenul din 12.04.2010 reprezentantul intimatei, D. a solicitat acordarea unui termen, iar instanţa a admis cererea intimatei K. Bradu, în sensul acordării unui termen scurt pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă, faţă de faptul că, comisia a achiesat la pretenţiile petenţilor. S-a dispus citarea părţilor, petenţii cu un exemplar al întâmpinării şi înscrisurilor depuse, precum şi a intimatei Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

La termenul de judecată din data de 26.04.2010 au avut loc dezbaterile, petenţii solicitând admiterea acţiunii iar Comisia Locală de Fond Funciar Bradu prin consilier juridic D. admiterea acţiunii, reconstituirea dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 19,13 ha teren, de categorie extravilan, arabil şi forestier.

Instanţa a amânat pronunţarea la data de 03.05.2010.

Prin concluziile scrise semnate de consilierul juridic D., depuse la dosarul cauzei la data de 03.05.2010, Comisia Locală de Fond Funciar Bradu reprezentată de primar, a achiesat la pretenţiile reclamanţilor şi a solicitat admiterea acţiunii, cu motivarea că reclamanţii B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 19,13 ha, fiind identificate următoarele suprafeţe:

- 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "La salcâmi"

- 2 ha teren extravilan arabil, situat la Y.;

- 1 ha teren extravilan arabil, de la Z. până la şoseaua MM.;

- 3 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD."

- 0,5 ha teren extravilan arabil livadă cu pruni, situat la BB.;

- 0,14 ha teren extravilan arabil livadă cu pruni, situat în punctul "Deal"

- 1,75 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "Deal"

- 1 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD."

- 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "NN."

- 4,74 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD.".

Instanţa a amânat pronunţarea la data de 10.05.2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. x/2009 - judecător BBB., a fost admisă acţiunea formulată de petenţii B. şi C., în contradictoriu cu intimatele Comisia Locala de Fond Funciar Bradu - prin preşedinte A. şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş - prin prefect.

S-a constatat că petenţii B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate şi pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 19,13 ha teren extravilan arabil, prin acordarea de despăgubiri echivalente, pe Anexa 23, teren situat în extravilanul Comunei Bradu, judeţ Argeş, identificat pe puncte, în funcţie de categoria de folosinţă, după cum urmează: 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în pct-ul "La salcîmi" 2 ha teren extravilan arabil, ambele situate în Y.; 1 ha teren extravilan arabil de la Z. până la Şoseaua MM.; 3 ha teren extravilan arabil, situat în punctul DD.; 0,5 ha teren extravilan livadă cu pruni, în punctul "BB." 0,14 ha teren livadă cu pruni situat în punctul "Deal" 1,75 ha teren arabil extravilan în punctul "Deal" 1 ha teren arabil extravilan arabil în punctul "DD." 2,5 ha teren arabil extravilan, punctul "NN." 4.74 ha teren extravilan arabil situat în punctul "DD.".

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Petenţii B. şi C. au calitatea de moştenitori ai autorilor lor, P., decedat, jud. Argeş şi U., decedată la 19.01.1992, cu ultimul domiciliu în aceiaşi localitate, fapt care rezultă din certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1980 şi nr. y/23.11.1992, coroborate cu actele de stare civilă.

La apariţia Legii nr. 18/1991 a fost formulată cerere de reconstituire de către autoarea petenţilor, în timpul vieţii, U., înregistrată la K. Bradu, cu nr. x/05.03.1991, dosar, prin care a solicitat retrocedarea suprafeţei de teren pe care a deţinut-o împreună cu soţul său, defunctul P., în suprafaţă totală de 26,75 ha, pe raza jud. Argeş, înainte de CAP, suprafeţe individualizate pe parcele la lit. a) - f) puncte categorie de folosinţă, în cererea formulată.

În susţinere, la acel moment, petiţionara a depus declaraţie martori, certificat de moştenitor şi acte de stare civilă.

De asemenea, la apariţia Legii nr. 169/1997 şi petenta B., în calitate de moştenitoare a defunctului M. a formulat cerere de reconstituire înregistrată sub nr. x/16.01.1998, la care s-au depus declaraţii martori, aflată la filele x, precum şi un înscris, fila x.

Totodată, petenţii au formulat cerere de retrocedare a unor diferenţe de teren ce provin de la defunctul L. nr. x/16.01.1998, aflată la fila x.

Urmare a cererilor de reconstituire formulate, a rezultat că din suprafaţa totală care a aparţinut defunctului P., potrivit Legii nr. 18/1991 şi potrivit Legii nr. 169/1997, nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, pentru întreaga suprafaţă solicitată, rămânând o diferenţă de 19,17 ha din suprafaţa totală.

Aşadar, nu a existat validare decât pentru 3,87 ha potrivit Legii nr. 18/1991, iar potrivit Legii nr. 169/1997 încă pentru 3,75 ha teren.

Petenţii au formulat contestaţie pentru că nu au primit întreaga suprafaţă de teren solicitată, fapt care a rezultat şi din adresa K. Bradu, depusă la dosar, care cuprinde întâmpinarea formulată de această comisie, prin care este de acord cu admiterea acţiunii formulate.

Conform înscrisurilor depuse la dosar, a rezultat, conform validărilor că au fost eliberate şi două titluri de proprietate, respectiv T.P nr. x/07.03.1997 emis de CJFF Argeş pentru suprafaţa de 1 ha, situată în extravilanul jud. Argeş, titularul P. cu moştenitorii acestuia şi T.P nr. x/12.07.1994 pentru suprafaţa de 3,87 mp, teren situat în Bradu de Jos, jud. Argeş, de categorie, atât intravilan, cât şi extravilan, în tarlalele 29-16 .

Potrivit adresei nr. x/27.10.2009 eliberată de Primăria Com. Bradu, a rezultat că din verificările făcute în evidenţele K. autoarea petenţilor a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 pentru retrocedarea întregii suprafeţe pe care a deţinut-o defunctul P., de 26,75 mp, dar au fost aprobate doar 3,87 ha, împotriva căreia a formulat contestaţie mama lor în timpul vieţii la acel moment, dar şi petenta B.

A mai rezultat, că în temeiul Legii nr. 169/2007, s-a mai reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,75 ha teren şi că pentru suprafeţele validate s-au emis titluri de proprietate, aşa cum s-a evidenţiat şi mai sus.

În speţă, s-a pus problema controlului judecătoresc, asupra culpabilităţii organelor abilitate, potrivit Legii Fondului Funciar, respectiv comisiile, de a nu răspunde solicitărilor persoanelor care au formulat cereri, asupra întinderii suprafeţei solicitate a le fi retrocedate, în conformitate cu suprafaţa deţinută de autorii lor.

Instanţa a reţinut, că în raport cu cererile de reconstituire formulate încă de la apariţia Legii nr. 18/1991 şi în raport cu reconstituirile făcute până în prezent, că intimatele, ca autorităţi administrative abilitate prin lege, aveau obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile ce le reveneau în aplicarea legii, să soluţioneze şi să răspundă tuturor cererilor şi contestaţiilor, fapt care nu s-a întâmplat. Or, petenţii sunt vătămaţi prin omisiunea de a răspunde cererilor de a se retroceda întreaga suprafaţă de teren, dar şi împotriva contestaţiei, formulate chiar şi în temeiul Legii nr. 18/1991 de autoarea acestora, cât şi de ei, faptul că nu s-a emis hotărâre de către CJFF Argeş, care să le fie comunicată legal, pentru a putea formula plângere.

Astfel că, s-a pus problema restabilirii legalităţii modului în care CL şi CJ a emis şi a refuzat ulterior, să emită actele corespunzătoare, ca răspuns la contestaţii, pentru a îndeplini operaţiuni care erau de competenţa lor, ca autoritate publică cu autoritate administrativă, aşa cum îi defineşte legea, prin emiterea unor hotărâri.

Intimata K. Bradu şi-a recunoscut propria culpă şi a arătat că petenţilor nu le-a fost retrocedată diferenţa de teren solicitată încă de la apariţia Legii nr. 18/1991, că nu s-au emis hotărâri de admitere sau respingere a solicitărilor, nu le-au fost soluţionate contestaţiile, nu au fost emise hotărâri.

Acest fapt, a rezultat cu certitudine din toate înscrisurile depuse la dosar, atât de petenţi cât şi de intimata K. Bradu.

Niciuna dintre cele două intimate, nu şi-au îndeplinit obligaţiile, pentru că nu au fost emise acte cu autoritate administrativ jurisdicţională, ceea ce a îngrădit exercitarea dreptului de proprietate, prin aplicarea corectă a Legii Fondului Funciar, astfel încât, petenţii să se bucure de toate prerogativele acestui drept.

Procedând aşa, s-a îngrădit liberul acces la justiţie, aşa cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că au lăsat mai mulţi ani, aproape 20 de ani, să rămână cererile nesoluţionate, fără a analiza şi contestaţiile, fără a se emite actul administrativ jurisdicţional pentru a aplica corect legea, respectiv nu a emis hotărârile asupra contestaţiilor petenţilor, care au solicitat reconstituirea dreptului şi pentru diferenţa de teren solicitată.

Instanţa, are dreptul să exercite controlul judecătoresc cu privire la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative prevăzute de Legea Fondului Funciar, cu privire la întinderea suprafeţei de teren, care trebuia retrocedată şi dacă petenţii sunt îndreptăţiţi să primească şi diferenţa prin acordarea de măsuri reparatorii.

Procedând aşa, cele două intimate au creat petenţilor o situaţie inechitabilă, astfel încât s-a reţinut culpa acestora şi faptul că de-a lungul timpului au vătămat drepturile subiective solicitate de petenţi, pentru că nu se cunoştea motivul pentru care nu s-a retrocedat întreaga suprafaţă solicitată încă din 1991, cum s-a ajuns la reducerea suprafeţei şi la aplicarea art. 19 din Legea nr. 18/1991.

Prevederile art. 19 sunt în discordanţă cu cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, referitoare la reconstituire, astfel că K. Bradu a redus terenul atribuit nerestituind întreaga suprafaţă de teren solicitată, fără vreo justificare, aducând o situaţie inechitabilă, care s-a perpetuat în timp.

S-a reţinut aceasta, pentru că se putea aplica art. 19 la apariţia Legea nr. 18/1991, numai în cazul în care între suprafaţa de teren a fostei cooperative agricole, rezultată prin însumarea suprafeţelor aduse de cooperatori, s-au preluat în orice alt mod de cooperativă şi suprafaţa de teren actuală, ar fi intervenit modificări, atât în ceea ce priveşte suprafaţa totală, cât şi pe categorii de folosinţă.

Astfel că, petenţii au fost prejudiciaţi prin nesoluţionarea contestaţiei şi cererii de retrocedare a întregi suprafeţe de teren ce a aparţinut autorului comun, încât în prezent K. Bradu nu mai poate retroceda terenurile decât prin atribuirea de despăgubiri, pentru că nu mai au terenuri la dispoziţia sa, pentru a fi retrocedat în natură, datorită situaţiei juridice create de-a lungul timpului, cu caracter ireversibil.

Faţă de cele expuse, a rezultat cert că petenţii au fost vătămaţi prin modul în care intimatele şi-au exercitat atribuţiile, pentru că încalcă dispoziţiile imperative ale Legii Fondului Funciar, care privesc nulităţi exprese, astfel că, plângerea acestora este întemeiată, urmând a fi admisă în temeiul art. 443 din lege, coroborat cu art. 53 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 coroborat cu prev. H.G. nr. 890/2005, urmând ca reconstituirea pentru diferenţa de teren solicitată să se facă prin acordarea de despăgubiri echivalente, fapt la care a achiesat şi intimata K. Bradu.

Hotărârea a fost comunicată K. Bradu la data de 12.07.2010, iar împotriva acesteia nu s-a formulat cale de atac. Potrivit declaraţiilor martorilor KK. şi F., precum şi ale inculpatei D., poziţia adoptată de către consilierul juridic în instanţă era întotdeauna discutată cu primarul. Tot, astfel se proceda şi când se decidea dacă o hotărâre judecătorească urma să fie sau nu atacată, consilierul juridic neputând acţiona fără a-l încunoştinţa pe primar şi fără ca acesta să fie de acord cu calea de urmat.

Procedura administrativă şi judiciară de punere în executare a acestei sentinţe a fost prezentată de martorii audiaţi în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, declaraţiile fiind coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Conform declaraţiilor martorei E., inculpatul A. a chemat-o în biroul său şi, în prezenţa inculpatei B., i-a înmânat Sentinţa civilă nr. 4106/2010 spunându-i să facă toate demersurile în vederea validării cererii de despăgubiri. Observând că sentinţa nu are menţiunea "definitivă şi irevocabilă", E. i-a atras atenţia inculpatului A. asupra acestui fapt, context în care B., de faţă la discuţia celor doi, a asigurat-o că până întocmeşte dosarul de despăgubiri îi va aduce şi hotărârea cu menţiunea "definitivă şi irevocabilă".

Sentinţa era atacabilă cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, iar conform dovezilor de comunicare acesta a început să curgă la data de 26.07.2010, data comunicării către CJFF Argeş, astfel că data reală a rămânerii definitive a hotărârii era 13.08.2010 (adresă emisă de Judecătoria Piteşti).

Cel mai probabil din eroare, grefierul a făcut menţiunea că hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă cu două săptămâni mai devreme, la data de 30.07.2010.

La aceeaşi dată - 30.07.2010, conform procesului-verbal semnat inclusiv de inculpatul A., în calitate de preşedinte, K. Bradu s-a întrunit pentru a analiza cererea de întocmire a Anexei 23 formulată de către B. şi C. şi, constatând existenţa Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, a considerat cererea întemeiată.

La data de 03.08.2010 K. Bradu a emis în baza Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, Hotărârea nr. 13 cu propunerea de validare a autorului L. cu moştenitorii B. şi C., pentru suprafaţa de 19,13 ha, conform Anexei 23.

În aceeaşi zi, 03.08.2010, secretarul comunei, E., a afişat hotărârea la avizierul primăriei pentru luare la cunoştinţă, iar la data de 06.08.2010, a fost întocmit un proces-verbal de ridicare a hotărârii K. de la avizier, întrucât a fost atins termenul de 10 zile. Tot la data de 06.08.2010, prin adresa nr. x, prin adresă semnată de către primarul A., Hotărârea nr. 13/03.08.2010 a K. Bradu a fost înaintată CJFF Argeş cu propunere de validare.

Înregistrată la CJFF Argeş la 09.08.2010, propunerea de validare s-a luat în discuţie a doua zi, conform procesului-verbal de şedinţă, iar prin Hotărârea nr. 1536/11.08.2010 s-a dispus validarea ei. Procesul-verbal al şedinţei grupului de lucru care a analizat propunerea C.L.F.F. Bradu a fost întocmit de către G., dar aceasta a atestat, în mod fictiv că procesul-verbal a fost întocmit de către F.. Fiind audiată, G. a arătat că a întocmit procesul-verbal la rugămintea colegului său, F.

Ulterior a fost întocmită Anexa 23 pentru autorul L. cu moştenitorii B. şi C. şi dosarul de despăgubiri, cuprinzând inclusiv un plan de situaţie potrivit căruia amplasamentul celor 19,13 ha teren este în intravilanul com. Bradu, deşi categoria terenurilor era în extravilanul comunei, plan ştampilat şi semnat de către inculpatul A. şi topograful H.

Prin adresa nr. x/23.08.2010 dosarul de despăgubiri a fost trimis de către C.L.F.F. Bradu către C.J.F.F. Argeş care l-a înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin adresa nr. x/24.08.2010, fiind apoi înregistrat sub nr. x/2010.

Ulterior, B. şi C. şi-au cedat drepturile de despăgubire prin contractul de cesiune autentificat la BNP SS. sub nr. x/22.11.2010 cedenţilor I. în proporţie de - 55%, TT. - 10% şi UU. 35%.

Evaluarea terenurilor a fost făcută de către S.C. VV. S.R.L.

În final, prin Decizia nr. 14783/FF/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a hotărât emiterea titlurilor de despăgubire în favoarea cesionarilor, conform procentelor stabilite în contractul de cesiune şi, întrucât beneficiarii au optat pentru despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, au fost emise titluri de conversie a sumelor cuvenite fiecăruia dintre cei trei, în acţiuni cu valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

Astfel, au fost emise titlurile de conversie nr. x/04.01.2011 pentru I. - în cuantum de 19.269.530,50 RON, nr. x/04.01.2011 pentru TT. - în cuantum de 3.503.551 RON şi nr. x/04.01.2011 pentru UU. - în cuantum de 12.262.428,50 RON.

Curtea a apreciat că legea aplicabilă în cauză este C. pen. în vigoare.

În ceea ce priveşte aspectul invocat de inculpata D. că vechiul din C. pen. folosea în cuprinsul art. 246 sintagma "cu ştiinţă", acest element nu este de natură să conducă la concluzia că ar exista o diferenţă referitor la conţinutul laturii subiective a infracţiunii.

În C. pen. din 1969, infracţiunea de abuz în serviciu, fie în ipoteza abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246), fie în ipoteza abuzului în serviciu contra intereselor publice (art. 248), fapta, care se poate realiza sub aspectul elementului material printr-o inacţiune sau printr-o acţiune, este comisă cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Expresia "cu ştiinţă" este folosită de legiuitor pentru a sublinia faptul că cerinţa intenţiei există şi în cazul săvârşirii faptei prin inacţiune, tocmai pentru a releva caracterul intenţionat al infracţiunii şi în această modalitate de săvârşire. În prezent, conţinutul laturii subiective este acelaşi, fapta putând fi comisă cu intenţie directă sau indirectă.

Deşi actualul din C. pen. a eliminat sintagma "cu ştiinţă", aceasta nu înseamnă că legiuitorul a acceptat comiterea infracţiunii cu orice formă de vinovăţie, deoarece, a incriminat separat neglijenţa în serviciu, în dispoziţiile art. 298 din C. pen., ca infracţiune săvârşită din culpă, din interpretarea sistematică a normelor codului, rezultând că abuzul în serviciu a rămas în continuare o infracţiune de intenţie, însăşi noţiune de abuz semnificând reaua-credinţă.

În concret, legea penală nouă este mai favorabilă, atât din perspectiva reconfigurării conţinutului faptei în baza Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, aşa cum se va arăta mai jos, cât şi prin prisma limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.

Astfel, încadrarea juridică a faptelor potrivit legii anterioare ar fi fost aceea prev. de art. 31 alin. (2) rap. la art. 248, art. 2481 din C. pen., cu aplic. art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru inculpaţii A. şi D., respectiv art. 26 rap. la art. 31 alin. (2) rap. la art. 248, art. 2481 din C. pen., cu aplic. art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru inculpaţii NNN. Limitele de pedeapsă, în final, ar fi fost cuprinse între 6 ani şi 8 luni - 20 ani închisoare.

În prezent, pentru abuzul în serviciu în variantă agravată, limitele de pedeapsă sunt cuprinse, în final, între 4 ani - 14 ani închisoare.

În prezenta cauză inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen., constând în faptul că, în calitate de reprezentant al K. Bradu, prin adresa nr. x/27.10.2009 atestă, în mod neadevărat, că B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de 19,13 ha teren după autorii L. şi U., precizând însă că aceasta nu se mai poate realiza pe cale administrativă datorită expirării, din culpa înseşi a K., a termenului de depunere a cererilor, deschizând astfel calea unei proceduri judiciare în care, prin apărarea pe care a făcut-o şi prin poziţia procesuală de achiesare la pretenţiile reclamanţilor, a determinat formarea convingerii instanţei, în sensul recunoaşterii pretenţiilor deduse judecăţii şi încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, modificată, iar după comunicarea sentinţei astfel obţinute, deşi cunoştea că este netemeinică, nu a formulat o cale de atac, creând un folos patrimonial pentru coinculpaţi, constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor inculpatului, coroborată cu acţiunea coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON.

Inculpata B. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen., constând în faptul că împreună cu fratele său, coinculpatul C., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate.

Inculpatul C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen., constând în faptul că împreună cu sora sa, coinculpata B., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate.

Inculpata D. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen., constând în faptul că, în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti în care, în calitate de consilier juridic, a reprezentat pârâta C.L.F.F. Bradu şi, prin conţinutul întâmpinării pe care a redactat-o, prin actele depuse în susţinerea întâmpinării şi prin conţinutul concluziilor scrise pe care de asemenea, le-a redactat, a determinat formarea convingerii instanţei, în sensul recunoaşterii pretenţiilor solicitate de către reclamanţi şi chiar a recunoaşterii unor pretenţii mai mari decât ar fi putut reflecta actele pe care aceştia le depuseseră în susţinerea cererii de chemare în judecată, ocazionând, astfel încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, producerea unui folos patrimonial pentru coinculpaţi, constând în recunoaşterea, de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor concordante ale coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON.

Curtea a constatat că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, astfel cum au fost descrise în actul de sesizare, nu realizează tipicitatea acestor infracţiuni.

De asemenea, Curtea a reţinut că, potrivit art. 371 din C. proc. pen. (Obiectul judecăţii), judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.

Prin Decizia nr. 405/2016 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1) din C. pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 517/8.07.2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În considerentele Deciziei s-a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia, de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, parag. 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, parag. 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, parag. 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, parag. 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, parag. 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), parag. 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, parag. 78, 79 şi 91].

Având în vedere aceste considerente de principiu, Curtea a analizat în ce măsură sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" respectă standardul de claritate şi predictibilitate cerut de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând dispoziţiile criticate, Curtea a constatat că fapta incriminată trebuie să fie săvârşită în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Curtea a reţinut că neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Astfel, Curtea a apreciat că acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, Curtea a observat că, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează, atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.

Având în vedere specificul dreptului penal, Curtea a apreciat că, deşi propriu folosirii în alte domenii, termenul "defectuos" nu poate fi privit ca un termen adecvat folosirii în domeniul penal, cu atât mai mult cu cât legiuitorul nu a circumscris existenţa acestui element al conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu de îndeplinirea anumitor criterii. Cu alte cuvinte, legiuitorul nu a operat o circumstanţiere expresă în sensul precizării elementelor faţă de care defectuozitatea trebuie analizată. Curtea a observat că doctrina a apreciat că prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută altfel decât se cuvenea să fie efectuată, defectuozitatea în îndeplinire putând privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare etc. Totodată, Curtea a observat că jurisprudenţa a receptat cele reliefate în doctrină, fără a stabili, însă criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea defectuozităţii îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, aceasta rezumându-se, în general, la a arăta că subiecţii activi ai infracţiunii au îndeplinit în mod defectuos atribuţii de serviciu, fie prin raportare la dispoziţiile legii, fie prin raportare la menţiuni regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor, regulamente de organizare şi funcţionare, coduri deontologice sau fişe ale postului. Astfel, că termenul "defectuos" nu este definit în C. pen. şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea a constatat că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii". Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor penale criticate cu dispoziţiile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 336/30.04.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 342/19.05.2015, parag. 48). Totodată, Curtea a apreciat că raportarea la prescripţia normativă trebuie realizată şi în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacţiune dobândeşte semnificaţie ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situaţie determinată.

Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi cele ale art. 297 alin. (1) din C. pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată.

Examinând jurisprudenţa în materie referitoare la legislaţia la care organele judiciare se raportează în determinarea actului ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu a subiectului activ al infracţiunii de abuz în serviciu şi, în consecinţă, a stabilirii neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a acestuia, Curtea a reţinut că acestea au în vedere o sferă largă. Curtea a observat că, în stabilirea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripţiile normative ale legii, şi încălcarea anumitor obligaţii prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activităţile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii şi a deontologiei profesionale. Totodată, Curtea a constatat că inclusiv doctrina precizează că atribuţiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării şi încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucţiuni sau dispoziţii ale organelor competente (fişa postului), altele decât reglementările penale în vigoare. Raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora, cum ar fi hotărâri ale Guvernului, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, fişa postului, are influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

Curtea a observat că practica judiciară s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 246 şi 248 din C. pen. din 1969, precum şi pe cele ale art. 297 din C. pen., care folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte această infracţiune. Chiar dacă, din punct de vedere practic, o astfel de enumerare limitativă nu este posibilă prin dispoziţiile care incriminează abuzul în serviciu, având în vedere consecinţa pe care reglementarea unei atribuţii de serviciu o are în materia incriminării penale a acestei fapte, Curtea a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta, deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, aşa încât înţelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 240/31.03.2016, parag. 16).

În ceea ce priveşte conceptul de "lege", Curtea a observat că, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 416/10.05.2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate. În ceea ce priveşte ordonanţele Guvernului, Curtea a reţinut că, elaborând astfel de acte normative, organul administrativ exercită o competenţă prin atribuire care, prin natura ei, intră în sfera de competenţă legislativă a Parlamentului. Prin urmare, ordonanţa nu reprezintă o lege în sens formal, ci un act administrativ de domeniul legii, asimilat acesteia prin efectele pe care le produce, respectând sub acest aspect criteriul material. În consecinţă, întrucât un act juridic normativ, în general, se defineşte, atât prin formă, cât şi prin conţinut, legea în sens larg, deci cuprinzând şi actele asimilate, este rezultatul combinării criteriului formal cu cel material.

Astfel, având în vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii. Mai mult, Curtea observă că, potrivit art. 115 alin. (3) din Legea fundamentală, "dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative", iar potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol ordonanţele de urgenţă "cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o lege (...)".

Curtea a constatat că în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuţii de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situaţia ca în cazul infracţiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat, atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fişei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Curtea reţine că, deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În concluzie, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, "nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege", impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie -, sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Curtea a observat că sfera subiecţilor activi care pot săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispoziţiilor art. 175 din C. pen., aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcţionari publici în sensul legii penale. De asemenea, Curtea a constatat că, potrivit art. 308 alin. (1) din C. pen., dispoziţiile art. 289 - 292, 295, 297 - 301 şi 304 privitoare la funcţionarii publici "se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice". Din analiza acestor din urmă dispoziţii rezultă că sfera subiecţilor activi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu excedează sferei persoanelor care au calitatea de funcţionari publici în sensul legii penale. Astfel, subiect activ al acestei infracţiuni poate fi şi orice persoană fizică, ce exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Pe de altă parte, infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu.

Plecând de la cele expuse anterior, Curtea a constatat că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare a determinat Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea a constatat că legiuitorul a identificat şi reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.

Potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, republicată în Monitorul Oficial nr. 345/18.05.2011, "abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici". Totodată, Curtea a constatat că, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată". De asemenea, Curtea a observat că, potrivit art. 1349 alin. (1) şi (2) din C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea a reţinut că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă, atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei.

Mai mult, Curtea a reţinut că noţiunea de "act", folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracţiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanţiată la o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea a observat că această noţiune poate fi interpretată, fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice, învestite cu competenţe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătoreşti. Din această perspectivă, Curtea a observat că modalitatea de interpretare a noţiunii de "act" poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislaţie distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepţiei de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În concluzie, Curtea a observat că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de dispoziţiile art. 297 din C. pen., şi anume cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Astfel, referitor la expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice", criticată de autorii excepţiei ca fiind lipsită de claritate, Curtea a observat că sintagma "interes legitim" nu este definită în C. pen..

Curtea a reţinut, însă, că, în doctrină, s-a arătat că prin expresia "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice" se înţelege lezarea sau prejudicierea morală, fizică sau materială, adusă intereselor legale ale unor asemenea persoane. Vătămarea drepturilor ori a intereselor legale ale unei persoane presupune ştirbirea efectivă a drepturilor şi intereselor legitime, în orice fel: neacordarea acestora, împiedicarea valorificării lor etc., de către funcţionarul care are atribuţii de serviciu în ceea ce priveşte realizarea drepturilor şi intereselor respective.

Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, "interes" reprezintă acţiunea pentru satisfacerea anumitor nevoi, acţiunea de a acoperi unele trebuinţe, folos, profit. Interesul este legal dacă acesta este ocrotit sau garantat printr-o dispoziţie normativă. De asemenea, paguba cauzată persoanei fizice sau juridice trebuie să fie certă, efectivă, bine determinată, întrucât şi în raport cu acest criteriu se apreciază dacă fapta prezintă, sau nu, un anumit grad de pericol social. Noţiunea de "vătămare a drepturilor sau intereselor legitime" presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege.

S-a reţinut că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, de preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi garantează.

Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că acuzaţia constă în faptul că inculpaţii A. şi D. au determinat pe judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Piteşti - BBB., cu intenţie, să săvârşească fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală - abuzul în serviciu.

De asemenea, s-a reţinut că inculpaţii B. şi C. au fost complicii instigatorului A., căruia i-au înlesnit acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate.

Infracţiunea de abuz în serviciu face parte din categoria infracţiunilor de serviciu, al căror obiect juridic vizează relaţiile sociale referitoare la bunul mers al activităţii serviciului în care funcţionarul trebuie să-şi desfăşoare activitatea, prin îndeplinirea în mod corect a atribuţiilor de serviciu, precum şi apărarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice împotriva abuzurilor funcţionarului public.

Drept urmare, infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unui serviciu în care funcţionarul îşi desfăşoară activitatea, dar şi competenţa acestuia de a efectua acte de natura celor care au ocazionat comiterea abuzului împotriva persoanelor fizice sau juridice.

Elementul material este prevăzut alternativ şi poate consta, atât într-o inacţiune - funcţionarul nu îndeplineşte un act, cât şi într-o acţiune - îl îndeplineşte în mod defectuos.

Urmarea imediată a acestei infracţiuni constă într-o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Potrivit art. 52 din C. pen. (Participaţia improprie), "(1) Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.

(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.

(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

(4) Dispoziţiile art. 50 şi art. 51 se aplică în mod corespunzător".

Cu titlu preliminar, Curtea a observat, totodată, că nu s-a dispus prin actul de sesizare o soluţie de clasare faţă de judecătorul care ar fi comis o faptă de abuz în serviciu, fără vinovăţie, însă lipsa începerii urmăririi penale sau a unei soluţii faţă de fapta care face obiectul instigării nu conduce prin sine însăşi la imposibilitatea analizării faptei de abuz în serviciu sau la concluzia că fapta de instigare/complicitate la instigare nu există în materialitatea sa.

Curtea a reţinut, în continuare, că în cazul infracţiunilor de serviciu care se săvârşesc de către un funcţionar public sau de către un alt funcţionar, acţiunea sau inacţiunea constă într-o încălcare a îndatoririlor de serviciu. De aceea, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu trebuie stabilită întotdeauna sfera atribuţiilor de serviciu al celui învinuit de săvârşirea faptei, pe baza actelor normative care reglementează activitatea serviciului respectiv. Acest aspect a fost statuat şi de Curtea Constituţională, în sensul că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.

În activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii - art. 124 alin. (3) din Constituţie. Conform Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în activitatea lor, judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali (art. 2 alin. (3) în forma de la data faptei), sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi să participe la formarea profesională continuă (art. 4 alin. (1)).

Curtea a constatat, aşadar, că în rechizitoriu nu se indică atribuţiile de serviciu care ar fi fost îndeplinite în mod defectuos de către judecător, ci încălcarea de către acesta, fără vinovăţie, a unor dispoziţii legale din legea fondului funciar.

Curtea a analizat în continuare în ce măsură încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, de către judecătorul cauzei realizează tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu.

În esenţă, s-a pus problema dacă prin pronunţarea soluţiei cu presupusa încălcare a dispoziţiilor legale menţionate mai sus, magistratul ar fi comis un abuz în serviciu.

Conform art. 11 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 "(1) Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte suprafeţele preluate de cooperativele agricole de producţie în baza unor legi speciale sau în orice mod de la membrii cooperatori.

(21) Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără niciun titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.

(3) Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, pe baza situaţiei terenurilor deţinute de cooperativa agricolă de producţie la 1 ianuarie 1990, înscrisă în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar general sau a registrului agricol, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii.

(4) Cererea de stabilire a dreptului de proprietate se depune şi se înregistrează la primărie în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Curtea a constatat, pe de-o parte, că aceste dispoziţii legale nu reglementează în concret atribuţii de serviciu ale judecătorului, ci se enumeră care sunt probele din care poate rezulta suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie şi modalitatea în care se face stabilirea dreptului de proprietate.

De altfel, în considerentele hotărârii nu s-a făcut vreo referire la aceste prevederi legale.

Fără a se substitui instanţei civile în ceea ce priveşte necesitatea administrării probelor sau a relevanţei acestora, Curtea a apreciat că săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu subzistă în această descriere a faptei, întrucât, potrivit legii, pot fi administrate orice mijloace de probă în vederea stabilirii suprafeţei aduse în cooperativa agricolă de producţie.

Practic, construcţia acuzării porneşte de la ipoteza că Sentinţa civilă nr. 4106/2010 a Judecătoriei Piteşti s-ar fi pronunţat exclusiv pe baza achiesării, frauduloase, a pârâtei K. Bradu la pretenţiile reclamanţilor, având în vedere cele învederate prin întâmpinare şi prin concluziile scrise.

Cererea de chemare în judecată, întâmpinarea sau concluziile scrise, adresate instanţelor de judecată, sunt supuse cenzurii judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei în ceea ce priveşte realitatea sau temeinicia celor arătate în cuprinsul acestora, neavând prin ele însele valoare probatorie.

Interpretarea şi evaluarea probelor administrate este atributul exclusiv al magistratului, iar împotriva unor hotărâri considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale, cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.

Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu sau a altor infracţiuni legate de serviciu - neglijenţa în serviciu, este necesar ca magistratul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, să încalce dispoziţiile legale cu intenţie sau, respectiv, din culpă.

Identificarea unei conduite infracţionale în cadrul activităţii desfăşurate de magistrat, judecător ori procuror, se analizează din perspectiva infracţiunilor de serviciu. Plecând de la principiile constituţionale, justiţia este unică, egală şi imparţială pentru toţi (art. 124 alin. (2) din Constituţie) şi nimeni nu este mai presus de lege (art. 16 din Constituţie), o altă interpretare ar fi exclusă de plano pentru că ar genera o imunitate a magistratului în desfăşurarea activităţii specifice funcţiei, imunitate de care nu se bucură nicio altă funcţie publică, nicio altă categorie de salariaţi. Pentru a angaja răspunderea penală a judecătorului sau procurorului, în cadrul anchetei sau a cercetării judecătoreşti trebuie dovedită reaua-credinţă sau neglijenţa gravă.

Faptul că pretenţiile solicitate de petenţii B. şi C. erau neîntemeiate sau că susţinerile intimatei (reprezentată legal de primarul A. şi reprezentată în instanţă de consilier D.) nu corespundeau realităţii ori ar fi indus în eroare judecătorul nu conduce la concluzia săvârşirii unui abuz în serviciu în modalitatea reţinută în actul de sesizare, în sensul că magistratul a fost determinat să încalce, fără vinovăţie, normele legale prevăzute de art. 11 alin. (1), (3) din Legea nr. 18/1991.

Curtea a apreciat că în ipoteza în care judecătorul a admis acţiunea şi a constatat că petenţii sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de teren care nu se justifica şi care nu reieşea din actele dosarului, nici ca cifră şi nici ca şi calcul al suprafeţelor, prin încălcarea din culpă a unor norme de drept material sau procesual, fapta sa ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ceea ce însă nu face obiectul acuzaţiei penale.

Totodată, teza eventualei neglijenţe în serviciu a judecătorului, invocată în cadrul dezbaterilor pe fond, nu poate fi analizată, întrucât ar reprezenta o modificare a obiectului sesizării instanţei.

Fiind audiată în calitate de martor la termenul din 26.10.2018, BBB. a declarat că în cauză a administrat probe, constând în relaţiile obţinute de la Comisia de Fond Funciar. A mai arătat că în cauză nu era vorba de acordarea unor suprafeţe de teren în natură, ci de o diferenţă de teren pentru care s-au acordat despăgubiri, iar în aceste condiţii nu s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. A susţinut că a avut în vedere adresa emisă la data de 27.10.2009, însă nu în mod esenţial, ci coroborată cu alte probe, precum şi faptul că nu se putea baza doar pe registrul agricol. A declarat că nu a fost influenţată de nimeni şi a soluţionat cauza pe baza analizei probelor şi a dispoziţiilor legale.

De asemenea, fiind audiată în cursul urmăririi penale, BBB. a declarat că a avut în vedere toată documentaţia care a stat la baza reconstituirii anterioare a dreptului de proprietate, respectiv calitatea de moştenitor, precum şi documentele doveditoare solicitate K. Bradu şi înscrisurile depuse de petenţi, dar şi poziţia acestei instituţii . A mai declarat că a avut în vedere faptul că petenţii au formulat cerere de reconstituire la apariţia Legii nr. 18/1991, fapt dovedit cu înscrisurile de la dosar, când au fost validaţi doar cu suprafaţa de 3,75 ha teren în natură şi pentru care au primit două titluri de proprietate. Esenţial pentru diferenţa solicitată, până la suprafaţa de 26,75 ha cerută iniţial au formulat ulterior cerere înregistrată la K. Bradu sub nr. x/16.01.1998 în sprijinul căreia s-au depus declaraţii de martori şi un înscris. A avut în vedere la soluţionarea cauzei în primul rând întâmpinarea şi poziţia K. Bradu prin care a fost de acord cu admiterea acţiunii, faptul că CJFF Argeş nu a formulat întâmpinare sau apărări, precum şi borderoul cu înscrisuri depus de K. Bradu solicitat de instanţă cu adresă.

În continuare, în ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina inculpatului A., Curtea a observat că aceasta are mai multe componente, prima constând în faptul că în calitate de reprezentant al K. Bradu, prin adresa nr. x/27.10.2009 atestă, în mod neadevărat, că B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de 19,13 ha teren după autorii L. şi U., precizând, însă că aceasta nu se mai poate realiza pe cale administrativă datorită expirării, din culpa înseşi a K., a termenului de depunere a cererilor, deschizând astfel calea unei proceduri judiciare. Or, în această ipoteză, fapta descrisă anterior ar fi putut teoretic întruni elementele constitutive ale unei infracţiuni de fals intelectual prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, pentru care inculpatul nu a fost trimis în judecată. Mai mult, s-ar putea susţine că prin emiterea unei astfel de adrese, funcţionarul public ar fi complicele persoanei care depune ulterior presupusul înscris falsificat la dosarul cauzei şi care formulează pretenţii civile în faţa instanţei de judecată şi nu invers.

Tot în aceeaşi ordine de idei, nu s-a putut susţine că petenţii din cauză (fraţii B. şi C.) ar fi complicii instigatorilor (primarul şi consilierul juridic), logica construcţiei juridice fiind în realitate exact inversă, întrucât, teoretic, persoana care ar fi încercat să determine instanţa de judecată să îi admită pretenţiile prin folosirea unor înscrisuri care conţin menţiuni necorespunzătoare adevărului putea fi considerată că săvârşeşte participaţia improprie sub forma instigării, în timp ce persoanele care o ajută sau îi înlesnesc acest lucru ar putea fi considerate complici ai instigatorilor.

Curtea a subliniat că nu s-au efectuat cercetări cu privire la alte fapte, astfel încât chestiunea nu poate face obiectul unei schimbări de încadrare juridică, ci ţine de analiza întrunirii elementelor constituitive ale infracţiunilor cu care a fost sesizată instanţa.

De asemenea, nu s-a putut reţine în sfera laturii obiective a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor NNN că aceştia sunt complicii inculpatului A. prin faptul că şi-ar fi "însuşit menţiunile neadevărate" din cuprinsul adresei sau că ar fi acceptat să deschidă un proces pentru a-i înlesni primarului comunei acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului să încalce Legea nr. 18/1991.

Mai mult, în conţinutul infracţiunii prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. intră o altă componentă, respectiv aceea că după comunicarea sentinţei astfel obţinute, deşi cunoştea că este netemeinică, nu a formulat o cale de atac creând un folos patrimonial pentru coinculpaţi constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor inculpatului, coroborată cu acţiunea coinculpaţilor, a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON.

Or, în mod evident, participaţia improprie sub forma instigării se rezumă la determinarea instanţei să pronunţe o soluţie nelegală iar alte acţiuni ulterioare, respectiv faptul că inculpatul nu a formulat cale de atac după comunicarea sentinţei, că ar fi făcut demersuri să se obţină despăgubiri într-un cuantum cât mai mare, nu se circumscriu elementului material al laturii obiective al acestei infracţiuni. În mod teroretic, aceasta ar putea constitui o infracţiune de abuz în serviciu distinctă, constând în faptul că, cu rea-credinţă şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, nu s-ar fi exercitat o cale de atac împotriva hotărârii instanţei. Or, această acţiune, ulterioară pronunţării sentinţei, nu are cum să se integreze în latura obiectivă a infracţiunii pentru care este judecat inculpatul.

Modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri - faptul că nu s-a declarat cale de atac ori că a fost pusă în executare înainte de data reală a rămânerii definitive, nu are relevanţă din perspectiva participaţiei improprii la abuz în serviciu cu care a fost sesizată instanţa, iar acţiunile sau inacţiunile persoanelor culpabile nu se circumscriu elementului material al acestei infracţiuni.

În consecinţă, Curtea a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte temeiul achitării, Curtea a apreciat că acesta nu poate fi cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există), aşa cum au solicitat inculpaţii. Astfel, primul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzut la art. 16 priveşte ipoteza inexistenţei unei fapte în materialitatea ei, or în cauză nu se poate susţine că faptele inculpaţilor nu au existat, în mod obiectiv, aspectul care trebuie analizat fiind dacă acestea sunt sau nu prevăzute de legea penală.

În schimb, prevederea faptei în legea penală semnifică în principiu identitatea dintre conduita propriu-zisă şi toate condiţiile din norma de incriminare (trăsătura tipicităţii infracţiunii); corelativ, lipsa în concret a unuia dintre elementele de conţinut ale infracţiunii (exceptând vinovăţia) se încadrează în acest caz. În considerentele expuse anterior, instanţa a analizat şi a apreciat că fapta de abuz în serviciu presupus comisă de judecător, aşa cum este descrisă în rechizitoriu, nu este prevăzută de legea penală iar faptele participanţilor, aşa cum sunt descrise în rechizitoriu, cad sub incidenţa aceluiaşi temei prevăzut de C. proc. pen.

Curtea a constatat că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice s-a constituit parte civilă în cauză, solicitând suma de 35.035.511 RON.

În ceea ce priveşte efectuarea unei expertize în vederea stabilirii prejudiciului, Curtea a considerat proba ca fiind neutilă cauzei şi a respins cererea efectuată în acest sens.

Curtea a apreciat că nu este necesară opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză (art. 172 alin. (1) din C. proc. pen.).

În opinia instanţei de judecată, prejudiciul pretins de partea civilă a fost unul determinat şi constă în suma de 35.035.510 RON, având în vedere că participaţia statului, prin valorificarea Deciziei nr. 14783/FF şi a emiterii Titlurilor de conversie nr. x/04.01.2011 pentru I., nr. x/04.01.2011 pentru TT. şi nr. x/04.01.2011 pentru UU., a fost diminuată cu această sumă.

Astfel, prin Decizia nr. 14783/FF/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a emis titlul de despăgubire în favoarea numiţilor TT., I. şi UU., în calitate de cesionari conform contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr. x/22.11.2010, în cuantum de 35.035.510 RON, suma acordată, reprezentând valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/2010 întocmit în Dosarul nr. x/2010

În consecinţă, în prezenta cauză nu s-a impus efectuarea unei expertize. De asemenea, în aprecierea Curţii, prejudiciul nu a fost reprezentat de diferenţa dintre valoarea terenului aflată în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflată în extravilanul localităţii.

Procurorul a reţinut în cuprinsul rechizitoriului împrejurarea că, deşi la dosarul de despăgubiri exista Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti conform căreia beneficiarii erau îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru echivalentul a 19,13 ha teren arabil extravilan, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor au acceptat să acorde despăgubiri, constând în valoarea stabilită de evaluator pentru 19,13 ha teren intravilan, cu consecinţa cauzării unui prejudiciu calculat ca diferenţă dintre valoarea terenului aflată în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflată în extravilanul localităţii, existând suspiciuni cu privire la săvârşirea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a unor fapte de corupţie, motiv pentru care va dispune disjungerea cauzei în vederea continuării cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. şi dare de mită prev. de art. 290 din C. pen.

Or, acest aspect nu influenţează în final cuantumul prejudiciului reclamat de Statul Român, care rămâne de 35.035.510 RON, o expertiză putând fi utilă în mod teoretic în cauza disjunsă numai pentru a stabili care este proporţia în care, prin comiterea unor fapte de corupţie, eventualele persoane responsabile ar fi contribuit la valoarea totală a prejudiciului, respectiv, să se stabilească care ar fi fost suma ce s-ar fi acordat în cazul în care s-ar fi stabilit despăgubiri aferente suprafeţelor de teren aflate în extravilanul localităţii şi nu în intravilanul localităţii. Independent de această împrejurare, prejudiciul părţii civile a rămas neschimbat.

În consecinţă, s-a făcut aplicarea art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., conform căruia în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Împotriva Sentinţei penale nr. 92/F din data de 17 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpata D., precum şi partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond, pentru netemeinicie şi pentru greşita achitare a inculpaţilor A., B., C. şi D. pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Astfel, parchetul a reţinut că prin cererea nr. x/09.01.1961 autorul L. împreună cu soţia sa, U., au înscris în W. (viitoarele C.A.P.-uri) cu întreaga suprafaţă deţinută în registrul agricol, respectiv 4,84 ha (declaraţie olografă, registru agricol pe anii 1959 - 1962).

La data de 20.02.1991 s-a publicat în Monitorul Oficial Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar prin care se prevede posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate doar pentru terenurile aduse de bunăvoie sau preluate în orice mod la C.A.P.

A învederat parchetul că în temeiul acestei legi, U. solicită C.L.F.F. Bradu, prin cererea nr. x/05.03.1991 reconstituirea dreptului de proprietate după soţul său decedat, pentru 14,39 ha teren, amplasat în 9 puncte:

- 5 pogoane în punctul numit "La salcâmi" ~2,5 ha

- 4 pogoane în punctul numit "Y." ~ 2 ha

- 2 pogoane situate în Z. ~1 ha

- 6 pogoane în vecinătatea preotului AA. ~ 3 ha

- 1 pogoane în punctul numit "BB." ~ 0,5 ha

- 7 prăjini în punctul numit "Deal" ~ 0,14 ha

- 3,5 pogoane în punctul numit "Deal", în vecinătatea "CC." -1,75 ha

- 2 pogoane în punctul numit "DD." ~ 1 ha

- 5 pogoane în punctul numit "EE." ~ 2,5 ha, întrucât suprafaţa adusă în C.A..P. de către autorii L. şi U. era de numai 4,84 ha şi nu de 14,39 ha, cât s-a solicitat, titlurile de proprietate emise au avut în vedere doar această suprafaţă.

Parchetul a susţinut că la data de 04.09.1991 a fost înregistrată sub nr. x o contestaţie formulată de către U. cu privire la modul de soluţionare a cererilor în temeiul Legii nr. 18/1991 la care, deşi nu a fost identificat o adresă de răspuns, există dovada că două săptămâni mai târziu, la data de 19.09.1991, a fost respinsă. Potrivit legii, răspunsul trebuia afişat la sediul C.L.F.F. Contestaţia s-a soluţionat în timpul vieţii contestatoarei care a trăit şi a decedat în com. Bradu, 19 ianuarie 1992 (certificat de deces).

În perioada 1991 - 2009 inculpata B., fiica defuncţilor L. şi U. a solicitat în mai multe rânduri Comisiei Locale de Fond Funciar Bradu, împreună cu fratele său, inculpatul C. ori cu alte persoane reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, atât după autorii părinţii săi, cât şi după alţi autori, cereri respinse începând cu anul 2005, cu motivarea că li s-au reconstituit deja toate drepturile. Ultima solicitare adresată comisiei a fost, totuşi, în anul 2009, când solicita suprafaţa de 0,35 ha pădure, pentru care, de asemenea, s-a dispus respingerea. Toate probele administrate în cauză au confirmat că inculpaţii nu mai aveau dreptul la nicio suprafaţă de teren, iar hotărârile comisiei locale de respingere a cererilor acestora sunt juste.

În niciunul dintre numeroasele demersuri la C.L.F.F. Bradu, nu s-a invocat existenţa unei contestaţii la care să nu se fi răspuns. Titlurile de proprietate emise ca o consecinţă a acestei cereri, în 1994 şi 1997 nu au fost contestate.

A învederat că, deşi instanţa de fond a decis să nu reia consideraţiile istorice inserate în rechizitoriu, acestea erau absolut necesare pentru aprecierea poziţiei subiective a inculpaţilor B. şi C., precum şi pentru aprecierea contribuţiei avute la săvârşirea faptei.

Astfel, la sfârşitul anului 2009 inculpaţii B., figură deja familiară printre angajaţii primăriei şi C., solicită din nou teren, o suprafaţă de 16 ha după autorii părinţii lor, L. şi U., suprafaţă nesusţinută de vreun înscris existent în arhivele primăriei ori invocat de către petenţi vreodată (suprafaţă mai mare decât ceruseră oricând de-a lungul anilor).

În legătură cu această cerere, inculpatul A., primar al com. Bradu, în prezenţa inculpatei B., cheamă consilierul juridic al primăriei, martora KK., îşi exprimă faţă de acestea credinţa că solicitarea coinculpatei este întemeiată, o apostrofează pe martoră, îi impută că ea şi ceilalţi membrii ai C.L.F.F. refuză să-i dea dreptate coinculpatei şi îi solicită să facă un referat privind suprafeţele de teren la care aceasta ar mai avea dreptul după autorii L. şi U.

Verificând documentaţia, martora KK. întocmeşte un referat pe care-1 înmânează primarului A. în care menţionează că inculpaţii fraţii NNN mai au de primit 0 (zero) ha teren (declaraţii, dosar instanţă).

Cu toate acestea, A. le produce coinculpaţilor, fraţii B. şi C., o adresă înregistrată sub nr. x/27.10.2009, în care le recunoaşte un drept de proprietate pentru o suprafaţă şi mai mare decât cele 16 ha cerute, respectiv de 19,13 ha teren, însă, dându-şi seama că trecând prin procedura clasică a C.L.F.F. nu le vor obţine, din moment ce le-au fost respinse cereri pentru suprafeţe cu mult mai mici, le deschide posibilitatea unei acţiuni în instanţă pentru a obţine fraudulos cele 19,13 ha, invocând lipsa de răspuns la o contestaţie depusă la C.L.F.F. în anul 1991, pretext inventat, aşa cum reiese din succesiunea acţiunilor coinculpaţilor, fraţii B. şi C. din perioada 1991 - 2009.

La două zile după primirea adresei sus-amintite şi în considerarea acesteia, deşi cunoşteau că nu mai au dreptul la reconstituirea vreunei suprafeţe de teren în baza legilor fondului funciar, inculpaţii, fraţii B. şi C. se adresează instanţei de judecată, solicitând reconstituirea dreptului de proprietate după autorii părinţii lor, L. şi U., pentru 19,13 ha, în susţinerea cererii depunând, însă cererea formulată în 1991 de către defuncta U. care însuma 14,39 ha şi o declaraţie de martor care atesta doar suprafaţa de 13,68 ha.

În timpul desfăşurării procesului, la începutul anului 2010, inculpatul A. îl abordează pe martorul AAA., persoană cu care era în relaţii de prietenie, spunându-i că va trimite pe cineva la el pentru a-i arăta documente privind nişte terenuri. La scurt timp, la martorul AAA. se prezintă inculpata B. care îi prezintă înscrisuri privitoare la terenurile a căror restituire o ceruse în instanţă, rugându-1 să găsească un cumpărător pentru drepturile litigioase, întrucât ea nu avea resurse materiale pentru a continua acţiunea.

Martorul AAA. îi prezintă documentele lui I., unul dintre viitorii cesionari ai drepturilor de despăgubire care, studiindu-le, refuză tranzacţia în acel stadiu, opinând că trebuie aşteptată hotărârea instanţei de judecată (declaraţii, dosar instanţă).

Consilierul juridic desemnat să apere interesele C.L.F.F. nu a fost, în mod evident martora KK. care deja îşi exprimase punctul de vedere cu privire la faptul că pretenţiile solicitate sunt total nefondate, ci un alt consilier juridic, inculpata D.

În întâmpinarea redactată şi semnată doar de ea însăşi, deşi cutuma era să semneze şi şeful instituţiei (declaraţii), inculpata D. solicită admiterea cererii cu motivarea că din verificările efectuate în registrul agricol al com. Bradu şi a celorlalte înscrisuri aflate în arhivă, pretenţiile sunt întemeiate.

Deşi îşi întemeiază poziţia de achiesare la pretenţii pe registrul agricol, inculpata D. nu-l depune la dosar, deşi martora KK. confirmă că i 1-a înmânat, împreună cu "documentaţia clasică", "standard" pentru acest tip de cereri, respectiv acte de stare civilă, registrul agricol pentru anii în care s-a făcut colectivizarea în comună, declaraţii de martor şi validările efectuate deja şi orice alte acte care se găsesc în arhivă. Cu acelaşi prilej i-a înmânat acte solicitate şi pentru alte cauze (declaraţii martor, dosar instanţă).

Inculpata D. nu avea biroul în cadrul primăriei, iar în vederea reprezentării intereselor acesteia în instanţă solicita documentele de care avea nevoie de la angajaţii permanenţi, însă responsabilitatea dosarului, decizia cu privire la probatoriul administrat, îi aparţineau acesteia, nu persoanelor pe care le contacta pentru a-i preda documente. Pentru această speţă a luat legătura cu martora KK. Dintre actele primite, inculpata face o selecţie, înlăturând registrul agricol, documentul care atesta suprafaţa maximă de teren pentru care s-ar fi putut face reconstituirea în baza legilor fondului funciar, 4,84 ha, întrucât doar cu atât intrase în C.A.P., însă depune în susţinerea acţiunii reclamanţilor precum şi a poziţiei C.L.F.F. şi înscrisurile care priveau alţi autori, respectiv M. şi MMM., toate vizate spre neschimbare şi analizate de către inculpata D. (declaraţii, dosar instanţă, înscrisuri, registru agricol, cerere de înscriere în C.A.P. J).

Parchetul a mai arătat că instanţa de fond reţine că din coroborarea declaraţiilor martorei KK. şi ale inculpatei D. rezultă că cea din urmă doar a depus la dosar documentaţia înmânată de către cea dintâi, probele administrate în cauză dovedesc că acţiunile inculpatei D. nu sunt rezultatul unei culpe, a unei neglijenţe. Inculpata avea pregătire juridică şi mai reprezentase în instanţă C.L.F.F. Bradu şi în alte dosare având ca obiect fond funciar (proces-verbal), iar în cauza reclamanţilor NNN nu a avut însărcinarea de a transporta doar nişte documente la instanţă, ci, pe baza documentelor depuse, vizualizate fiecare în parte de inculpată, a întocmit, la un interval de 3 săptămâni între ele, întâmpinarea şi concluziile scrise care, chiar făcute la indicaţiile primarului, aşa cum se apără aceasta, nu o dezvinovăţesc.

La 12.04.2010 inculpata D. a solicitat instanţei termen în vederea stingerii litigiului pe cale amiabilă, în considerarea poziţiei C.L.F.F. de achiesare la pretenţiile reclamanţilor (încheiere). Stingerea pe cale amiabilă a procesului nu are loc, singurul care s-ar fi putut opune fiind inculpatul A. Era necesar, aşadar să se transfere responsabilitatea acordării terenurilor asupra unei terţe persoane, magistratul învestit cu soluţionarea cauzei.

La termenul din 26.04.2010, având cuvântul pe fond, inculpata a solicitat admiterea acţiunii şi reconstituirea dreptului de proprietate petenţilor, prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 19,13 ha teren categoria extravilan, arabil şi forestier, deşi nici din documentaţia depusă de inculpaţi, nici din cea ataşată de ea însăşi nu reieşea această suprafaţă, ci doar de cel mult 14,39 ha.

Parchetul a mai arătat că pentru a putea justifica acordarea unei suprafeţe de 19,13 ha D. găseşte soluţia introducerii în concluziile scrise a unei a 10-a suprafeţe de teren, de 4,74 ha în punctul "La DD.", pe lângă cele 9 menţionate în cererea nr. x/05.03.1991 formulată de defuncta mama reclamanţilor, U. şi depusă în dovedirea pretenţiilor .

Inventarea şi adăugarea, cu prilejul concluziilor scrise, a acestei noi suprafeţe de teren de 4,74 ha în punctul "La DD.", a fost intenţionată şi făcută cu scopul ca, însumată cu cele 14,39 ha din cererea formulată de U. sus-menţionată, să rezulte, cu zecimale, exact 19,13 ha.

A susţinut parchetul că nu există nicio altă menţiune făcută vreodată cu privire la acest teren de 4,74 ha în punctul "La DD." în toată documentaţia relativă la drepturile familiei NNN, fie el L., O. ori M., fie invocată de către reclamanţii inculpaţi în numeroasele cereri adresate C.L.F.F., fie neinvocată.

Cu privire la această adăugire, atât de precisă inculpata nu poate invoca documente primite de la martora KK..

Contribuţia inculpatei D. în formarea convingerii judecătorului că pretenţiile reclamanţilor au fost întemeiate, cu scopul obţinerii frauduloase a Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti şi încălcarea de către judecătorul desemnat a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 care prevăd modalitatea de stabilire a existenţei dreptului de proprietate, precum şi a întinderii acestuia este reală, intenţionată şi determinantă.

Parchetul a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010, analizându-se prevederile Legii nr. 18/1991 prin prisma apărărilor făcute de către C.L.F.F., a actelor depuse la dosar şi a poziţiei de achiesare la pretenţiile deduse judecăţii, s-au admis pretenţiile reclamanţilor şi s-a constatat că sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru diferenţa de 19,13 ha teren extravilan arabil, prin acordarea de despăgubiri.

Toată activitatea consilierului juridic desemnat în procesul civil a fost cunoscută şi coordonată de către inculpatul A.. Conform declaraţiilor inculpatei D. şi ale martorei KK., poziţia adoptată într-un proces în care erau desemnate să reprezinte primăria/C.L.F.F. era discutată întotdeauna cu primarul, iar la un anumit interval de timp făceau o dare de seamă cu privire la mersul proceselor. Martora KK. relatează că la vederea sentinţei, crezând că primarul nu a observat că nu expirase termenul de recurs şi considerând că recursul era întemeiat i-a comunicat aceste chestiuni, replica inculpatului fiind că din moment ce a achiesat la fond prin întâmpinare, nu mai face recurs .

Parchetul a subliniat că inculpatul A. fusese avizat cu privire la faptul că inculpaţii reclamanţi nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea niciunei suprafeţe de teren, nu a făcut demersuri pentru atacarea hotărârii, elocvent fiind şi episodul relatat de martora E. potrivit căreia A. a chemat-o în biroul său şi, în prezenţa coinculpatei B., i-a înmânat Sentinţa civilă nr. 4106/1010 spunându-i să facă toate demersurile în vederea validării cererii de despăgubiri. Văzând că sentinţa nu are menţiunea "definitivă şi irevocabilă", E. i-a atras atenţia inculpatului asupra acestui fapt, context în care B., de faţă la discuţia celor doi, a asigurat-o că până întocmeşte dosarul de despăgubiri îi va aduce şi hotărârea cu menţiunea "definitivă şi irevocabilă" (declaraţii).

Neatacarea Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a făcut parte din aceeaşi rezoluţie infracţională a obţinerii în mod fraudulos a unei atestări a existenţei dreptului de despăgubire în favoarea reclamanţilor şi se subordonează aceluiaşi scop, al procurării unui folos necuvenit, constând în plata despăgubirilor de către A.N.R.P., cesionarilor drepturilor de despăgubire.

S-a reţinut, de către parchet că punerea în executare a Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 se realizează cu celeritate, chiar prin scurtarea unor termene imperative, în cele din urmă, după validarea propunerii de despăgubire de către C.J.F.F. Argeş, dosarul este trimis la A.N.R.P. în vederea acordării de despăgubiri.

A mai învederat parchetul că potrivit declaraţiilor martorilor I. şi AAA., la sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie, înainte, aşadar, ca hotărârea să devină definitivă (30.07.2010) şi înainte de înaintarea propunerii de validare către C.J.F.F. (03.08.2010) şi ulterior către ANRP, AAA., cel care a fost iniţial abordat de către inculpatul A., prietenul său, în vederea cumpărării drepturilor de despăgubire, I., cel care, văzând actele înainte de pronunţarea sentinţei a opinat pentru a se aştepta finalizarea procesului şi încă o persoană au încheiat cu inculpaţii B. şi C. un antecontract de vânzare a drepturilor de despăgubire în care se prevedea că preţul cesiunii este de 300.000 (treisutemii) euro. Prin acelaşi act I. era împuternicit să-i reprezinte pe doi fraţi în faţa autorităţilor în vederea obţinerii drepturilor consfinţite de instanţă. Acesta declară că a fost periodic sunat de către AAA. şi B. care solicitau perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.

S-a arătat că după încheierea antecontractului sus-menţionat, deşi Hotărârea nr. 4106/10.05.2010 prevedea că cele 19,13 ha teren sunt situate în extravilanul com. Bradu, dosarului trimis la ANPR în data de 24.08.2010 îi este anexat un plan de situaţie semnat de către inculpatul A. care atestă amplasamentul celor 19,13 ha este în intravilanul comunei, în zone, fie în apropierea autostrăzii, fie sub centre comerciale, deşi până la momentul emiterii rechizitoriului categoria terenurilor situate în punctele arătate cu denumirea populară în sentinţa civilă nu fusese schimbată (adresă).

Încredinţat fiind de inculpatul A. că cele 19,13 ha sunt amplasate în intravilanul comunei Bradu, jud. Argeş, evaluatorul a stabilit că valoarea lor este de 35.035.510 RON la un curs leu/euro de 4,2972 la data de 19.11.2010, data evaluării

La data de 22.11.2010, după efectuarea evaluării, în aceeaşi zi cu acceptarea valorii evaluate de către cesionari, este autentificat contractul prin care drepturile de despăgubire sunt cedate lui I. în proporţie de - 55%, şi altor 2 persoane, TT. -10% şi UU. 35% (acesta din urmă ca interpus al lui omului de afaceri WW), contra sumei de 300.000 euro (contract). La data de 08.12.2010 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor hotărăşte emiterea titlurilor de despăgubire în favoarea cesionarilor, conform procentelor stabilite în contractul de cesiune .

Parchetul a precizat că soluţia de achitare pronunţată se întemeiază pe o evaluare greşită a acuzaţiei, dar şi pe o evaluare incompletă a probatoriului administrat, deşi acesta nu a fost pus la îndoială. Judecătorul fondului face o trimitere generală la probe şi realizează mai mult o discuţie teoretică asupra acestora. A apreciat, astfel, că teoretic, persoanele care ar încerca să determine instanţa să le admită pretenţiile prin folosirea unor înscrisuri care nu corespund adevărului, în speţă reclamanţii B. şi C., puteau fi considerate că săvârşesc o participaţie improprie sub forma instigării, în timp ce peroanele care le ajutau sau le înlesneau acest lucru ar putea fi considerate complici ai instigatorilor.

Astfel, a arătat parchetul că din anul 1991 petenţii nu s-au adresat niciodată instanţei de fond funciar, nu au invocat vreo contestaţie la care să nu li se fi răspuns, nu au solicitat vreodată o suprafaţă nici de 16, nici de 19,13 ha, până nu s-au asociat cu inculpatul A. care, în fapt, prin toate acţiunile a urmărit ca producerea foloaselor constând în despăgubirea plătită de A.N.R.P. să se realizeze în favoarea cesionarilor. Ceea ce a determinat formarea convingerii judecătorului nu a fost cererea introductivă de instanţă, ci poziţia de achiesare la pretenţii a pârâtei, C.L.F.F., o autoritate publică, realizată de către inculpatul A. prin intermediul consilierului juridic desemnat, D.. De altfel, martora KK. declară că în cei 20 de ani de activitate ca şi consilier în cadrul Primăriei com. Bradu a achiesat o singură dată la pretenţii, într-o cauză având ca obiect uzucapiunea (declaraţii, dos. instanţă).

S-a avut în vedere ca, în speţă, prin achiesarea la pretenţii, etapa duelului judiciar a fost inexistentă.

Totodată, s-a reţinut că reclamanţii s-au prezentat în instanţă doar la ultimul termen, înscrisurile în susţinerea cererii au fost depuse în mod formal, fiind practic încredinţaţi că pretenţiile lor vor fi susţinute de către intimată, iar cea care a făcut posibilă admiterea pretenţiilor, aşa cum au fost solicitate a fost inculpata D..

Cedenţii şi-au vândut drepturile de despăgubire cu 300.000 euro, după data evaluării terenurilor la peste 8 milioane de euro şi în aceeaşi zi cu acceptarea valorii acesteia de către cesionari. Dacă iniţiatorii demersului judiciar ar fi fost reclamanţii, nu şi-ar fi vândut drepturile de despăgubire de 8 milioane de euro contra sumei de 300.000 euro.

A mai precizat parchetul că, conduita inculpaţilor, privită în întregul său, justifică încadrarea juridică pentru fiecare dintre inculpaţi care au fost trimişi în judecată.

Parchetul a subliniat că, chiar admiţând că logica juridică a judecătorului de fond este cea justă, acesta nu era împiedicat să schimbe încadrarea juridică a faptelor, respectiv a reclamanţilor în participaţie improprie sub forma instigării şi a primarului şi consilierului juridic în complici ai acestora, întrucât aceasta nu echivala cu extinderea acţiunii penale, în cauză fiind administrate probe cu privire la contribuţia fiecăruia dintre cei 4 inculpaţi.

În concluzie, a referat că,indiferent de raţionamentul juridic folosit, speţa se rezumă la faptul că toţi cei patru inculpaţi au conlucrat conştient la inducerea în eroare a unui judecător şi la determinarea să încalce normele de drept substanţial prevăzute în legislaţia aplicabilă în speţă, respectiv Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu scopul de a recunoaşte, prin hotărârea pe care o va pronunţa, existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul petenţilor pentru suprafaţa de 19 ha teren.

Inculpatul A., cunoscând că petenţii B. şi C. nu au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pentru vreo suprafaţă de teren, creează toate premisele obţinerii în mod fraudulos a unei hotărâri judecătoreşti prin care să se reconstituie un drept de proprietate în patrimoniul altor două persoane, B. şi C.

- emiţând adresa nr. x/27.10.2009 prin care le recunoaşte un drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren şi îi îndreaptă către instanţa de judecată în vederea dobândirii acestuia,

- introducând în proces un alt consilier juridic, D., decât cel de la primărie care, după efectuarea verificărilor în scripte şi calculat că petenţii mai au de primit "0" (zero) ha teren pe raza com. Bradu

- şi solicitându-i inculpatei D. să achieseze la pretenţiile deduse judecăţii, deşi cunoştea lipsa lor de temeinicie.

Inculpaţii B. şi C., cunoscând că nu au dreptul la cele 19,13 ha menţionate în adresa emisă de către inculpatul A., acceptă să se adreseze instanţei de judecată şi să solicite reconstituirea dreptului de proprietate pentru acestea, după autorii L. şi B. şi, fiind practic încredinţaţi că pretenţiile lor vor fi susţinute de către intimată, depun probe doar de aparenţă, respectiv cererea mamei lor, U. nr. 163/1991 prin care solicita atribuirea a 14,39 ha teren situate în 9 puncte, declaraţia unui martor care confirma ca anterior colectivizării aceasta a deţinut, împreună cu soţul său 13,68 ha teren şi acte de stare civilă.

Inculpata D., consilierul desemnat să apere interesele C.L.F.F. Bradu, deşi documentaţia depusă de petenţi, precum şi de ea însăşi nu justifica pretenţiile deduse judecăţii consimte să achieseze la acestea şi:

- întocmeşte întâmpinarea în cauză prin care solicită achiesarea la pretenţiile reclamanţilor, minţind că din registrul agricol şi din documentele aflate în arhiva primăriei reiese că acestea sunt întemeiate,

- elimină registrul agricol din anii în care autorul petenţilor a intrat în colectiv din care reieşea că la acea dată acesta deţinea doar 4,84 ha teren, dintre actele pe care le primise de la martora KK., deşi minte instanţa că din consultarea lui a reieşit că pretenţiile pentru 19,13 ha sunt justificate, în acelaşi timp adaugă, însă acte privind alţi autori decât cei după care se cerea reconstituirea,

- pentru a putea determina instanţa să atribuie exact 19,13 ha teren, inventează şi adaugă, faţă de terenurile însumând 14,39 ha indicate în actele depuse de petenţi şi chiar de ea însăşi, o suprafaţă de 4,74 ha în punctul "La DD.", suprafaţă care nu există în niciun act relativ la drepturile familiei II, fie el L., O. ori M. şi nici nu a mai fost niciodată invocată în vreuna din numeroasele cereri de reconstituire formulate de către inculpaţii B. şi/sau C.

A arătat că soluţia de achitare pronunţată este fundamentată pe împrejurarea că în rechizitoriu nu sunt indicate atribuţiile de serviciu îndeplinite în mod defectuos de către judecător, ci încălcarea de către acesta, fără vinovăţie, a unor dispoziţii din legea fondului funciar care nu reglementează atribuţii de serviciu şi care nu sunt menţionate în considerentele hotărârii civile, astfel că faptele deduse judecăţii nu îndeplinesc condiţia de tipicitate, prin raportare la Decizia nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale în materia abuzului în serviciu.

Această apreciere a instanţei de fond este eronată, iar fapta dedusă judecăţii este tipică. Prin însăşi natura activităţii desfăşurate, magistratul are ca atribuţii de serviciu respectarea legii şi asigurarea supremaţiei acesteia.

Art. 297 alin. (1) din C. pen. prevede că fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice se pedepseşte.

Art. 52 alin. (3) din C. pen. prevede că determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie se sancţionează.

Magistratul este funcţionar public în sensul art. 171 alin. (1) lit. a) din C. pen., în sensul că exercită atribuţii şi responsabilităţi în slujba legii, în vederea realizării prerogativelor puterii judecătoreşti. Pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 din C. pen. este necesar ca subiectul activ să fie funcţionar public.

Pronunţarea unei hotărâri, motivarea acesteia, activitatea de judecată se realizează în cadrul atribuţiilor de serviciu. Potrivit Deciziei nr. 54/07.02.2018 a Curţii Constituţionale, rolul judecătorului este acela de a înfăptui justiţia, în numele legii (art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 126 alin. (1) din Constituţie), respectarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor fiind obligatorie pentru toţi cetăţenii, incluzându-i pe cei care în exercitarea funcţiei pe care o deţin trebuie să interpreteze şi să aplice legea.

Responsabilitatea judecătorului stă la baza calităţii actului de justiţie.

În ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea Constituţională constată, în esenţă că trebuie dovedită conduita proprie a judecătorului în legătură cu actele de serviciu şi că din perspectiva exercitării de către judecător a atribuţiilor de serviciu, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti presupune interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete deduse judecăţii, Curtea reţinând în mod constant că, în temeiul art. 126 din Constituţie, aspectele care vizează interpretarea şi aplicarea legii ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Curtea a reţinut că atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Premisele pronunţării unei hotărâri judecătoreşti le constituie identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi interpretarea acesteia şi aplicarea la cauza dedusă judecăţii.

A arătat că obligaţia magistratului de a aplica legea, de a judeca este inerentă funcţiei exercitate. Pronunţarea unei hotărâri, aplicarea legii, intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale magistratului şi decurge din toate reglementările privind autoritatea judecătorească: art. 124 alin. (1) - (3) din Constituţie, art. 2 alin. (3) şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dispoziţii menţionate şi de către judecătorul fondului în hotărârea de achitare.

Parchetul a învederat că încălcarea unor dispoziţii legale de către un judecător, cu rea-credinţă, cu prilejul pronunţării unei hotărâri va atrage răspunderea penală a acestuia chiar dacă dispoziţiile respective nu privesc norme de organizare judecătorească sau de procedură, întrucât obligaţia de serviciu a magistratului potrivit naturii funcţiei şi Constituţiei este de a asigura supremaţia legii. O altă interpretare ar duce la o impunitate a magistratului şi la recunoaşterea posibilităţii acestuia de a încălca după bunul plac norme de drept material.

Totodată, faptul că dispoziţiile legale incidente într-o speţă nu sunt menţionate în cuprinsul unei hotărârii, nu înseamnă că ele nu au fost avute în vedere. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 reţinute a fi fost încălcate de către judecător cu prilejul pronunţării hotărârii cauzatoare de prejudicii reglementau modalitatea de stabilire a existenţei dreptului de proprietate, precum şi a întinderii acestuia, adică exact aspectele în legătură cu care s-a exercitat acţiunea inculpaţilor de inducere în eroare. În considerentele hotărârii au fost menţionate doar dispoziţiile de procedură prevăzute de Legea nr. 18/1991, dispoziţii pe care magistratul nu le-a încălcat. De altfel, pentru nicio categorie de funcţionari publici nu se condiţionează răspunderea în materia abuzului în serviciu de menţionarea în actul contrar legii a dispoziţiei legale încălcate.

Urmarea imediată a constat în producerea unui prejudiciu în patrimoniul statului, ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren prin acordarea de despăgubiri echivalente.

Între încălcarea atribuţiilor de serviciu ale judecătorului, respectiv pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea normelor de drept incidente în cauză şi producerea prejudiciului în patrimoniul statului, există legătură de cauzalitate.

Potrivit instanţei de fond, faptul că pretenţiile solicitate de petenţi erau neîntemeiate sau că susţinerile intimatei (reprezentată legal de către primar şi reprezentată în instanţă de către consilierul juridic) nu corespundeau realităţii ori ar fi indus în eroare judecătorul nu duce la concluzia săvârşirii unui abuz în serviciu fără vinovăţie de către magistratul cauzei, însă magistratul cauzei ar fi putut fi tras la răspundere pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

A apreciat parchetul că raţionamentul este greşit, excluzând, nejustificat, posibilitatea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu sub forma participaţiei improprii în modalitatea intenţie - lipsa vinovăţie.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, un magistrat poate fi indus în eroare.

A mai reţinut parchetul că, deşi suveran în interpretarea şi evaluarea probelor, voinţa juridică a unui magistrat poate fi alterată printr-o influenţă externă, cu atât mai mult când această influenţă provine din partea unei instituţii publice care, în speţă, minte că din înscrisurile pe care le deţine în arhivă reiese că pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate şi astfel achiesează la acestea, care introduce, în plus, suprafeţe de teren creând aparenţa ca acestea aparţin autorilor petenţilor. În mod obiectiv nu se poate pretinde unui magistrat că trebuie să pună la îndoială, preventiv, susţinerile care provin tot de la o instituţie publică, ale cărei acte se bucură, oricum, de o prezumţie de validitate, întrucât ar determina o prelungire la nesfârşit a proceselor.

Însă, când această influenţă externă provenită din partea unei autorităţi sau instituţii publice, este făcută cu intenţia şi scopul alterării voinţei juridice a magistratului, fapta intră pe tărâmul abuzului în serviciu, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de tipicitate, condiţii care, în speţă, sunt îndeplinite, aşa cum au fost analizate mai sus.

Parchetul a precizat că magistratul ar trebui să răspundă penal pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu fiind discutabilă în lumina, atât a Deciziei nr. 54/7.02.2018 a Curţii Constituţionale, cât şi a documentelor internaţionale [Recomandarea CM/Rec9(2010)12 a Comitetului Miniştrilor, parag. 66 - 71, Avizul consultativ nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni din data de 19.11.2002, art. 75] care, toate, opinează că răspunderea penală a magistratului ar trebui să intervină doar în caz de rea-credinţă, culpă intenţionată sau neglijenţă flagrantă dovedită. Or, în speţă, nu au existat probe care să contureze o astfel de poziţie subiectivă a magistratului care a pronunţat hotărârea cauzatoarea de prejudicii.

Faţă de motivele invocate, văzând şi prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe, iar în rejudecare pronunţarea unei hotărâri temeinice în sensul condamnării inculpaţilor A., B., C. şi D. pentru infracţiunea dedusă judecăţii.

Apelanta inculpată D., prin motivele scrise de apel, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, rejudecând să fie pronunţată o hotărâre prin care să se dispună achitarea în baza disp. art. 16 lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există, pentru săvârşirea infracţiunii de "participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen..", iar în subsidiar achitarea, în baza disp. art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. - fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Totodată, prin motivele de apel a solicitat respingerea acţiunii civile şi ridicarea măsurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului acesteia prin încheierea din 07.06.2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, apărarea apreciind că anterior cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din acelaşi cod.

Apelanta inculpată a învederat că potrivit rechizitoriului nr. x, D.N.A.- Structura Centrală a dispus trimiterea în judecată a acesteia, reţinându-se la fila x ultimul paragraf, că "Fapta inculpatei D. care, în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti în care, în calitate de consilier juridic, a reprezentat pârâta C.LF.F. Bradu şi, prin conţinutul întâmpinării pe care a redactat-o, prin actele depuse în susţinerea întâmpinării şi prin conţinutul concluziilor scrise pe care de asemenea, le-a redactat, a determinat formarea convingerii instanţei în sensul recunoaşterii pretenţiilor solicitate de către reclamanţi şi chiar a recunoaşterii unor pretenţii mai mari decât ar fi putut reflecta actele pe care aceştia le depuseseră în susţinerea cererii de chemare în judecată, ocazionând, astfel încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, producerea unui folos patrimonial pentru coinculpaţi constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor coordonate ale coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren, în valoare de 35.035.511 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participare improprie sub forma instigării la abuz în serviciu"

Totodată, prin sentinţa apelată, Curtea de Apel Bucureşti a dispus achitarea apelantei inculpate prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., reţinând că: Curtea constată că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, astfel cum au fost descrise în actul de sesizare, nu realizează tipicitatea acestor infracţiuni.

De asemenea, a mai arătat că instanţa de fond a făcut referire la acuzaţia care a constat în faptul că inculpaţii A. şi D. au determinat pe judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Piteşti - BBB., cu intenţie, să săvârşească fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală - abuzul în serviciu.

Apelanta inculpată a precizat că pornind de la acest "rezumat" al acuzaţiei aduse inculpaţilor, instanţa de fond a analizat existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu formele de participaţie arătate, de care sunt acuzaţi inculpaţii, reţinând la că: Curtea constată aşadar că în rechizitoriu nu se indică atribuţiile de serviciu care ar fi fost îndeplinite în mod defectuos de către judecător, ci încălcarea de către acesta, fără vinovăţie, a unor dispoziţii legale din legea fondului funciar, la parag. 4 Curtea va analiza în continuare în ce măsură încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 de către judecătorul cauzei realizează tipicitatea infracţiunii de abuz în serviciu, la parag. 11 şi 12 Curtea constată pe de o parte că aceste dispoziţii legale nu reglementează în concret atribuţii de serviciu ale judecătorului ci se enumera care sunt probele din care poate rezulta suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie şi modalitatea în care se face stabilirea dreptului de proprietate.

S-a referit şi la faptul că în considerentele hotărârii nu s-a făcut vreo referire la aceste prevederi legale, fila x ultimul par. Fără a se substitui instanţei civile în ceea ce priveşte necesitatea administrării probelor sau a relevanţei acestora, Curtea apreciază că săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu subzistă în această descriere a faptei, întrucât, potrivit legii, pot fi administrate orice mijloace de probă în vederea stabilirii suprafeţei aduse în cooperativa agricolă de producţie, la parag. 2 Cererea de chemare în judecată, întâmpinarea sau concluziile scrise, adresate instanţelor de judecată, sunt supuse cenzurii judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei în ceea ce priveşte realitatea sau temeinicia celor arătate în cuprinsul acestora, neavând prin ele însele valoare probatorie Fiind audiată în calitate de martor la termenul din 26.10.2018, BBB. a declarat că în cauză a administrat probe, constând în relaţiile obţinute de la Comisia de Fond Funciar. A mai arătat că în cauză nu era vorba de acordarea unor suprafeţe de teren în natură ci de o diferenţă de teren pentru care s-au acordat despăgubiri iar în aceste condiţii nu s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. A susţinut că a avut în vedere adresa emisă la data de 27.10.2009, însă nu în mod esenţial, ci coroborată cu alte probe, precum şi faptul că nu se putea baza doar pe registrul agricol. A declarat că nu a fost influenţată de nimeni şi a soluţionat cauza pe baza analizei probelor şi a dispoziţiilor legale.

Pornind de la cele reţinute de către instanţa de fond, apelanta inculpată a apreciat că, în cauză este incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., din cuprinsul motivării şi din toate probele administrate, rezultând că fapta nu există, neputându-se discuta despre temeiul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod decât după ce se constată că nu este incident unul dintre cazurile de achitare care conduc şi la rezolvarea laturii civile.

Instanţa de fond, motivând alegerea temeiului de drept al achitării, a arătat că:

În ceea ce priveşte temeiul achitării, Curtea apreciază că acesta nu poate fi cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. (fapta nu există), aşa cum au solicitat inculpaţii. Astfel, primul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzut la art. 16 priveşte ipoteza inexistenţei unei fapte în materialitatea ei, or în cauză nu se poate susţine că faptele inculpaţilor nu au existat, în mod obiectiv, aspectul care trebuie analizat fiind dacă acestea sunt sau nu prevăzute de legea penală.

Pornind la cele reţinute de către instanţa de fond, şi prin raportare la probele administrate, a apreciat că soluţia de achitare trebuia pronunţată prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Apelanta inculpată a apreciat că fapta de participaţie improprie la abuz în serviciu sub forma instigării nu există, prin raportare la mai multe elemente pe care instanţa de fond le-a reţinut la momentul aprecierii asupra fondului cauzei, dar nu le-a valorificat în această direcţie.

Apelanta a făcut referire la inexistenţa infracţiunii de abuz în serviciu, în forma autoratului - comisă fără vinovăţie, dar şi la inexistenţa infracţiunii de instigare la aceasta având în vedere următoarele:

A. Neînceperea urmăririi penale "in rem" pentru fapta de abuz în serviciu, în forma autoratului, comisă cu ocazia pronunţării Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 de către Judecătoria Piteşti.

B. Lipsa elementului material, ca parte a laturii obiective a infracţiunii, neexistând atribuţii de serviciu îndeplinite defectuos (în condiţiile inexistenţei intenţiei şi prejudiciului - pct. B şi D, se impune achitarea prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., iar dacă există intenţie şi prejudiciu, atunci achitarea este în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod).

C. Lipsa intenţiei directe, ca parte a laturii subiective a infracţiunii, în condiţiile în care acuzarea susţine existenţa unui abuz comis fără intenţie, fără vinovăţie, de către judecător.

D.Inexistenţa presupusului prejudiciu, lipsind legătura de cauzalitate dintre fapta de care sunt acuzaţi inculpaţii (element material) şi prejudiciul invocat de acuzare, acesta din urmă nefiind urmarea imediată a faptelor indicate în rechizitoriu în sarcina inculpaţilor.

Cu privire la neînceperea urmăririi penale pentru fapta de abuz în serviciu, comisă cu ocazia pronunţării Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 de către judecătorul BBB. în Dosar nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti, instanţa de fond a reţinut la ultimul paragraf, că nu s-a dispus prin actul de sesizare o soluţie de clasare faţă de judecătorul care ar fi comis o faptă de abuz în serviciu, fără vinovăţie, însă lipsa începerii urmăririi penale sau a unei soluţii faţă de fapta care face obiectul instigării nu conduce prin sine însăşi la imposibilitatea analizării faptei de abuz în serviciu sau la concluzia că fapta de instigare/complicitate la instigare nu există în materialitatea sa.

Apelanta inculpată a învederat că se susţine exact contrariul, în sensul că lipsa începerii urmăririi penale pentru fapta la care s-ar fi comis instigarea, pune în imposibilitate instanţa să analizeze existenţa infracţiunii, în forma autoratului şi implicit existenţa instigării.

Prin Ordonanţa din data de 02.09.2014, s-a dispus începerea urmăririi penale "in rem" pentru infracţiunea de abuz în serviciu, dar cu referire la faptul că ambele comisii de Fond Funciar, cea Judeţeană şi cea Locală, şi-ar fi îndeplinit atribuţiile în mod defectuos.

Prin ordonanţa din data de 06.04.2015, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A. şi fraţii NNN, pentru fapta de abuz în serviciu, în forma autoratului, respectiv a complicităţii, dar în legătură cu modalitatea în care inculpatul A. şi-ar fi exercitat atribuţiile de serviciu.

Prin ordonanţa din data de 30.10.2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale faţă de A. şi faţă de fraţii NNN, pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie, sub forma instigării/complicităţii, la abuz în serviciu, iar prin ordonanţa din data de 03.11.2017 a fost pusă în mişcare şi acţiunea penală.

Prin ordonanţa din data de 27.11.2017 s-a dispus extinderea urmăririi penale şi faţă de D., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie, sub forma instigării, la abuz în serviciu, iar prin ordonanţa din data de 03.11.2017 a fost pusă în mişcare şi acţiunea penală.

Prin Rechizitoriul din data de 21.12.2017, procurorul a dispus clasarea cauzei faţă de A. şi fraţii NNN pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, infracţiuni de care fuseseră acuzaţi prin ordonanţa din data de 06.04.2015.

Analizând modalitatea în care a evoluat urmărirea penală în prezenta cauză, apelanta inculpată a constatat că nu există o începere a urmăririi penale "in rem" pentru fapta de abuz în serviciu comisă cu ocazia pronunţării Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, neexistând nici constatarea,în baza art. 305 alin. (3) teza a II-a rap. art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., cu privire la existenţa unei cauze care ar împiedica efectuarea în continuarea urmăririi penale faţă de judecătorul BBB.,în ordonanţa din data de 30.10.2017, existând doar o referire generală cu privire la lipsa vinovăţiei judecătorului, dar care, în lipsa începerii urmăririi penale "in rem", nu poate avea valoarea unei constatări cu privire la existenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale, art. 305 din C. proc. pen., făcând referire la situaţia în care este începută urmărirea penală pentru faptă.

Faţă de toate acestea, a apreciat apelanta că instanţa se află în imposibilitatea analizării existenţei acestei fapte de abuz în serviciu, comisă cu ocazia pronunţării Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010, în lipsa unei începeri a urmăririi penale şi a constatării imposibilităţii efectuării în continuare a urmăririi penale faţă de judecător, motivat de o eventuală lipsă a vinovăţiei.

În plus, în lipsa începerii urmăririi penale "in rem" pentru fapta ce ar fi făcut obiectul instigării, apelanta a solicitat să se constate că nu poate exista o formă a participaţiei improprii, sub forma instigării, extinderea fiind făcută pentru instigare la o faptă pentru care nu s-a început urmărirea penală.

Astfel, în lipsa începerii urmăririi penale pentru fapta care ar face obiectul instigării, a apreciat că se impune constatarea că fapta de abuz în serviciu nu există, impunându-se aceeaşi constatare şi pentru fapta de instigare.

Cu privire la lipsa elementului material, ca parte a laturii obiective a infracţiunii, neexistând atribuţii de serviciu îndeplinite defectuos s-a arătat că în actul de sesizare, urmare şi a modalităţii în care a fost extinsă urmărirea penală pentru fapta de abuz în serviciu comisă cu ocazia pronunţării sentinţei judecătoreşti, nu s-a regăsit descrisă latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, cu constatarea procurorului că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu.

Pentru a exista infracţiunea de abuz în serviciu, trebuie să se constate existenţa elementului material al infracţiunii ca parte a laturii obiective, alături de existenţa intenţiei şi a urmăririi imediate (a prejudiciului).

A precizat că procurorul a indicat în mod lacunar lipsa intenţiei, în ceea ce îi priveşte pe autorul infracţiunii de abuz în serviciu, dar nu înţelege să constate şi existenţa laturii obiective, cu indicarea în concret a atribuţiilor de serviciu încălcate şi, prin raportare la invocarea unui prejudiciu, să înceapă urmărirea penală pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Astfel, este evident că în forma descrisă în actul de sesizare, respectiv a comiterii, de către autor, infracţiunii de abuz în serviciu, fără vinovăţie, atâta timp cât procurorul nu a constatat existenţa elementului material/laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, şi care în lipsa intenţiei, ar conduce la exista infracţiunii de neglijenţă în serviciu, nu s-a putut reţine decât o concluzie, şi anume că latura obiectivă/elementul material nu există, latură obiectivă care ar intra în conţinutul, atât al infracţiunii de abuz în serviciu, cât şi în conţinutul infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

În condiţiile în care, procurorul a încadrat fapta instigatorului prin referire la disp. art. 52 alin. (3) din noul C. pen. (art. 31 alin. (2) din vechiul C. pen.), implicit a considerat prin încadrarea dată, că nu s-ar afla în prezenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu (încălcarea atribuţiilor de serviciu din culpă).

Diferenţa dintre art. 52 alin. (2) şi art. 52 alin. (3) din C. pen., este aceea că în situaţia în care persoana instigată nu comite fapta cu intenţie (o comite fără vinovăţie):

a)în cazul în care legiuitorul a reglementat forma culpei pentru infracţiunea comisă cu vinovăţie, încadrarea urmează a fi făcută la art. 52 alin. (2) din C. pen., persoana instigată urmând să răspundă pentru infracţiunea comisă din culpă, dacă sunt întrunite elementele de tipicitate/latură obiectivă.

b) în cazul în care legiuitorul nu a reglementat forma culpei pentru infracţiunea comisă cu vinovăţie, încadrarea urmează a fi făcută pe art. 52 alin. (3) din C. pen., persoana instigată nerăspunzând penal.

În speţa de faţă, discutând despre un abuz în serviciu al judecătorului, legiuitorul a prevăzut răspunderea pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu din culpă, reglementând infracţiunea de neglijenţă în serviciu (art. 298/art. 249 din C. pen.).

"Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres". Cu alte cuvinte, atunci când intenţia legiuitorului este aceea de a sancţiona faptele săvârşite cu forma de vinovăţie a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracţiunii (n.n. a se vedea neglijenţa în serviciul. De altfel, Curtea constata că încălcarea din culpă (n.n. fără vinovăţie) de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasa, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracţiunea de neglijentă în serviciu reglementată în art. 298 din C. pen., iar nu infracţiunea de abuz în serviciu." (Decizia CCR nr. 405 din 15 iunie 2016, pct. 81 teza a II-a)

În lipsa încadrării faptei judecătorului în forma neglijenţei în serviciu, având în vedere trimiterea la art. 52 alin. (3) din C. pen., concluzia nu poate fi decât aceea că nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu (identică cu latura obiectivă a neglijenţei în serviciu), rezultând că un eventual abuz în serviciu al judecătorului care a pronunţat hotărârea nu există, lipsind, atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă. Pe cale de consecinţă, nu poate exista instigare la o infracţiune care nu există.

A mai precizat apelanta inculpată că activitatea magistraţilor judecători, precum şi principiile de bază ale funcţionării puterii judecătoreşti, sunt prevăzute în Constituţia României, precum şi în cuprinsul Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

Prin rechizitoriul cu care a fost sesizată instanţa, procurorul indică ca normă legală încălcată, care să intre în conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991.

La fila x din Sentinţa nr. 4106/10.05.2010, judecătorul şi-a întemeiat hotărârea pe alte dispoziţii decât cele indicate de procuror în rechizitoriu, reţinându-se înainte de dispozitivul sentinţei că "plângerea acestora (n.n. reclamanţilor NNN) este întemeiată, urmând a fi admisă în temeiul art. 443 din lege, coroborat cu art. 53 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 coroborat cu prev. H.G. nr. 890/2005".

Faţă de cele anterior menţionate, apelanta inculpată a învederat Înaltei Curţi să se constate că instanţa a avut în vedere şi/alte dispoziţii legale pe care şi-a întemeiat soluţia, făcând referire în cuprinsul sentinţei inclusiv la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la dispoziţiile Legii nr. 169/1997 şi la dispoziţiile art. 13 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 18/1991 ... în final putându-se constata că judecătorul nu face nicăieri referire la art. 11 din Legea nr. 18/1991.

În acest sens, apelanta a făcut referire la declaraţia dată în data de 12.122017 în faţa DNA - SC, de martora BBB., în care acesta a arătat că:

"La pronunţarea soluţiei am avut în vedere aplicarea legii fondului funciar la data instrumentării cauzei şi mai ales la data pronunţării, respectiv Legea nr. 247/2005 care a modificat şi completat legile anterioare în aceeaşi materie."

A mai precizat că procurorul nu indică vreo atribuţie de serviciu sau vreo normă de procedură încălcată de către judecător.

"Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise.

Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins tine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă." (Decizia CCR nr. 405 din 15 iunie 2016, pct. 50).

"Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. (Decizia CCR nr. 405 din 15 iunie 2016, pct. 60).

Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 18/1991 sunt norme de drept substanţial, norme care fac parte dintr-o lege cu aplicare generală, articolul indicat de către procuror nereglementând atribuţii de serviciu ale judecătorului magistrat.

Art. 11 din Legea nr. 18/1991

(1) Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.

(3) Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, pe baza situaţiei terenurilor deţinute de cooperativa agricolă de producţie la 1 ianuarie 1990, înscrisă în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar general sau a registrului agricol, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii.

După cum se poate constata, legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a face dovada deţinerii acestor terenuri (art. 11 alin. (1) teza a II-a) şi prin "orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori", alături de actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol.

Apelanta inculpată, analizând dosarul civil, deşi nu se află într-un cadru legal pentru aceasta, a constatat că au fost administrate toate aceste mijloace de probă, inclusiv declaraţii de martori (din dosarul K.), toate acestea dovedind dreptul de a li se reconstitui reclamanţilor dreptul de proprietate, instanţa având la dosar toate elementele cerute de art. 11 din Legea nr. 18/1991.

În orice situaţie, după cum se poate constata, art. 11 din Legea nr. 18/1991 nu reglementează atribuţii de serviciu ale judecătorului şi nici norme privind activitatea de judecată, dispoziţiile fiind o simplă normă care indică ce reprezintă şi cum s-ar putea determina suprafaţa adusă în cooperativa agricolă, nefiind o normă restrictivă ci, după cum rezultă din sintagma "orice alte probe", nici nu obligă judecătorul să aibă în vedere doar anumite mijloace de probă, judecătorul având libertatea de a se raporta la orice probă consideră că este utilă cauzei. La fel de bine, orice judecător ar putea fi acuzat că a comis un abuz în serviciu pentru că a interpretat într-un mod care nu convine unui procuror DNA, sintagmele "suspiciune rezonabilă" şi/sau "indicii temeinice" şi prin asta şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu.

Procurorul, depăşindu-şi clar atribuţiile şi competenţele, reinterpretează probatoriul, practic având pretenţia că rejudecă pricina şi a apreciat că probele nu erau suficiente pentru a pronunţa soluţia de acea manieră.

Interpretarea suficienţei şi puterii probatoriului este atributul exclusiv al judecătorului, interpretare care poate fi cenzurată doar de către instanţa superioară în grad cu ocazia judecării unei căi de atac.

Aşa cum a arătat anterior apelanta a susţinut că nu a fost începută urmărirea penală pentru fapta de abuz în serviciu comisă de către judecător, apărarea apreciind că procurorul a sesizat că este imposibil de susţinut o teză a acuzării care să presupună existenţa unei asemenea infracţiuni, în lipsa oricărei legături dintre magistratul judecător şi inculpaţii acuzaţi de instigare. În plus, nu a înţeles nici să dezvolte o acuzaţie, cu referire la existenţa laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, concretizată într-o neglijenţă în serviciu.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, situaţie premisă care nu se regăseşte în speţa de faţă.

Pe de altă parte, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu comisă de magistraţi, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că eventualele erori apărute în procesul de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege (Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4075/2009, nr. 1741/2010, nr. 1854/2012, etc).

Instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauză, cât şi textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, în mod independent, iar soluţiile pronunţate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă sau neglijentă a atribuţiilor ce le revin, potrivit legii şi nu pot conduce, prin ele însele, la reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu.

Prin urmare, legalitatea şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti nu pot fi analizate în cadrul unei cercetări penale.

Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv în ceea ce priveşte aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor, reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti, având în vedere că obiectul infracţiunii de abuz în serviciu ar fi constituit din soluţia pronunţată în cadrul activităţii de jurisdicţie.

Astfel, principiul constituţional conform căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, menţionat la art. 124 alin. (3) din Constituţia României şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, ar fi lipsit de eficienţă, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condiţiile statului de drept.

Pornind de la aceeaşi susţinere, magistratul judecător nu poate fi influenţat nici prin formulare de cereri/întâmpinări/concluzii sau prin depunere de înscrisuri, instanţa având obligaţia de a le analiza în mod direct, echidistant, independent şi cu bună credinţă, cu scopul pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.

"Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau după caz judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi nu echivalează însă cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale cum opinează petentul şi nu se circumscrie conţinutului constitutiv al niciunei alte fapte prevăzute de legea penală." (Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, Sentinţa penală nr. 520 din 13 decembrie 2011)

Apelanta inculpată a mai precizat că judecătorul BBB. a pronunţat o hotărâre în materia fondului funciar, hotărâre care se încadrează în tiparul acestui tip de cauze, atât din punct de vedere al cercetării judecătoreşti, cât şi din punctul de vedere al deciziei luate şi al motivării acestei decizii.

Chiar şi procurorul a apreciat că nu există vinovăţie a jud. BBB., constatând că judecătorul nu a inventat raţionamente juridice noi, nu a modificat baza factuală astfel cum reieşea din probele aflate la dosar şi nici nu a folosit principii de drept străine de natura cauzei. Judecătorul a făcut o evaluare proprie a probatoriului şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materia fondului funciar şi a pronunţat o hotărâre în acord cu cele constatate.

A apreciat că analiza efectuată de procuror în cuprinsul rechizitoriului cu privire la legala sau nelegala reconstituire a dreptului de proprietate este total eronată şi în afara oricăror principii de drept procurorul, prin rechizitoriu, având pretenţia că poate reforma o hotărâre judecătorească, doar prin simpla susţinere că inculpaţii NNN nu aveau dreptul să li se reconstituie dreptul de proprietate asupra celor 19,13 ha.

În plus, chiar procurorul, deşi în cadrul acuzaţiilor face referire la obţinerea în mod injust a reconstituirii dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de 19,13 ha, la fila x - ultimul paragraf, recunoaşte că inculpaţii NNN "fără menţionarea suprafeţei de 4,74 ha în punctul DD., pentru care instanţa le şi recunoaşte dreptul de proprietate în lipsa oricărei dovezi ori început de dovada, suprafaţa atribuită de instanţă n-ar fi avut cum să depăşească 14,39 ha teren agricol".

Pornind de la această afirmaţie a procurorului, apelanta a precizat următoarele:

- Nu există o îndeplinire defectuoasă a unor atribuţii de serviciu ale judecătorului, ci ne aflăm în prezenţa unei interpretări a probatoriului administrat în cauză, cu referire la adresa nr. x/27.10.2009, la cererile depuse de autorii fraţilor NNN şi de fraţii NNN, cu referire la toate mijloacele de probă aflate la dosarul cauzei.

- Procurorul admite că fraţilor NNN li s-ar fi cuvenit oricum o suprafaţă de 14,39 ha, dar formulează acuzaţii pentru întreaga suprafaţă de 19,13 ha,

- Tot la fila x, la parag. 2, procurorul arată că fraţii NNN au solicitat să li se recunoască dreptul de proprietate pentru 19,13 ha, dar că nu ar fi avut acte care să justifice această suprafaţă, deşi mijloacele de probă admise în astfel de cazuri pot fi şi declaraţii de martori sau acte sub semnătură privată, nefiind obligatoriu ca toate suprafeţele să fie menţionate în registrul agricol.

- De asemenea, este de remarcat şi existenţa la dosar a Hotărârii nr. 90 din 1991, în extras de la OCPI, care menţionează suprafaţa de 26,75 ha, acest înscris fiind considerat ca legal şi conform cu originalul, existând pe acesta menţiunea "conform cu exemplarul dosar arhivă OCPI Argeş".

- Cele menţionate anterior confirmă, dacă mai era nevoie, că ne aflăm în prezenţa unei speţe simple, de natură civilă, pe o diferenţă de 4,74 ha, suprafaţă pentru care fraţii NNN au făcut dovada dreptului lor, conform hotărârii instanţei civile, instanţă care a apreciat în mod liber şi independent asupra probatoriului administrat.

Totodată, a arătat că nu se poate admite că un judecător poate fi instigat prin formularea unei cereri în instanţă sau prin depunerea de întâmpinări/concluzii scrise/înscrisuri, judecătorul fiind independent în procesul de deliberare şi judecată, având obligaţia să analizeze cauza sub toate aspectele şi să pronunţe o hotărâre potrivit propriilor sale convingeri.

În concluzie, în lipsa încălcării oricărei norme care să cuprindă o atribuţie de serviciu, fie că se discută despre legi/ordonanţe sau alte acte normative secundare, procurorul neindicând o asemenea normă, fapta de abuz în serviciu nu îndeplineşte elementele de tipicitate cerute de lege, şi coroborat cu lipsa celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii, a solicitat să se constate că fapta nu există şi, pe cale de consecinţă neputând exista nici instigarea la o faptă care nu există.

Dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel cum au fost reţinute de către procuror în încadrare, stipulează obligativitatea existenţei unui folos necuvenit.

În speţă, se susţine că folosul necuvenit ar fi fost reprezentat de constatarea existenţei dreptului de reconstituire a dreptului de proprietate al fraţilor NNN.

A susţinut că este de remarcat inconsecvenţa procurorului în ceea ce priveşte critica adusă reconstituirii dreptului de proprietate al fraţilor NNN, acesta modificând de câteva ori în cuprinsul Rechizitoriului suprafaţa de teren la care aceştia, în opinia lui (sic!), ar fi fost îndreptăţiţi.

Totodată, a precizat că la fila x par. 1 din rechizitoriu procurorul arată că "Nu cunoaştem împrejurarea care i-a determinat pe fraţii NNN să îşi însuşească ideea că pot pretinde de 23 de ori mai mult (n.n. 19,13 ha/23 = 0,83 ha^ (...) însă este evident că au acţionat cu rea-credinţă, în deplin acord cu inculpatul A. şi în deplina cunoştinţă a faptului că nu au dreptul nici măcar la 16 ha".

A mai susţinut apelanta că la fila x - ultimul paragraf din rechizitoriu, se susţine că inculpaţii NNN "fără menţionarea suprafeţei de 4,74 ha în punctul DD., pentru care instanţa le şi recunoaşte dreptul de proprietate în lipsa oricărei dovezi ori început de dovadă, suprafaţa atribuită de instanţă n-ar fi avut cum să depăşească 14,39 ha teren agricol".

S-a arătat că suprafaţa de 4,74 ha ar fi fost solicitată pe linia de succesiune provenind de la străbunicul fraţilor NNN, respectiv M.

Apelanta a mai învederat faptul că procurorul a afirmat că fraţii NNN ar fi avut dreptul la cel mult 16 ha, apoi vorbeşte despre 14,39 ha, pentru ca în cuprinsul rechizitoriului să facă referire la pretinderea unei suprafeţe de 23 de ori mai mari, sau la reconstituirea nelegală a întregii suprafeţe de 19,13 ha.

A arătat, din nou, că la dosarul cauzei se afla:

- adresa nr. x/27.10.2009, prin care Primăria Bradu arăta că autorii reclamanţilor NNN solicitaseră reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 26,75 ha.

- cererea şi contestaţiile depuse de U., mama fraţilor NNN, prin care solicită restituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 26,75 ha, depuse la data de 05.03.1991 respectiv 04.09.1991,

- la dosar se regăseşte Hotărârea nr. 90 din 1991, în extras de la OCPI, care menţionează suprafaţa de 26,75 ha, ca suprafaţă solicitată, acest înscris fiind considerat ca legal şi conform cu originalul, existând pe acesta menţiunea "conform cu exemplarul dosar arhivă OCPI Argeş",

- la dosarul K. se regăsesc declaraţii de martori, în sensul cerut de Legea nr. 18/1990, şi de asemenea...toate înscrisurile depuse de către K. Bradu, toate aceste documente şi declaraţii fiind avute în vedere de către instanţa de judecată la momentul pronunţării Sentinţei nr. 4106 din 10.05.2010.

A mai susţinut că procurorul face propriile aprecieri asupra fondului cauzei judecate în materie civilă, reinterpretează probatoriul administrat şi îşi expune propria opinie cu privire la fondul cauzei.

A apreciat că nu pot fi avute în vedere susţinerile procurorului prin care reinterpretează probatoriul din cauza civilă, speţa având deja o soluţie definitivă, în plus, procurorul nefiind competent general să cenzureze o sentinţă civilă, nemaidiscutând de competenţele profesionale pe care acesta le are în materia fondului funciar.

De remarcat, faţă de competenţele procurorului în materia fondului funciar, este menţionarea doar a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1990, ca fiind norme pe care judecătorul le-a avut în vedere la pronunţarea cauzei.

În acest sens, a susţinut că urmează a se avea în vedere declaraţiile de martor ale judecătorului care a soluţionat cauza civilă, respectiv BBB., fiind de menţionat afirmaţiile din declaraţia dată în faţa curţii de apel din data de 26.10.2018, în sensul că:

"Judecătorul apreciază asupra admisibilităţii probelor în funcţie de obiectul cauzei, cerându-se relaţii de la comisia de aplicare a legilor fondului funciar."

"Judecătorul administrează probele pe care le consideră necesare, analizând în funcţie de cererea făcută şi obiectul acţiunii, ce probe trebuie administrate."

"Am pronunţat o soluţie pe care o apreciez ca fiind legală, pentru că în cauză am administrat probe constând în relaţiile pe care le-am solicitat de Comisia de fond funciar printr-o adresă emisă încă de la începutul procesului."

"În cazul de faţă nu am considerat ca necesar a se efectua o expertiză tehnică de specialitate, întrucât s-au solicitat despăgubiri, astfel nu era necesară o expertiză, această obligaţie de efectuare a unei expertize ar fi fost necesară în cazul în care s-ar fi cerut să se constate nulitatea absolută sau parţială a unor titluri de proprietate."

"Eu trebuia să analizez existenţa dreptului, nu întinderea unor suprafeţe de teren, aceasta excedând obiectului procesului (...) nu văd, faţă de obiectul procesului şi actele depuse la dosar dacă puteam, chiar la o analiză mai atentă, să analizez suprafeţele ca întindere sau amplasamente care erau deja atribuite solicitându-se o diferenţă pentru a se încadra în prevederile legale."

"Partea avea dreptul şi la partea solicitată în baza cererii căreia nu i s-a răspuns de primărie (...) niciodată nu poţi să te bazezi doar pe registrul agricol, din câte îmi amintesc, partea nu s-a prevalat de registrul agricol, ci de un act de vânzare-cumpărare şi avea dreptul la o diferenţă de teren care nu i se dăduse. Deci, am avut în vedere acea adresă, însă coroborat cu alte probe, nu în mod esenţial acea adresă."

"Nu m-a influenţat nimeni, am soluţionat cauza pe baza analizei probelor şi a dispoziţiilor legale".

S-a susţinut că, chestiunile prealabile stabilite prin hotărâri definitive ale altor instanţe urmează să fie valorificate de instanţa penală în forma în care acestea au fost stabilite de instanţa civilă cu autoritate de lucru judecat.

Invocarea hotărârii definitive pronunţate de Judecătoria Piteşti s-a realizat datorită efectelor specifice pe care aceasta le-a produs şi care fac parte din ordinea de drept a statului:

- Dezinvestirea instanţei: ulterior pronunţării hotărârii, nici însuşi judecătorul nu poate reveni asupra părerii sale, potrivit disp. art. 429 din C. proc. civ.

- Lucrul judecat: hotărârea ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului, o excepţie sau un alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, privind, atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină;

- Puterea executorie: art. 433 din C. proc. civ.

Forţa probantă a unui înscris autentic: art. 434 din C. proc. civ.

- Opozabilitatea şi obligativitatea faţă de orice categorie de terţi.

În concluzie, a precizat că ne aflăm în prezenţa unei interpretări a întregului probatoriu administrat în cauză, cu concluzia finală, din cuprinsul Sentinţei nr. 4106 din 10.05.2010, rezultând că fraţii reclamanţi NNN sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 19,13 ha.

Faţă de toate cele anterior menţionate, a învederat că singura concluzie care se poate trage este că C. şi B. au obţinut un folos ce li se cuvenea, nefiind incidente dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, pe cale de consecinţă, existenţa unui folos cuvenit înlătură posibilitatea existenţei unui prejudiciu în dauna statului, astfel fapta de abuz în serviciu nu există, aceeaşi soluţie urmând a fi reţinută şi pentru instigarea la comiterea acestei presupuse fapte.

C. Lipsa intenţiei directe ca parte a laturii subiective a infracţiunii, în condiţiile în care acuzarea susţine existenţa unui abuz comis fără intenţie, de către un judecător.

A arătat că posibilitatea existenţei unei infracţiuni de abuz în serviciu comisă de către magistratul judecător prin pronunţarea unei hotărâri, este strâns legată şi de existenţa intenţiei de a încălca norma legală pe care are obligaţia de a o respecta.

În forma anterioară a disp. art. 248 din C. pen. 1968, sintagma "cu ştiinţă" stabileşte în mod expres că infracţiunea de abuz în serviciu poate fi comisă numai cu intenţie directă.

Astfel, a susţinut că este evident că în forma descrisă în actul de sesizare, respectiv a comiterii infracţiunii de către autor, fără vinovăţie, infracţiunea nu există.

Procurorul, fără a putea explica din ce raţiuni juridice sau de altă natură, a ales să apeleze la o construcţie juridică inovatoare, în sensul constatării existenţei unei infracţiuni de abuz în serviciu, comisă fără vinovăţie, deşi o asemenea infracţiune nu poate exista, aspect constatat şi de către CCR în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, pct. 81.

Chiar şi textul de incriminare, art. 248 din C. pen. 1968, stabileşte în mod clar că infracţiunea de abuz în serviciu se poate comite doar "cu ştiinţă", cu intenţie directă, această formulare presupunând încălcarea conştientă a legii de către autorul infracţiunii de abuz în serviciu, fiind obligatoriu ca acesta să conştientizeze că îşi exercită în mod defectuos atribuţiile de serviciu.

De asemenea, a învederat că instigarea se realizează când instigatorul concepe comiterea unei infracţiuni şi hotărăşte să determine o alta persoană să o săvârşească. Aşadar, se instigă cu intenţie. Dacă se instigă la o infracţiune din al cărei conţinut face parte un anumit mobil sau scop, instigatorul, precum şi autorul, trebuie să cunoască şi să acţioneze pentru urmărirea şi realizarea aceluiaşi mobil şi scop.

A susţinut că pentru a se pronunţa achitarea prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., urmează a se constata că lipsa intenţiei, a vinovăţiei, temei distinct de achitare - art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., alăturată inexistenţei celorlalte elemente constitutive ale infracţiunii, atrage achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

D. Inexistenţa presupusului prejudiciu, lipsind legătura de cauzalitate între fapta de care sunt acuzaţi inculpaţii (element material) şi prejudiciul invocat de acuzare, acesta din urmă nefiind urmarea imediată a faptelor indicate în rechizitoriu.

A susţinut că procurorul a arătat la fila x, latura civilă, că suma de 35.035.511 RON este suma acordată de către ANRP ca despăgubire pentru cele 19.13 ha teren.

Apelanta intimată inculpată a mai arătat că la fila x din rechizitoriu, procurorul indică de unde ar proveni presupusul prejudiciu reţinut în cauză, în sumă de 35.035.511 RON, indicându-se că prejudiciul a fost "calculat ca diferenţă dintre valoarea terenului aflată în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflată în extravilanul localităţii" membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acceptând să acorde despăgubiri pentru un teren intravilan, deşi Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti a stabilit că beneficiarii erau îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru echivalentul a 19,13 ha extravilan."

Faţă de cele anterior menţionate, se constată că prejudiciul ar fi fost produs prin modificarea categoriei terenului din extravilan în intravilan, evaluarea terenului astfel încadrat şi, prin plata sumei stabilite prin raportare la un teren intravilan.

În plus, pe lângă faptul că toate cele anterior menţionate sunt plasate în timp ulterior pronunţării Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, a arătat că se constată că prejudiciul este calculat ca diferenţă dintre valoarea terenului aflat în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflat în extravilanul localităţii, valoarea terenului de 19,13 ha extravilan, adică cel pentru care s-a pronunţat sentinţa, nefiind parte a prejudiciului.

În consecinţă, a menţionat că urmează a se constata că prin pronunţarea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, în sensul reconstituirii dreptului de proprietate al fraţilor NNN pentru suprafaţa de 19,13 ha extravilan, nu s-a produs vreun prejudiciu.

De asemenea, a arătat că, în mod evident, nu există o legătură de cauzalitate între pronunţarea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti şi prejudiciul invocat în cuprinsul rechizitoriului.

A susţinut că este de remarcat faptul că valoarea reţinută ca prejudiciu, calculată aşa cum a arătat anterior, a fost stabilită de către un evaluator autorizat, suma fiind acceptată la plată de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, suma fiind efectiv plătită de către ANRP către TT., I. şi UU.

În prezentul dosar, presupusa infracţiune abuz în serviciu s-a consumat la data de 10.05.2010, acesta fiind momentul la care s-a pronunţat hotărârea de către judecătorul "instigat" de către jurista, la acea vreme, D.

A susţinut că, având în vedere că a devenit magistrat la data de 05.07.2010, înainte de comunicarea sentinţei la Primăria Bradu (12.07.2010), este mai mult decât evident că nu a avut nici cea mai mică legătură cu orice s-ar fi întâmplat după pronunţarea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, aici incluzând:

- Neformularea unei căi de atac, fapt care confirmă mandatul pe care jurista D. îl primise de la primar, în calitatea sa de preşedinte al K. Bradu.

- Modalitatea de întocmire a planului de situaţie ataşat Anexei 23.

- Modalitatea de evaluare şi încadrare în zonă ale terenurilor.

- Aprobarea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a acordării de despăgubiri.

- Modalitatea de stabilire a cuantumului acestor despăgubiri.

- Cesiunea drepturilor litigioase de către fraţii NNN.

- Plata de către ANRP a sumelor stabilite.

A mai precizat că judecătorul fondului a lăsat nesoluţionată latura civilă şi a arătat că prejudiciul statului poate fi cel invocat, însă urmează a se analiza în dosarul disjuns din prezentul dosar, dacă există un prejudiciu şi cum ar fi el repartizat inculpaţilor, în funcţie de contribuţia fiecăruia la comiterea infracţiunii din acel dosar.

De asemenea, urmează a se constata că pentru infracţiunile disjunse din prezentul dosar a fost dispusă clasarea, prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

DNA a dispus, prin Ordonanţa nr. 747/P/2015 din data de 24.05.2019, la punctul 2, clasarea faptelor disjunse prin rechizitoriul nr. x/2014.

În egală măsură, a susţinut că urmează a se constata că niciunul dintre inculpaţii din prezenta cauză nu au avut vreo calitate în Dosarul nr. x/2015 al DNA, fiind întărită susţinerea că prejudiciul invocat în prezentul dosar nu are legătură cu faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii.

În concluzie, faţă de toate cele anterior menţionate, a precizat că, în mod evident, nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de către procuror şi faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii din prezentul dosar, din chiar modalitatea de indicare a izvorului acestui presupus prejudiciu, rezultând că valoarea terenului de 19,13 ha extravilan nu face parte din prejudiciu, neputând exista o faptă de abuz în serviciu la pronunţarea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, lipsind un prejudiciu.

Reţinând concluzia anterioară, a apreciat că singura soluţie care se poate da în prezenta speţă este achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., cu concluzia că fapta nu există.

II. ACHITAREA în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. (cerere subsidiară)

În situaţia în care se va trece peste toate apărările anterior menţionate, a arătat că înţelege să solicite a se constata că nu există niciun mijloc de probă care să demonstreze existenţa unei intenţii, din partea sa, de a comite infracţiunea de care este acuzată, instanţa urmând a pronunţa achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din acelaşi cod.

A apreciat că înainte de a pronunţa achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., instanţa ar trebui să constate existenţa vinovăţiei cerută de lege, ca element constitutiv al infracţiunii, şi abia ulterior, dacă constată că există această vinovăţie să constate existenţa cazului prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza l din acelaşi cod.

A învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 25 din C. pen. din 1968, "Instigator este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală". Reglementarea s-a păstrat în aceeaşi formă şi în art. 47 C. pen.

Totodată, a susţinut că art. 31 alin. (2) din C. pen. din 1968 prevede că "Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune". Reglementarea s-a păstrat în aceeaşi formă şi în art. 52 alin. (3) din C. pen.

De asemenea, a precizat că textele de lege anterior menţionate, impun organului de urmărire penală să facă dovada existenţei unei intenţii directe de a determina o persoană să comită o infracţiune, instigatorul având reprezentarea acţiunii sale şi urmărirea unui scop prestabilit.

A arătat că în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, în data de 27.06.2018, şi-a susţinut nevinovăţia, arătând, în ceea ce priveşte, percepţia/intenţia pe care a avut-o la momentul respectiv, că:

"Arăt ca am exprimat poziţia oficială exprimată de C.LF.F. Bradu şi reflecta poziţia acestei instituţii al cărei preşedinte era primarul."

"Întâmpinarea şi concluziile scrise sunt legale şi reflectă înscrisurile avute la dispoziţie, predate de consilierul juridic. Acestea se refereau la o suprafaţă de teren extravilan la care erau îndreptăţiţi II. Eu nu aveam singură acces la arhivă şi nu puteam obţine acele acte."

"Nu îi cunosc pe fraţii NNN, aşa cum nu cunosc nici alte persoane din acest dosar, în afară de inc. A."

"Nu am avut niciun dubiu cu privire la situaţia reflectată de înscrisuri, care sunt reale şi au fost găsite în evidenţa primăriei; era un dosar ca oricare altul şi nu cunosc alte aspecte în legătură cu această cauză."

"Nu am avut legătură cu ceea ce s-a întâmplat ulterior hotărârii judecătoreşti (...), toate acestea s-au petrecut după ce eu am fost numită ca procuror şi nu mai activam în calitate de consilier juridic."

"Concluziile formulate le consider legale, nu aveam cum să instig vreo persoană, eu eram un simplu consilier juridic subordonat al primarului şi nu puteam formula o altă opinie juridică decât cea prezentată. Aceasta era doar o opinie, iar judecătorul a hotărât doar pe baza probelor administrate în cauză."

"Nu am discutat cu primarul ceva ieşit din comun în legătură cu acest dosar, în afară de poziţia procesuală, am avut cu primarul o discuţie obişnuită, legată de poziţia procesuală, la fel ca şi în celelalte dosare."

"Singura mea atribuţie era să reprezint primăria în cadrul litigiilor aflate pe rol; arhivele şi înscrisurile erau verificate de lucrătorii primăriei şi consilierul juridic, eu luam legătura cu consilierul juridic sau primarul, aceştia îmi predau înscrisurile, nu aveam niciun motiv să solicit în mod expres consultarea registrelor."

"Nu am avut nicio relaţie cu d-na judecător, nu am avut nicio relaţie de prietenie, nu am discutat în afara sălii de judecata."

A susţinut că din întreg probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că a avut vreo intenţie de a ajuta pe inc. C. şi B. să obţină un folos necuvenit şi nici de a determina pe judecătorul care a judecat dosarul să pronunţe o sentinţă nelegală.

A mai arătat că în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, în data de 12.09.2018, jurista KK., confirmă această modalitate de lucru:

"Discuţia (cu D.) s-a referit, atât la acest dosar, cât şi la alte dosare, iar aceasta m-a rugat să îi aduc de la Primărie documentele care se solicitau în mod normal de la instanţa prin adresa standard (...) cererea, documente de stare civilă, validare, actele de proprietate emise de-a lungul timpului, precum şi alte documente justificative."

"Eu nu am relatat d-nei D. absolut nimic, iar acele date (cele din cuprinsul concluziilor scrise) rezultă implicit din documentele pe care eu i le-am dat, iar din lecturarea concluziilor, consider că, concluzia aparţine persoanei care le-a întocmit"

"Precizez că documentele le-am dat inculpatei D. înainte de apariţia acelei adrese de la instanţă, instanţa îi pusese în vedere în şedinţă să depună acele documente, iar dumneaei le-a cerut."

"Am înmânat referatul pe care l-am întocmit doar primarului, nu şi d-rei D."

A învederat că instanţa de fond, reţine în cuprinsul motivării că:

Fiind audiată în calitate de martor la termenul din 26.10.2018, BBB. a declarat că în cauză a administrat probe, constând în relaţiile obţinute de la Comisia de Fond Funciar. A mai arătat că în cauză nu era vorba de acordarea unor suprafeţe de teren în natură, ci de o diferenţă de teren pentru care s-au acordat despăgubiri, iar în aceste condiţii nu s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. A susţinut că a avut în vedere adresa emisă la data de 27.10.2009, însă nu în mod esenţial, ci coroborată cu alte probe, precum şi faptul că nu se putea baza doar pe registrul agricol. A declarat că nu a fost influenţată de nimeni şi a soluţionat cauza pe baza analizei probelor şi a dispoziţiilor legale.

În susţinerea inexistenţei vinovăţiei sale, a solicitat a se avea în vedere că:

- nu i-a cunoscut pe fraţii NNN anterior momentului la care s-au întâlnit la Curtea de Apel Bucureşti în faza camerei preliminare;

- nu era angajata Primăriei Bradu, neavând acces la documentele din arhivă;

- a primit documentele depuse în instanţă de la jurista KK., chiar în sala de judecată;

- nu a făcut altceva decât să depună aceste documente la dosarul cauzei, conform solicitării instanţei de judecată;

- a formulat întâmpinare şi concluzii conform situaţiei pe care a perceput-o din documentele aflate la dosarul cauzei;

- poziţia pe care a exprimat-o în instanţă a fost exprimarea mandatului pe care l-a primit din partea preşedintelui K. Bradu, respectiv a primarului A., fiind o practică generală ca poziţia K. Bradu să fie indicată de către acesta, aspect confirmat şi de către martora KK.

- Având în vedere că la dosarul cauzei exista:

Adresa nr. x/27.10.2009 eliberată de Primăria Com. Bradu, din care rezultă că în urma verificărilor făcute în evidenţele K. autoarea petenţilor a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 pentru retrocedarea întregii suprafeţe pe care a deţinut-o defunctul P., de 26,75 mp, din care au fost aprobate doar 3,87 ha, ulterior, în temeiul Legii nr. 169/2007, reconstituindu-se dreptul de proprietate pentru încă 3,75 ha teren, rămânând, după un calcul simplu, de reconstituit dreptul de proprietate pentru diferenţa de 19,17 ha;

- Cererea şi contestaţiile depuse de U., mama fraţilor NNN, prin care solicită restituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 26,75 ha, depuse la data de 05.03.1991, respectiv 04.09.1991;

- Hotărârea nr. 90 din 1991, în extras de la OCPI, care menţionează suprafaţa de 26,75 ha, ca suprafaţă solicitată, acest înscris fiind considerat ca legal şi conform cu originalul, existând pe acesta menţiunea "conform cu exemplarul dosar arhivă OCPI Argeş"

- Declaraţii de martori, în sensul cerut de Legea nr. 18/1990, şi de asemenea înscrisurile depuse de către K. Bradu.

Faţă de cele anterior menţionate, a susţinut că urmează a se constata că a acţionat cu bună-credinţă şi nu a existat intenţia comiterii unei infracţiuni, în sensul celor cuprinse în rechizitoriu, fiind evident că, în lipsa vinovăţiei, trebuie să se dispună achitarea sa, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. şi soluţionarea laturii civile a cauzei, prin respingerea acţiunii civile şi ridicarea măsurii sechestrului asigurător.

Pornind de la cele reţinute în motivare şi prin raportare la probatoriul administrat, a solicitat a se constata că:

- fapta reţinută în sarcina sa, de influenţare/instigare a judecătoarei BBB., nu a existat, concluziile scrise şi întâmpinarea depuse în cadrul unui dosar penal neavând valoare probatorie şi nici nu sunt apte de a constitui elementul material prin care s-ar putea comite o infracţiune de instigare a judecătorului care judecă dosarul în care au fost depuse;

- nu a existat o intenţie de influenţare/instigare, instigarea putând fi comisă doar cu intenţie, din probele administrate rezultând fără echivoc că a fost de bună credinţă şi nu a urmărit inducerea în eroare a judecătorului;

- nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat şi faptele reţinute în dosar, astfel neexistând un prejudiciu care să fie produs ca urmare a pronunţării unei sentinţe civile, legal pronunţate.

În final, a învederat că toate cele anterior menţionate, conduc spre o singură soluţie concluzie şi anume că infracţiunea, de care este acuzată, nu există.

Apelanta parte civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele scrise de apel, a criticat soluţia instanţei de fond raportându-se la următoarele argumente:

Prin adresa nr. x/24.08.2010 Instituţia Prefectului Judeţul Argeş a înaintat către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, spre analiză şi soluţionare, dosarul de despăgubiri constituit în baza legilor fondului funciar privind pe autorul P. cu moştenitori B. şi C. cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate prin înscrierea în anexa 23 cu suprafaţa de 19,13 ha, înscriere efectuată prin Hotărârea nr. 1536/11.08.2010 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş.

Documentaţia ce constituie dosarul de despăgubiri a fost întocmită de Comisia Locală de Fond Funciar Bradu, iar din cuprinsul acesteia rezultă că înscrierea moştenitorilor B. şi C., în anexa 23, cu suprafaţa de 19,13 ha ar avea la bază Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010.

Dosarul nr. x/2009 în care s-a pronunţat de către Judecătoria Piteşti hotărârea mai sus amintită a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a Hotărârii nr. 90/1991, anexa 3, poziţia 28 - 138 emisă de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş, B. şi C., fiind cei care au iniţiat demersul litigios în calitate de reclamanţi, iar Comisia Locală de Fond Funciar Bradu prin preşedinte A., precum şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş prin prefect figurând în calitate de paraţi.

În motivarea acţiunii petenţii au arătat că autorii lor L. şi U. ar fi avut o suprafaţă de 26,75 ha teren, pe care au solicitat-o în temeiul Legii nr. 18/1991 şi că au fost validaţi parţial cu o suprafaţă de 3,87 ha teren în natură, iar la contestaţia depusă sub nr. x/04.09.1991 ar fi primit răspuns abia în anul 2009 prin adresa nr. x

Apelanta parte civilă a apreciat că susţinerea petenţilor referitoare la momentul la care li s-ar fi comunicat răspunsul la contestaţie nu este întemeiat, deoarece la data de 12.07.1994 a fost emis Titlul de proprietate nr. x după autorul L., iar în cazul în care aceştia erau nemulţumiţi de validarea făcută la nivelul anului 1991 atunci ar fi putut să solicite anularea titlului de proprietate emis.

Mai mult chiar, din considerentele sentinţei rezultă că aceştia au înţeles să uzeze şi de termenul prevăzut de Legea nr. 169/1997 motiv pentru care au revenit cu o nouă cerere în baza căreia aceştia au mai fost validaţi cu o suprafaţă de 3,75 ha teren pentru care s-ar fi emis şi titlul de proprietate.

Astfel, a apreciat că susţinerea referitoare la nesoluţionarea contestaţiei depusă la validarea din anul 1991 este nefondată atâta timp cât petenţii au uzitat şi de termenul de depunere a cererilor prevăzut de noua lege de modificare a Legii nr. 18/1991.

Referitor la modul în care a fost formulat petitul acţiunii se poate constata că acesta nu se circumscrie situaţiilor exprese de nulitate absolută prevăzute de prevederile art. III al Legii nr. 169/1997, dar cu toate acestea potrivit considerentelor Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 din întâmpinarea depusă de Comisia Locală Bradu rezultă că această pârâtă este de acord cu admiterea cererii, aşa cum a fost formulată de petenţi.

Mai mult chiar, potrivit actelor comunicate de către Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş cu adresa nr. x/02.06.2014, înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. x/06.06.2014 rezultă cu claritate faptul că întâmpinarea Comisiei Locale de Fond Funciar a comunei Bradu semnată de domnul Primar A. a condus la formarea opiniei instanţei de judecată.

În această întâmpinare se menţionează în concret că:

"din verificările efectuate în registru agricol al comunei Bradu, precum şi din înscrisurile existente în arhiva noastră am constatat că U., autoarea reclamanţilor era îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 26,75 ha,"

Apelanta parte civilă a mai arătat că în registrul agricol al comunei Bradu nu exista o altă menţiune din care să rezulte faptul că autorul reclamanţilor ar fi avut în proprietate suprafaţa de 26,75 ha, singura filă de registru agricol pentru L., soţul doamnei U., existentă în arhivele comunei Bradu, ridicată în copie conformă cu originalul de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a controlului din data de 10.06.2014, atestă faptul că aceştia posedau la nivelul anilor 1959 - 1961 o suprafaţă totală de 4,84 ha.

În ceea ce priveşte modul în care a înţeles cealaltă pârâtă, respectiv Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş - prin prefect FFF. să-şi pregătească apărarea şi să apere interesele statului, din considerentele sentinţei rezultă că aceasta nu a depus nici măcar întâmpinare. Mai mult chiar, acesta nu a înţeles cu ocazia validării întinderii dreptului de proprietate pentru B. şi C. nici măcar să facă aplicarea prevederilor art. 6 lit. c) din H.G. nr. 890/2005, cu modificările şi completările ulterioare potrivit cărora, comisia judeţeană al cărui preşedinte este prefectul verifică legalitatea propunerilor înaintate de comisiile comunale, orăşeneşti şi municipale, în special existenţa actelor doveditoare, pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestora.

Apelanta parte civilă a precizat, referindu-se la poziţia procesuală a celor două pârâte, că instanţa a reţinut că niciuna din acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile, deşi în procedura administrativă fuseseră efectuate două validări şi fuseseră emise două titluri de proprietate, motiv pentru care a admis acţiunea şi a constatat că petenţii B. şi C. au fost îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de teren de 19,13 ha teren arabil extravilan; identificat pe puncte în funcţie de categoria de folosinţă astfel:

- 2,5 ha teren arabil extravilan în punctul" La Salcâmi"

- 2 ha teren arabii extravilan în Y.;

- 1 ha teren extravilan arabii de la Z. până la Şoseaua MM.;

- 3 ha teren extravilan arabil în punctul DD.;

- 0,5 ha extravilan livadă în punctul" BB."

- 0,14 ha extravilan livadă în punctul" Deal"

- 1,75 ha extravilan arabil în punctul" Deal;

- 1 ha extravilan arabil în punctul" DD.;

- 2,5 ha extravilan arabil în punctul" NN.;

- 4,74 ha extravilan arabil în punctul" DD..

Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 a rămas definitivă şi irevocabilă în data de 30.07.2010 ca urmare a nerecurării sale de către cele două comisii, iar punerea acesteia în executare s-a făcut cu maxima celeritate, suprafaţa de 19,13 ha teren arabil aflat în extravilanul comunei Bradu, fiind înscrisă în anexa 23 în mai puţin de 12 zile de către comisia judeţeană.

În cauză, deşi s-a dispus de către instanţa de judecată reconstituirea dreptului de proprietate pentru diferenţa de teren de 19,13 ha teren arabil extravilan, totuşi în documentaţia depusă în vederea dovedirii vechiului amplasament al terenurilor solicitate apare menţiunea că acestea sunt situate în intravilanul comunei Bradu, planurile fiind ştampilate de către primărie.

A mai susţinut apelanta parte civilă că în ceea ce priveşte dreptul de proprietate exhibat de reclamanţi s-a observat că nu au fost depuse acte de proprietate şi/sau acte prevăzute de prevederile legilor fondului funciar.

În probaţiune a fost depusă o cerere de intrare în CAP a autorului, cerere în care nu se specifică însă suprafaţa cu care acesta urma să intre în cooperativa agricolă de producţie, ci se specifică doar că doreşte să intre cu terenul din Registru Agricol, nefiind depus şi acest act. Copia filei din Registru agricol pentru L., soţul doamnei U., existentă în arhivele comunei Bradu, a fost ridicată în copie conformă cu originalul de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a controlului din data de 10.06.2014 şi atestă faptul că aceştia posedau la nivelul anilor 1959-1961 o suprafaţă totală de 4,84 ha. Totodată, s-a depus copia Borderoului agricol al exploataţiilor şi populaţiei din 1948 din care rezultă că domnul L. deţinea 3 ha 5000 mp, în 4 parcele în vatra satului şi doamna U. deţinea, 3 ha 5620 mp, în 3 parcele, în hotarul altor sate.

S-a arătat că, deşi documentele depuse la dosar nu justificau în fond recunoaşterea pretenţiilor solicitate, prin apărările depuse la dosarul cauzei, Comisia Locală de Fond Funciar Bradu prin reprezentanţi achiesa la pretenţiile reclamanţilor, ba mai mult s-a arătat faptul că aceştia ar avea dreptul la 19,13 ha teren după autorii L. şi M., deşi formulaseră acţiunea doar în calitate de moştenitori ai autorilor L. şi U.. Reclamanţii nu şi-au modificat cererea şi nu au depus acte pentru autorul M., autor care oricum nu se încadra în categoria persoanelor cărora legile fondului funciar să se aplice. Concret, însumată, suprafaţa terenurilor solicitate de U. în cererea nr. x/5.03.1991 era de 14,39 ha teren, însă prin actele depuse la dosar Comisia Locală de Fond Funciar Bradu prin reprezentant a arătat ca reclamanţii ar beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru suprafaţa de 4,74 ha teren în punctul DD. ajungându-se în total la suprafaţa de 19,13 ha teren. Aşa cum a concluzionat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dosarul de despăgubiri a fost întocmit cu nerespectarea prevederilor legale, acesta neconţinând o cerere depusă fie, în temeiul Legii nr. 1/2000, fie în temeiul Legii nr. 247/2005, cea din anul 1991 fiind soluţionată, motiv pentru care s-a reţinut încălcarea prevederilor art. 33 din Legea nr. 1/2000, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, precum şi a prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată.

Documentaţia ce face obiectul dosarului de despăgubiri nr. x/31.08.2010 a fost introdusă pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din data de 23.09.2010, pe numele solicitanţilor B. şi C., dată la care a fost aprobat ca evaluator S.C. VV. S.R.L.

A mai învederat apelanta parte civilă că potrivit procesului-verbal nr. x/SCFF/26.10.2010, documentaţia a fost transmisă evaluatorului, acesta primind-o în data de 02.11.2010, dar, deşi solicitanţii aprobaţi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor erau B. şi C., totuşi raportul de evaluare este întocmit pe numele cesionarilor I., TT. şi UU.

Aceşti cesionari au semnat că sunt de acord cu evaluarea întocmită în data de 22.10.2010, dată la care a fost întocmit şi Contractul de cesiune autentificat sub nr. x/22.11.2010, deşi acesta a fost înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în 23.11.2010 sub nr. x şi transmis prin fax la nr. x în aceiaşi zi la orele 15:32.

A doua zi în data de 24.11.2010 raportul de evaluare este primit la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, acesta fiind întocmit pe cesionari şi stabilind valoarea pentru nişte terenuri intravilane cu categoria de folosinţă curţi - construcţii, deşi instanţa dispusese reconstituirea asupra unor terenuri arabile extravilane.

Apelanta parte civilă a precizat că ulterior parcurgerii acestei proceduri administrative în şedinţa din 08.12.2010 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor validează raportul de evaluare mai sus arătat şi emite Decizia nr. 14783/FF pentru valoarea de 35.035.510 RON, care aşa cum a arătat şi instanţa de fond reprezintă un prejudiciu determinat în patrimoniul Statului Român.

În consecinţă, reţinând că prin fapta inculpatului C. care împreună cu sora sa B., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor şi-au însuşit menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi în baza acesteia au formulat o acţiune în instanţă prin care au solicitat 19,13 ha teren şi că prin conduita inculpaţilor A. şi D., constând în lipsa de apărare a intereselor Comisiei Locale de Fond Funciar Bradu, prin poziţia de achiesare la pretenţiile reclamanţilor şi prin atestarea în cuprinsul adresei nr. x/27.10.2009 a dreptului de proprietate pentru 19,13 ha teren, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul Statului Român, apelanta parte civilă a solicitat Înaltei Curţi să fie desfiinţată hotărârea instanţei de fond şi procedând la o nouă judecată să se admită acţiunea civilă, în sensul obligării inculpaţilor la plata sumei de 35.035.511 RON.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, examinând apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpata D., precum şi de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei penale nr. 92/F din data de 17 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii inculpaţi C., B. şi A., le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu de premisă în demersul de examinare a acestor motive de critică prin apelurile promovate în cauza de faţă de către inculpaţii nominalizaţi, Înalta Curte reaminteşte că prin conformare la dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen. care stabileşte "efectul devolutiv" al apelului şi limitele sale va proceda la examinarea apelurilor sub toate aspectele de fapt şi de drept.

Cauza a fost înregistrată iniţial pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 03.06.2019 sub numărul x/2017, primul termen de judecată fiind stabilit pentru data de 10 octombrie 2019.

La termenul din data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 420 alin. (4) din C. proc. pen., a pus în vedere apelantei intimate inculpate D. şi intimatului inculpat A., să precizeze dacă doresc să dea declaraţie în această cauză, învederându-le, totodată, că orice declară poate fi folosit împotriva lor.

Apelanta intimată inculpată D. şi intimatul inculpat A., având pe rând cuvântul, au precizat că înţeleg să uzeze de dreptul la tăcere şi că îşi menţin declaraţiile date anterior în cauză.

Faţă de cele precizate de apelanta intimată inculpată D., precum şi de intimatul inculpat A., în sensul că nu doresc să dea declaraţie în faţa instanţei de apel, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen., a pus în discuţie cererile de probatorii formulate în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 21 nov. 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. a fost încuviinţată în integralitate proba testimonială solicitată de către Ministerul Public, constând în audierea martorilor KK., LL., H., I., RR., AAA. şi BBB.

În temeiul dispoziţiilor art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., a fost respinsă proba cu înscrisuri solicitată de inculpaţii B. şi C., prin apărător ales, constând într-o ordonanţă emisă de DNA - Structura Centrală, în partea disjunsă din această cauză, apreciind că nu are legătură cu obiectul prezentei cauze.

Martorii încuviinţaţi au fost audiaţi la termenele din datele de 23 01.2020 şi 28.05.2020, mai puţin martora BBB.

Cu privire la audierea acesteia s-a revenit în sensul constatării imposibilităţii audierii de către instanţa de apel, având în vedere starea medicală precară a martorei, aspect pus în discuţia părţilor la termenul din data de 28.05.2020.

La termenul din data de 28.05.2020 reprezentantul Ministerului Public a arătat că înţelege să solicite schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor C., B. şi A., trimişi în judecată în cauza de faţă, doar sub forma participaţiei la activitatea infracţională de bază, şi anume participaţie improprie la abuz în serviciu.

Instanţa de apel a respins, la aceeaşi dată, prin încheiere separată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie privind pe intimaţii inculpaţi C., B. şi A., Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri.

În data de 10 iunie 2020, în temeiul art. 395 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de apel, în vederea discutării excepţiei referitoare la participarea procurorului din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Deciziei nr. 3/2019 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 526 din 27 iunie 2019, a repus cauza pe rol şi a fixat termen la data de 25 iunie 2020.

La termenul din data de 25 iunie 2020, după deliberare asupra excepţiei referitoare la participarea procurorului din cadrul secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit Deciziei nr. 3/2019 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Înalta Curte a considerat că nu este incidentă decizia anterior menţionată în raport cu situaţia concretă din cauză, astfel că un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie este competent să participe la soluţionarea cauzei.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de ridicat, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 420 alin. (6) din C. proc. pen., a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul în dezbateri.

Instanţa de apel reţine că prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 22.12.2017, sub nr. x/2017, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

- A., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- B., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 C. pen.

- C., pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- D., pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Prin acelaşi rechizitoriu s-a mai dispus:

- Clasarea cauzei faţă de A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de B. şi C. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de E. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de F. pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu cu consecinţe deosebit de grave prev. de art. 298 din C. pen. cu aplicarea art. 309 din C. pen.

- Clasarea cauzei faţă de G. pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen.

- Disjungerea cauzei şi formarea unui nou dosar în vederea continuării cercetărilor pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată şi dare de mită prev. de art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, modificată cu prilejul soluţionării dosarului de despăgubiri nr. x/31.08.2010;

- Disjungerea cauzei în vederea continuării cercetărilor faţă de suspecţii H. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 din C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 din C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., I. şi J. pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 322 din C. pen. şi instigare la uz de fals prev. de art. 47 rap. la art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii, precum şi A. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 322 din C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte va avea în vedere pentru reţinerea situaţiei de fapt din cauza de faţă imputată apelanţilor inculpaţi, mijloacele de probă administrate în cursul judecării apelului, dar şi cele administrate în fazele anterioare, respectiv în cursul judecării fondului şi în faza de urmărire penală.

În fapt, Înalta Curte reţine că în data de 29.10.2009 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti, sub acest număr de dosar, având ca obiect fond funciar, acţiunea formulată de B. şi C., în contradictoriu cu Comisia Locală de Fond Funciar Bradu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamanţii arată că formulează plângere împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene nr. 90/1991, anexa 3, cu motivarea că în calitate de moştenitori ai autorilor L. şi U., urmare a unei cereri formulate la Comisia Locală de Fond Funciar, au constatat că prin răspunsul primit că, deşi au fost formulate contestaţii în termenul legal prevăzut de Legea nr. 18/1991, atât de mama acestora, cât şi de ei (contestaţie înregistrată sub nr. x/04. XI.1991), nu le-a fost comunicat niciun răspuns pentru a putea urma procedura prevăzută de lege. Cu totul întâmplător au aflat de acest aspect prin adresa nr. x/27.10.2009, considerând că reprezintă un abuz din partea comisiei, care nu a transmis o comunicare, deoarece ei nu domiciliază în localitate. Contestaţia s-a axat în principal pe faptul că, deşi au solicitat reconstituirea unei suprafeţe totale de 26,75 ha teren, Comisia Locală şi Judeţeană au validat numai pentru o suprafaţă de 3,87 ha, deşi au fost depuse documente doveditoare şi declaraţii de martori din care rezulta că suprafaţa solicitată era reală. În temeiul Legii nr. 169/1997 au mai fost validaţi cu o suprafaţă de 3,75 ha pentru care au primit documente de punere în posesie, însă până la suprafaţa de 26,75 ha mai sunt de atribuit încă 19,13 ha pentru care au solicitat despăgubiri băneşti.

Reclamanţii B. şi C. au depus la dosarul cauzei adresa nr. x/27.10.2009 emisă de Primăria comunei Bradu, contestaţia înregistrată sub nr. x/04.09.1991, cererea nr. x/05.03.1991, declaraţia martorului S., certificate de moştenitor, certificate de naştere, copii acte de identitate.

Se reţine că, în prealabil, prin adresa nr. x/27.10.2009 emisă de Primăria comunei Bradu, semnată de primarul A. şi de secretarul LL., se comunică numitei B. că din verificările făcute în evidenţele de fond funciar rezultă că mama acesteia U. a formulat cerere de retrocedare în temeiul Legii nr. 18/1991, prin care a solicitat o suprafaţă de 26,75 ha, dar au fost aprobate de Comisia Locală doar 3,87 ha teren. Pentru acest considerent se arată că mama şi chiar petenta au fost formulate contestaţii care se găsesc înregistrate în evidenţe, dar la care nu a fost transmis niciun răspuns. Ulterior, în temeiul Legii 169/1997, ca urmare a cererilor formulate în termenul legal, s-a mai reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 3,75 ha teren, pentru care s-au eliberat acte de proprietate şi chiar au intrat în circuitul civil.

Fiind audiat, martorul LL. a arătat că verificările pentru emiterea acestui răspuns au fost făcute de el, însă probabil din eroare a spus că U. a formulat cerere pe Legea nr. 18/1991 pentru o suprafaţă de 26,75 ha, cererile de fond funciar fiind în păstrarea secretarului comunei, însă nu îşi explică cum a semnat şi primarul iar această eroare putea fi sesizată de consilierul juridic şi reparată în cursul procesului.

Primul termen de judecată a fost stabilit la 18.01.2010.

În cauză au figurat petenţii B. şi C. şi intimaţii Comisia Locală de Fond Funciar Bradu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

La cererea petenţilor s-a dispus preschimbarea termenului de judecată la 14.12.2009, când s-a constatat că există lipsă de procedură.

La termenul din 11.01.2010 s-a constatat că procedura nu este legal îndeplinită şi s-a amânat cauza, punându-se în vedere reclamanţilor să semneze acţiunea sub sancţiunea anulării acesteia.

La termenul din 22.02.2010 s-a dispus emiterea unei adrese către Comisia Locală de Fond Funciar Bradu pentru a înainta la dosar cererile formulate de către petenţi în baza Legii nr. 18/1991 şi nr. 169/1997 pentru terenurile rămase de la autorii L. şi U. şi modul de soluţionare a acestor cereri, contestate sub nr. x/04.09.1991.

Comisia Locală de Fond Funciar Bradu a împuternicit-o pe D., în calitate de consilier juridic, să o reprezinte în faţa instanţei, iar prin întâmpinarea depusă la 12.04.2010, semnată de aceasta din urmă, a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată, arătându-se că din verificările efectuate în registrul agricol al comunei Bradu, precum şi din înscrisurile existente în arhivă, s-a constatat că U., autoarea reclamanţilor, era îndreptăţită să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 26,75 ha. Având în vedere că la dispoziţia K. Bradu nu se găsesc în prezent terenuri disponibile în vederea reconstituirii, urmează ca reclamanţii să fie propuşi spre validare în anexa 23, pentru obţinerea despăgubirilor pentru o suprafaţă totală de 19,13 ha.

La dosar, K. Bradu a depus înscrisuri constând în: cererea nr. x/05.03.1991 formulată de U., declaraţia martorului S., certificat de naştere U., certificat de moştenitor nr. x/1980, cerere şi declaraţie B., declaraţie MMM., schiţă, titluri de proprietate emise pentru P.

Coroborând declaraţiile inculpatei D. cu cele ale martorei KK., rezultă că cea din urmă a făcut copii ale documentelor solicitate de către instanţă, pe care le-a înmânat inculpatei pentru a fi depuse la dosarul cauzei.

La termenul din 12.04.2010 reprezentantul intimatei, D. a solicitat acordarea unui termen, iar instanţa a admis cererea intimatei K. Bradu în sensul acordării unui termen scurt pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă, faţă de faptul că, comisia a achiesat la pretenţiile petenţilor. S-a dispus citarea părţilor, petenţii cu un exemplar al întâmpinării şi înscrisurilor depuse, precum şi a intimatei Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş.

La termenul de judecată din data de 26.04.2010 au avut loc dezbaterile, petenţii, solicitând admiterea acţiunii, iar Comisia Locală de Fond Funciar Bradu prin consilier juridic D. admiterea acţiunii, reconstituirea dreptului de proprietate prin acordarea de despăgubiri echivalente suprafeţei de 19,13 ha teren, de categorie extravilan, arabil şi forestier.

Instanţa a amânat pronunţarea la data de 03.05.2010.

Prin concluziile scrise semnate de consilierul juridic D., depuse la dosarul cauzei la data de 03.05.2010, Comisia Locală de Fond Funciar Bradu reprezentată de primar, a achiesat la pretenţiile reclamanţilor şi a solicitat admiterea acţiunii, cu motivarea că reclamanţii B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 19,13 ha, fiind identificate următoarele suprafeţe:

- 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "La salcâmi"

- 2 ha teren extravilan arabil, situat la Y.;

- 1 ha teren extravilan arabil, de la Z. până la şoseaua MM.;

- 3 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD."

- 0,5 ha teren extravilan arabil livadă cu pruni, situat la BB.;

- 0,14 ha teren extravilan arabil livadă cu pruni, situat în punctul "Deal"

- 1,75 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "Deal"

- 1 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD."

- 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "NN."

- 4,74 ha teren extravilan arabil, situat în punctul "DD.".

Instanţa a amânat pronunţarea la data de 10.05.2010.

Prin Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. x/2009 - judecător BBB., a fost admisă acţiunea formulată de petenţii B. şi C., în contradictoriu cu intimatele Comisia Locala de Fond Funciar Bradu - prin preşedinte A. şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Argeş - prin prefect.

S-a constatat că petenţii B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate şi pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 19,13 ha teren extravilan arabil, prin acordarea de despăgubiri echivalente, pe Anexa 23, teren situat în extravilanul Comunei Bradu, judeţ Argeş, identificat pe puncte, în funcţie de categoria de folosinţă, după cum urmează: 2,5 ha teren extravilan arabil, situat în pct-ul "La salcîmi" 2 ha teren extravilan arabil, ambele situate în Y.; 1 ha teren extravilan arabil de la Z. până la Şoseaua MM.; 3 ha teren extravilan arabil, situat în punctul DD.; 0,5 ha teren extravilan livadă cu pruni, în punctul "BB." 0,14 ha teren livadă cu pruni situat în punctul "Deal" 1,75 ha teren arabil extravilan în punctul "Deal" 1 ha teren arabil extravilan arabil în punctul "DD." 2,5 ha teren arabil extravilan, punctul "NN." 4.74 ha teren extravilan arabil situat în punctul "DD.".

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa civilă a reţinut următoarele:

Petenţii B. şi C. au calitatea de moştenitori ai autorilor lor, P., decedat la data de 12.02.1988, cu domiciliul în jud. Argeş şi U., decedată la 19.01.1992, cu ultimul domiciliu în aceiaşi localitate, fapt care rezultă din certificatul de moştenitor nr. x/20.12.1980 şi nr. y/23.11.1992, coroborate cu actele de stare civilă.

La apariţia Legii nr. 18/1991, a fost formulată cerere de reconstituire de către autoarea petenţilor, în timpul vieţii, U., înregistrată la K. Bradu, cu nr. x/05.03.1991, dosar, prin care a solicitat retrocedarea suprafeţei de teren pe care a deţinut-o împreună cu soţul său, defunctul P., în suprafaţă totală de 26,75 ha, pe raza jud. Argeş, înainte de CAP, suprafeţe individualizate pe parcele la lit. a) - f) puncte categorie de folosinţă, în cererea formulată.

În susţinere, la acel moment, petiţionara a depus declaraţie martori, certificat de moştenitor şi acte de stare civilă.

De asemenea, la apariţia Legii nr. 169/1997 şi petenta B., în calitate de moştenitoare a defunctului M. a formulat cerere de reconstituire înregistrată sub nr. x/16.01.1998, la care s-a depus declaraţii martori, precum şi un înscris.

Totodată, petenţii au formulat cerere de retrocedare a unor diferenţe de teren ce provin de la defunctul L. nr. x/16.01.1998.

Urmare a cererilor de reconstituire formulate, rezultă că din suprafaţa totală care a aparţinut defunctului P., potrivit Legii nr. 18/1991 şi potrivit Legii nr. 169/1997, nu a fost reconstituit dreptul de proprietate, pentru întreaga suprafaţă solicitată, rămânând o diferenţă de 19,17 ha din suprafaţa totală.

Aşadar, nu există validare decât pentru 3,87 ha potrivit Legii nr. 18/1991, iar potrivit Legii nr. 169/1997 încă pentru 3,75 ha teren.

Petenţii au formulat contestaţie pentru că nu au primit întreaga suprafaţă de teren solicitată, fapt care rezultă şi din adresa K. Bradu, depusă la dosar, care cuprinde întâmpinarea formulată de această comisie, prin care este de acord cu admiterea acţiunii formulate.

Conform înscrisurilor depuse la dosar, rezultă, conform validărilor că au fost eliberate şi două titluri de proprietate, respectiv T.P nr. x/07.03.1997 emis de CJFF Argeş pentru suprafaţa de 1 ha, situată în extravilanul jud. Argeş, titularul P. cu moştenitorii acestuia şi T.P nr. x/12.07.1994 pentru suprafaţa de 3,87 mp, teren situat în Bradu de Jos, jud. Argeş, de categorie, atât intravilan, cât şi extravilan, în tarlalele 29-16 .

Potrivit adresei nr. x/27.10.2009, eliberată de Primăria Com. Bradu, rezultă că din verificările făcute în evidenţele K. autoarea petenţilor a formulat cerere în baza Legii nr. 18/1991 pentru retrocedarea întregii suprafeţe pe care a deţinut-o defunctul P., de 26,75 mp, dar au fost aprobate doar 3,87 ha, împotriva căreia a formulat contestaţie mama lor în timpul vieţii la acel moment, dar şi petenta B.

Mai rezultă, că în temeiul Legii nr. 169/2007, s-a mai reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 3,75 ha teren, şi că pentru suprafeţele validate s-au emis titluri de proprietate aşa cum s-a evidenţiat şi mai sus.

În speţă, se pune problema controlului judecătoresc, asupra culpabilităţii organelor abilitate, potrivit Legii Fondului Funciar, respectiv comisiile, de a nu răspunde solicitărilor persoanelor care au formulat cereri, asupra întinderii suprafeţei solicitate a le fi retrocedate, în conformitate cu suprafaţa deţinută de autorii lor.

Instanţa reţine, că în raport cu cererile de reconstituire formulate încă de la apariţia Legii nr. 18/1991 şi în raport cu reconstituirile făcute până în prezent, că intimatele, ca autorităţi administrative abilitate prin lege, aveau obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile ce le reveneau în aplicarea legii, să soluţioneze şi să răspundă tuturor cererilor şi contestaţiilor, fapt care nu s-a întâmplat. Or, petenţii sunt vătămaţi prin omisiunea de a răspunde cererilor de a se retroceda întreaga suprafaţă de teren, dar şi împotriva contestaţiei, formulate chiar şi în temeiul Legii nr. 18/1991 de autoarea acestora, cât şi de ei, de faptul că nu s-a emis hotărâre de către CJFF Argeş, care să le fie comunicată legal, pentru a putea formula plângere.

Astfel că, se pune problema restabilirii legalităţii modului în care CL şi CJ a emis şi a refuzat ulterior, să emită actele corespunzătoare, ca răspuns la contestaţii, pentru a îndeplini operaţiuni care erau de competenţa lor, ca autoritate publică cu autoritate administrativă, aşa cum îi defineşte legea, prin emiterea unor hotărâri.

Intimata K. Bradu îşi recunoaşte propria culpă şi arată că petenţilor nu le-a fost retrocedată diferenţa de teren solicitată încă de la apariţia Legii nr. 18/1991, că nu s-au emis hotărâri de admitere sau respingere a solicitărilor, nu le-au fost soluţionate contestaţiile, nu au fost emise hotărâri.

Acest fapt, rezultă cu certitudine din toate înscrisurile depuse la dosar, atât de petenţi, cât şi de intimata K. Bradu.

Niciuna dintre cele două intimate, nu şi-au îndeplinit obligaţiile, pentru că nu au fost emise acte cu autoritate administrativ jurisdicţională, ceea ce a îngrădit exercitarea dreptului de proprietate, prin aplicarea corectă a Legii Fondului Funciar, astfel încât, petenţii să se bucure de toate prerogativele acestui drept.

Procedând aşa, s-a îngrădit liberul acces la justiţie, aşa cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că au lăsat mai mulţi ani, aproape 20 de ani, să rămână cererile nesoluţionate, fără a analiza şi contestaţiile, fără a se emite actul administrativ jurisdicţional pentru a aplica corect legea, respectiv nu a emis hotărârile asupra contestaţiilor petenţilor, care au solicitat reconstituirea dreptului şi pentru diferenţa de teren solicitată.

Instanţa civilă a menţionat că are dreptul să exercite controlul judecătoresc cu privire la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative prevăzute de Legea Fondului Funciar, cu privire la întinderea suprafeţei de teren, care trebuia retrocedată şi dacă petenţii sunt îndreptăţiţi să primească şi diferenţa prin acordarea de măsuri reparatorii.

Procedând aşa, cele două intimate au creat petenţilor o situaţie inechitabilă, astfel încât se reţine culpa acestora, şi faptul că de-a lungul timpului au vătămat drepturile subiective solicitate de petenţi, pentru că nu se cunoaşte motivul pentru care nu s-a retrocedat întreaga suprafaţă solicită încă din 1991, cum s-a ajuns la reducerea suprafeţei şi la aplicarea art. 19 din Legea nr. 18/1991.

Prevederile art. 19 sunt în discordanţă cu cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, referitoare la reconstituire, astfel că K. Bradu a redus terenul atribuit nerestituind întreaga suprafaţă de teren solicitată, fără vreo justificare, aducând o situaţie inechitabilă, care s-a perpetuat în timp.

Se reţine aceasta, pentru că se putea aplica art. 19 la apariţia Legii nr. 18/1991, numai în cazul în care între suprafaţa de teren a fostei cooperative agricole, rezultată prin însumarea suprafeţelor aduse de cooperatori, s-au preluat în orice alt mod de cooperativă şi suprafaţa de teren actuală, ar fi intervenit modificări, atât în ceea ce priveşte suprafaţa totală, cât şi pe categorii de folosinţă.

Astfel că, petenţii au fost prejudiciaţi prin nesoluţionarea contestaţiei şi cererii de retrocedare a întregi suprafeţe de teren ce a aparţinut autorului comun, încât în prezent K. Bradu nu mai poate retroceda terenurile decât prin atribuirea de despăgubiri, pentru că nu mai au terenuri la dispoziţia sa, pentru a fi retrocedat în natură, datorită situaţiei juridice create de-a lungul timpului, cu caracter ireversibil.

Faţă de cele expuse, rezultă cert că petenţii au fost vătămaţi prin modul în care intimatele şi-au exercitat atribuţiile, pentru că încalcă dispoziţiile imperative ale Legii Fondului Funciar, care privesc nulităţi exprese, astfel că, plângerea acestora este întemeiată, urmând a fi admisă în temeiul art. 443 din lege, coroborat cu art. 53 şi următoarele din Legea nr. 247/2005 coroborat cu prev. H.G. nr. 890/2005, urmând ca reconstituirea pentru diferenţa de teren solicitată să se facă prin acordarea de despăgubiri echivalente, fapt la care a achiesat şi intimata K. Bradu.

Hotărârea a fost comunicată K. Bradu la data de 12.07.2010, iar împotriva acesteia nu s-a formulat cale de atac. Potrivit declaraţiilor martorilor KK. şi F., precum şi ale inculpatei D., poziţia adoptată de către consilierul juridic în instanţă era întotdeauna discutată cu primarul. Tot astfel se proceda şi când se decidea dacă o hotărâre judecătorească urma să fie sau nu atacată, consilierul juridic neputând acţiona fără a-l încunoştinţa pe primar şi fără ca acesta să fie de acord cu calea de urmat.

Procedura administrativă şi judiciară de punere în executare a acestei sentinţe a fost prezentată de martorii audiaţi în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, declaraţiile fiind coroborate cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Conform declaraţiilor martorei E., inculpatul A. a chemat-o în biroul său şi, în prezenţa inculpatei B., i-a înmânat Sentinţa civilă nr. 4106/2010 spunându-i să facă toate demersurile în vederea validării cererii de despăgubiri. Observând că sentinţa nu are menţiunea "definitivă şi irevocabilă", E. i-a atras atenţia inculpatului A. asupra acestui fapt, context în care B., de faţă la discuţia celor doi, a asigurat-o că până întocmeşte dosarul de despăgubiri îi va aduce şi hotărârea cu menţiunea "definitivă şi irevocabilă".

Sentinţa era atacabilă cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, iar conform dovezilor de comunicare acesta a început să curgă la data de 26.07.2010, data comunicării către CJFF Argeş, astfel că data reală a rămânerii definitive a hotărârii era 13.08.2010 (adresă emisă de Judecătoria Piteşti).

Cel mai probabil din eroare, grefierul a făcut menţiunea că hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă cu două săptămâni mai devreme, la data de 30.07.2010.

La aceeaşi dată - 30.07.2010, conform procesului-verbal semnat inclusiv de inculpatul A., în calitate de preşedinte, K. Bradu s-a întrunit pentru a analiza cererea de întocmire a Anexei 23 formulată de către B. şi C. şi, constatând existenţa Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, a considerat cererea întemeiată.

La data de 03.08.2010 K. Bradu a emis în baza Sentinţei civile nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, Hotărârea nr. 13 cu propunerea de validare a autorului L. cu moştenitorii B. şi C., pentru suprafaţa de 19,13 ha, conform Anexei 23.

În aceeaşi zi, 03.08.2010, secretarul comunei, E., a afişat hotărârea la avizierul primăriei pentru luare la cunoştinţă, iar la data de 06.08.2010, a fost întocmit un proces-verbal de ridicare a hotărârii K. de la avizier întrucât a fost atins termenul de 10 zile. Tot la data de 06.08.2010, prin adresa nr. x, prin adresă semnată de către primarul A., Hotărârea nr. 13/03.08.2010 a K. Bradu a fost înaintată CJFF Argeş cu propunere de validare.

Înregistrată la CJFF Argeş la 09.08.2010, propunerea de validare s-a luat în discuţie a doua zi, conform procesului-verbal de şedinţă, iar prin Hotărârea nr. 1536/11.08.2010 s-a dispus validarea ei. Procesul-verbal al şedinţei grupului de lucru care a analizat propunerea C.L.F.F. Bradu a fost întocmit de către G., dar aceasta a atestat, în mod fictiv că procesul-verbal a fost întocmit de către F. Fiind audiată, G. a arătat că a întocmit procesul-verbal la rugămintea colegului său, F.

Ulterior a fost întocmită Anexa 23 pentru autorul L. cu moştenitorii B. şi C. şi dosarul de despăgubiri, cuprinzând inclusiv un plan de situaţie potrivit căruia amplasamentul celor 19,13 ha teren este în intravilanul com. Bradu, deşi categoria terenurilor era în extravilanul comunei, plan ştampilat şi semnat de către inculpatul A. şi topograful H.

Prin adresa nr. x/23.08.2010 dosarul de despăgubiri a fost trimis de către C.L.F.F. Bradu către C.J.F.F. Argeş care l-a înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor prin adresa nr. x/24.08.2010, fiind apoi înregistrat sub nr. x/2010.

Ulterior, B. şi C. şi-au cedat drepturile de despăgubire prin contractul de cesiune autentificat la BNP SS. sub nr. x/22.11.2010 cedenţilor I. în proporţie de - 55%, TT. - 10% şi UU. 35%.

Evaluarea terenurilor a fost făcută de către S.C. VV. S.R.L.

În final, prin Decizia nr. 14783/FF/08.12.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a hotărât emiterea titlurilor de despăgubire în favoarea cesionarilor, conform procentelor stabilite în contractul de cesiune şi, întrucât beneficiarii au optat pentru despăgubiri în acţiuni la Fondul Proprietatea, au fost emise titluri de conversie a sumelor cuvenite fiecăruia dintre cei trei, în acţiuni cu valoarea nominală de 1 Leu/acţiune.

Astfel, au fost emise titlurile de conversie nr. x/04.01.2011 pentru I. - în cuantum de 19.269.530,50 RON, nr. x/04.01.2011 pentru TT. - în cuantum de 3.503.551 RON şi nr. x/04.01.2011 pentru UU. - în cuantum de 12.262.428,50 RON.

Înalta Curte constată că cei patru inculpaţi au fost puşi sub acuzare pentru următoarele fapte:

1. Fapta inculpatului A. care, în calitate de reprezentant al K. Bradu, prin adresa nr. x/27.10.2009 atestă, în mod neadevărat, că B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de 19,13 ha teren după autorii L. şi U., precizând, însă că aceasta nu se mai poate realiza pe cale administrativă datorită expirării, din culpa înseşi a K., a termenului de depunere a cererilor, deschizând astfel calea unei proceduri judiciare în care, prin apărarea pe care a făcut-o şi prin poziţia procesuală de achiesare la pretenţiile reclamanţilor, a determinat formarea convingerii instanţei în sensul recunoaşterii pretenţiilor deduse judecăţii şi încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, modificată, iar după comunicarea sentinţei astfel obţinute, deşi cunoştea că este netemeinică, nu a formulat o cale de atac creând un folos patrimonial pentru coinculpaţi constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor inculpatului, coroborată cu acţiunea coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

2. Fapta inculpatei B. care, împreună cu fratele său, coinculpatul C., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

3. Fapta inculpatului C. care, împreună cu sora sa, coinculpata B., cunoscând că nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nici o diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi, în baza acesteia, formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren după autorul L., înlesnindu-i inculpatului A. acţiunile socialmente periculoase de determinare a judecătorului desemnat să încalce Legea nr. 18/1991 şi să-şi formeze convingerea că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de instigare sub forma participaţiei improprii la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, instigare săvârşită de către coinculpatul A., prev. de art. 48 rap. la art. art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

4. Fapta inculpatei D. care, în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti în care, în calitate de consilier juridic, a reprezentat pârâta C.L.F.F. Bradu şi, prin conţinutul întâmpinării pe care a redactat-o, prin actele depuse în susţinerea întâmpinării şi prin conţinutul concluziilor scrise pe care de asemenea, le-a redactat, a determinat formarea convingerii instanţei în sensul recunoaşterii pretenţiilor solicitate de către reclamanţi şi chiar a recunoaşterii unor pretenţii mai mari decât ar fi putut reflecta actele pe care aceştia le depuseseră în susţinerea cererii de chemare în judecată, ocazionând, astfel încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991, producerea unui folos patrimonial pentru coinculpaţi constând în recunoaşterea de către instanţa de judecată în mod injust şi doar ca urmare a acţiunilor concordante ale coinculpaţilor a unui drept de proprietate pentru o suprafaţă de 19,13 ha teren, precum şi prejudicierea bugetului statului cu suma plătită ca despăgubire pentru acest teren în valoare de 35.035.511 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de participaţie improprie sub forma instigării la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 52 alin. (3) din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 309 din C. pen.

Înalta Curte constată că sunt necesare câteva consideraţii cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu.

Astfel abuzul în serviciu contra intereselor publice reglementat în conţinutul art. 248 din C. pen. din 1969 avea următorul conţinut normativ "Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani."

Legiuitorul a definit calitatea de "funcţionar"în conţinutul art. 147 alin. (1) din C. pen. 1969, în sensul că"orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145."

În conţinutul art. 145 din C. pen. 1969 este definită noţiunea de "public", în sensul că "se înţelege săvârşirea tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public."

Infracţiunea de abuz în serviciu este reglementată în noul C. pen., în art. 297, după cum urmează:

"(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Noua reglementare a menţinut dispoziţiile relative la subiectul activ al infracţiunii, care, în continuare rămâne calificat, prin calitatea de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor art. 175 din C. pen., respectiv persoana asimilată funcţionarului public sau o persoană care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice, în sensul art. 308 din C. pen.

Unica modificare de conţinut priveşte urmarea imediată a acţiunii/inacţiunii prin care se realizează elementul material al infracţiunii, în sensul că, în noua reglementare sunt vizate doar două urmări, în loc de trei, respectiv o vătămare, a intereselor legale ale unei persoane (art. 246 din C. pen. 1968) sau o pagubă adusă patrimoniului unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referea art. 145 din C. pen. 1968, legiuitorul eliminând din noua reglementare urmarea imediată constând în tulburarea însemnată adusă bunului mers al unui organ sau instituţie de stat ori a unei alte unităţi dintre cele la care se referea art. 145 din C. pen. 1968.

Situaţia premisă, în structura infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, consta în preexistenţa competenţei unui serviciu funcţionând la o instituţie de stat de a efectua, din oficiu sau la solicitare, acte privitoare la interesele publice. Fără această situaţie premisă nu se poate concepe şi săvârşi infracţiunea.

Conţinutul constitutiv constă în ceea ce obiectiv şi subiectiv trebuie să realizeze făptuitorul pentru existenţa infracţiunii.

Latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu este compusă din elementul material însoţit de o cerinţă esenţială, o urmare imediată şi o legătură de cauzalitate.

Elementul material constă fie într-o inacţiune (omisiune), fie într-o acţiune (comisiune) şi anume: neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea defectuoasă a acestuia.

Noţiunea de "act" cuprinsă în norma de incriminare trebuie înţeleasă ca o operaţie ce trebuie efectuată de funcţionarul public potrivit solicitărilor făcute de o persoană şi conform atribuţiilor sale de serviciu. Solicitarea adresată serviciului respectiv poate privi constatarea unui act juridic ori întocmirea sau confirmarea unui înscris privind un act juridic, ori efectuarea unei constatări cu efecte juridice sau executarea unei hotărâri şi alte operaţii date în competenţa unui serviciu al unei instituţii de stat.

Sintagma "nu îndeplineşte un act" trebuie înţeleasă în sensul omiterii, neefectuarea unui act care trebuie să fie îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu, adică a unui act a cărui îndeplinire cădea în sarcina funcţionarului potrivit normelor care reglementează activitatea serviciului respectiv ori care sunt inerente acestui serviciu.

Prin expresia "îndeplineşte actul în mod defectuos" se înţelege îndeplinirea făcută, altfel decât se cuvenea să fie efectuată.

Defectuozitatea în îndeplinirea actului poate privi conţinutul, forma sau întinderea îndeplinirii, momentul efectuării, condiţiile de efectuare.

Cele două sintagme cuprinse în norma de incriminare "nu îndeplineşte un act", respectiv, "îndeplineşte actul în mod defectuos", sunt expresii care cuprind situaţii multiple dar de fiecare dată trebuie verificate prin prisma celorlalte cerinţe impuse de lege.

Pentru existenţa elementului material este necesar şi obligatoriu ca omisiunea de a îndeplini un act sau comisiunea îndeplinirii actului în mod defectuos, să fie săvârşită de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Această cerinţă este răsfrângerea în conţinutul infracţiunii a situaţiei premisă.

În fine, pentru ca neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea lui în mod defectuos de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu să întregească latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, este necesar ca omisiunea sau comisiunea săvârşită să aibă o urmare imediată şi anume să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de abuz în serviciu legea cere existenţa unei legături de cauzalitate între inacţiune sau acţiunea care constituie elementul material şi urmarea imediată.

Sub aspectul laturii subiective este necesar ca inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii şi care a produs un prejudiciu să fie săvârşită cu intenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul, cu voinţă, a efectuat acţiunea sa ori a rămas în pasivitate, dându-şi seama că acţiunea sau inacţiunea sa este lipsită de îndreptăţire şi a prevăzut că, prin săvârşirea acesteia, se cauzează o vătămare sau prejudiciu, rezultat pe care l-a urmărit - (intenţie directă) - sau a acceptat producerea lui (intenţie indirectă).

Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 517/8.07.2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege" îndeplineşte prin încălcarea legii".

Curtea Constituţională a constatat că termenul "defectuos" nu este definit în C. pen. şi nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate şi previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "îndeplineşte în mod defectuos" din cadrul dispoziţiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Urmare acestei constatări se reţine că persoana care are calitatea de funcţionar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echivoc, care este comportamentul ce poate avea semnificaţie penală, Curtea constată că sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul dispoziţiilor art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuţiei de serviciu se realizează "prin încălcarea legii".

Referitor la atribuţiile lor de serviciu şi îndeplinirea acestora în mod defectuos, Înalta Curte constată că în acuzaţie se face trimitere la faptul că aceste atribuţii au fost exercitate, cel puţin la nivel teoretic, "prin încălcarea legii".

Astfel s-a reţinut că judecătorul cauzei urmare activităţii de instigare derulate de inculpaţi a încălcat legea, a comis o faptă prevăzută de legea penală (condiţie esenţială pentru reţinerea participaţiei improprii), acuzarea indicând faptul că judecătorul cauzei a comis fapta cu nevinovăţie, urmare manoperelor dolosive ale instigatorilor care s-ar folosit de acte false.

Înalta Curte se vede obligată să facă o scurtă analiză a efectelor unei hotărâri judecătoreşti civile, definitive şi irevocabile din perspectiva posibilităţii analizării acesteia de către instanţa penală.

Se constată că legiuitorul a prevăzut posibilitatea existenţei unor hotărâri civile eronate şi a stabilit şi care ar fi calea de urmat pentru corectarea acestora, competenţa fiind atribuită exclusiv unei instanţe civile.

Astfel în procedura revizuirii prev de art. 509 din C. proc. civ. sunt menţionate motivele pentru care poate fi admisă această cale extraordinară de atac.

Printre alte cazuri sunt enumerate şi următoarele motive:

- un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate.

- statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere.

Mai mult, audiat fiind în calitate de martor, judecătorul care a pronunţat hotărârea civilă, BBB. a precizat că în cauză a administrat probe, constând în relaţiile obţinute de la Comisia de Fond Funciar. A mai arătat că în cauză nu era vorba de acordarea unor suprafeţe de teren în natură, ci de o diferenţă de teren pentru care s-au acordat despăgubiri, iar în aceste condiţii nu s-a impus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. A susţinut că a avut în vedere adresa emisă la data de 27.10.2009, însă nu în mod esenţial, ci coroborată cu alte probe, precum şi faptul că nu se putea baza doar pe registrul agricol. A declarat că nu a fost influenţată de nimeni şi a soluţionat cauza pe baza analizei probelor şi a dispoziţiilor legale.

Cei patru inculpaţi fiind trimişi în judecată pentru infracţiunea de instigare la abuz în serviciu în mod obligatoriu ar fi trebuit să determine pe judecător să savârşească o faptă prevăzută de legea penală. Practic fapta prevăzută de legea penală nu ar putea fi decât însăşi decizia magistratului judecător, materializată prin emiterea hotărârii pronunţată în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti.

Astfel Înalta Curte, în calitate de instanţă care judecă în penal, ţinând cont de toate aspectele menţionate mai sus, constată că, în primul rând nu are posibilitatea legală să stabilească faptul ca adoptarea hotărârii civile în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Piteşti, în sine, este "o faptă prevăzută de legea penală".

Corectarea sau cenzurarea unei hotărâri civile care ar fi pronunţată pe baza unor probe denaturate sau false este un atribut ce revine exclusiv instantei civile sesizate în procedura revizuirii cu vreunul din cazurile prevăzute de art. 509 din C. proc. civ.

Rolul instantei penale este ca în baza unei sesizări a parchetului să verifice existenţa acelor elementele de natură să conducă la adoptarea eronată a unei hotărâri civile, respectiv existenţa unor infracţiuni de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, etc.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauza, nu a fost învestită cu astfel de infracţiuni.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că nu se poate reţine încălcarea atribuţiilor de serviciu de către judecătorul care a pronunţat hotărârea civilă în condiţiile în care pentru reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu, îndeplinirea defectuoasa a atribuţiei de serviciu trebuia să se realizeze "prin încălcarea legii".

Înalta Curte reţine faptul că în rechizitoriu nu se indică atribuţiile de serviciu care ar fi fost îndeplinite în mod defectuos de către judecător, ci este menţionat faptul că s-au încălcat de către acesta, fără vinovăţie, dispoziţii legale din Legea fondului funciar respectiv, încălcarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991 de către judecătorul cauzei.

Conform art. 11 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 "(1) Suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie este cea care rezultă din: actele de proprietate, cartea funciară, cadastru, cererile de înscriere în cooperativă, registrul agricol de la data intrării în cooperativă, evidenţele cooperativei sau, în lipsa acestora, din orice alte probe, inclusiv declaraţii de martori.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte suprafeţele preluate de cooperativele agricole de producţie în baza unor legi speciale sau în orice mod de la membrii cooperatori.

(21) Terenurile preluate abuziv de cooperativele agricole de producţie de la persoanele fizice, fără înscriere în cooperativele agricole de producţie sau de către stat, fără niciun titlu, revin de drept proprietarilor care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane.

(3) Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, pe baza situaţiei terenurilor deţinute de cooperativa agricolă de producţie la 1 ianuarie 1990, înscrisă în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar general sau a registrului agricol, corectată cu înstrăinările legal efectuate de către cooperativă până la data intrării în vigoare a legii.

(4) Cererea de stabilire a dreptului de proprietate se depune şi se înregistrează la primărie în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Înalta Curte, în acord cu instanta de fond, constată, pe de-o parte, că aceste dispoziţii legale nu reglementează în concret atribuţii de serviciu ale judecătorului, ci se enumeră care sunt probele din care poate rezulta suprafaţa adusă în cooperativa agricolă de producţie şi modalitatea în care se face stabilirea dreptului de proprietate.

În consecinţă este practic imposibil ca în situaţia de faţă, în care judecătorul care a dat hotărârea nu este obiectul unui dosar penal în care să fie acuzat de vreo infracţiune, instanţa penală să vină şi să stabilească faptul că judecătorul, fără vinovăţie, instigat fiind de cei patru inculpaţi, şi-a îndeplinit în mod defectuos prin încălcarea legii, atribuţiile de serviciu.

Înalta Curte constată că cei patru inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru participaţia penală sub forma instigării la infracţiunea comisă fără vinovăţie de către judecătorul care a pronunţat hotărârea civilă.

Înalta Curte reţine că infracţiunea de abuz în serviciu este susceptibilă de a fi comisă în participaţie principală atunci când printr-o contribuţie intrinsecă - participanţii (autor, instigator) realizează conţinutul obiectiv şi subiectiv al infracţiunii dar şi sub forma participaţiei secundare atunci când contribuţia unui participant - complicele - este extrinsecă acestui conţinut, constând doar în acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constatând că nu se poate verifica încălcarea atribuţiilor de serviciu de către judecătorul care a pronunţat hotărârea civilă, nu poate decide dacă ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni de abuz în serviciu.

În condiţiile în care nu se constată ca fiind întrunite elementele constitutive ale acesteia nu putem vorbi nici de instigare ca formă secundară de participaţie penală.

Înalta Curte reţine că un alt aspect important, indispensabil pentru a se putea reţine existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, îl constituie existenţa unui prejudiciu, a unei pagube.

Trebuie menţionat aici faptul că în niciun moment (urmărire penală sau la judecarea în fond a cauzei) nu s-a făcut trimitere la componenta referitoare la existenţa unei vătămări, a intereselor legale ale unei persoane, care era una din variantele alternative pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ci doar la existenţa unei pagube, a unui prejudiciu material adus statului, în consecinţă instanta de apel urmează să se pronunţe doar sub acest aspect.

Partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a precizat în motivele de apel că "prin fapta inculpatului C. care împreuna cu sora sa B., cunoscând ca nu mai sunt îndreptăţiţi la reconstituirea dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar pentru nicio diferenţă de teren, după autorul L. ori după alt autor, îşi însuşesc menţiunile neadevărate cuprinse în adresa nr. x/27.10.2009 şi în baza acesteia formulează o acţiune în instanţă prin care solicită 19,13 ha teren,

- şi prin conduita inculpaţilor A. şi D. constând în lipsa de apărare a intereselor Comisiei Locale de Fond Funciar Bradu, prin poziţia de achiesare la pretenţiile reclamanţilor şi prin atestarea în cuprinsul adresei nr. x/27.10.2009 a dreptului de proprietate pentru 19,13 ha teren, s-a produs un prejudiciu în patrimoniul Statului Român", solicitând să fie desfiinţată hotărârea instanţei de fond şi procedând la o nouă judecată să-i fie admisă acţiunea civilă, în sensul obligării inculpaţilor la plata sumei de 35.035.511 RON.

Înalta Curte observă că procurorul care a întocmit rechizitoriul a arătat la fila x, din actul de sesizare, referindu-se la latura civilă, că suma de 35.035.511 RON este suma acordată de către ANRP ca despăgubire pentru cele 19.13 ha teren.

La fila x din rechizitoriu, procurorul indică de unde ar proveni prejudiciu reţinut în cauză, suma de 35.035.511 RON, indicându-se că prejudiciul a fost "calculat ca diferenţă dintre valoarea terenului aflată în intravilanul localităţii şi valoarea terenului aflată în extravilanul localităţii membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor acceptând să acorde despăgubiri pentru un teren intravilan, deşi Sentinţa civilă nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti a stabilit că beneficiarii erau îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru echivalentul a 19,13 ha extravilan."

Faţă de cele anterior menţionate, se constată că prejudiciul, s-ar fi produs prin modificarea categoriei terenului din extravilan în intravilan.

Înalta Curte constată că în actul de sesizare nu se face trimitere la un prejudiciu prin pronunţarea Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, în sensul reconstituirii dreptului de proprietate pentru un teren intravilan, ci prin acte ulterioare şi contrare acestei hotărâri, respectiv pentru despăgubiri primite de la Statul Român pentru un teren extravilan, aspect care nu face obiectul sesizării instanţei de judecată în prezenta cauză penală.

Nu se indica vreun prejudiciu produs urmare respectării Sentinţei nr. 4106/10.05.2010 a Judecătoriei Piteşti, ci este indicat un prejudiciu produs în urma nerespectării acestei hotărâri.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de apel constată că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei pagube certe, condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii penale a inculpaţilor pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Acest caracter cert al pagubei (prejudiciului), necesar în civil, este cu atât mai necesar în penal, întrucât s-ar putea antrena răspunderea penală a persoanei fizice sau juridice responsabile.

În condiţiile în care parchetul reţine o serie de acte materiale determinate comise de inculpaţii A. şi D., săvârşite în calitatea lor de funcţionari publici, reprezentanţi ai K. Bradu, este interesant de constatat faptul ca aceştia nu au făcut obiectul unei trimiteri în judecată pentru faptele reţinute în calitate de autori.

Astfel pentru inculpatul A. se reţine că:

- a deschis calea unui proces privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 19,13 ha teren;

- prin adresa nr. x/27.10.2009 emisă de către el a atestat, în mod neadevărat, că B. şi C. sunt îndreptăţiţi să li se reconstituie dreptul de proprietate pentru o diferenţă de 19,13 ha teren după autorii L. şi U., precizând, însă că aceasta nu se mai poate realiza pe cale administrativă datorită expirării, din culpa înseşi a K., a termenului de depunere a cererilor;

- a privegheat ca apărarea făcută în faţa instanţei să nu zădărnicească obiectivul atribuirii acestor terenuri;

- după obţinerea hotărârii a făcut demersuri pentru a se acorda despăgubiri într-un cuantum cât mai mare.

Pentru inculpata D. s-a reţinut că în dosarul x/2009 al Judecătoriei Piteşti în calitate de consilier juridic, a reprezentat pârâta C.L.F.F. Bradu:

- prin conţinutul întâmpinării pe care a redactat-o, prin actele depuse în susţinerea întâmpinării şi prin conţinutul concluziilor scrise pe care de asemenea, le-a redactat, a determinat formarea convingerii instanţei în sensul recunoaşterii pretenţiilor solicitate de către reclamanţi;

- a facilitat obţinerea unor pretenţii mai mari decât ar fi putut reflecta din actele pe care aceştia le depuseseră în susţinerea cererii de chemare în judecată, ocazionând, astfel încălcarea, fără vinovăţie, de către judecătorul desemnat a art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 18/1991.

Mai mult în motivele de apel depuse de parchet sunt adăugate alte acte materiale în sarcina inculpatei D.:

- întocmeşte întâmpinarea în cauză prin care solicită achiesarea la pretenţiile reclamanţilor, minţind că din registrul agricol şi din documentele aflate în arhiva primăriei reiese că acestea sunt întemeiate;

- elimină registrul agricol din anii în care autorul petenţilor a intrat în colectiv din care reieşea că la acea dată acesta deţinea doar 4,84 ha teren, dintre actele pe care le primise de la martora KK., deşi minte instanţa că din consultarea lui a reieşit că pretenţiile pentru 19,13 ha sunt justificate, în acelaşi timp adaugă, însă acte privind alţi autori decât cei după care se cerea reconstituirea;

- pentru a putea determina instanţa să atribuie exact 19,13 ha teren, inculpata inventează şi adaugă, faţă de terenurile însumând 14,39 ha indicate în actele depuse de petenţi.

Este evident faptul că actele materiale reţinute în actul de sesizare depăşesc cadrul juridic avut în vedere la trimiterea în judecată a inculpaţilor, atât din punct de vedere al întinderii lor materiale, cât şi din punct de vedere al momentului în care au fost comise.

Astfel se face trimitere la acte anterioare şi ulterioare procesului civil sau care nu au nicio legătură cu activitatea de instigare pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii.

Faptul ca inculpatul A. a deschis calea unui proces privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 19,13 ha teren şi după obţinerea hotărârii a făcut demersuri pentru a se acorda despăgubiri într-un cuantum cât mai mare nu s-ar fi putut circumscrie noţiunii de "determinare", indicată de art. 47 din C. pen.

De altfel, este greu de crezut ca restul actelor materiale precizate de parchet s-ar fi putut circumscrie acestei noţiuni.

Având în vedere considerentele arătate mai sus Înalta Curte va menţine hotărârea de achitare pronunţată de către instanţa de fond pentru inculpaţi.

De asemenea, va menţine modalitatea de soluţionare a laturii civile, respectiv în baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte schimbarea temeiului achitării, solicitată de către inculpata apelantă D., instanţa de apel apreciază că motivul de apel este nefondat, urmând a fi respins.

Înalta Curte reţine că art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. priveşte ipoteza inexistenţei unei fapte în materialitatea ei, or în cauză nu se poate susţine că faptele inculpaţilor nu au existat, în mod obiectiv.

Aspectul care a fost analizat de către instanţele de fond şi apel a fost dacă acestea sunt sau nu prevăzute de legea penală.

Având în vedere aceste motive Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpata D., precum şi de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei penale nr. 92/F din data de 17 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii inculpaţi C., B. şi A.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga apelanta- intimată inculpată D. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga apelantul-parte civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanta intimată inculpată D., precum şi pentru intimaţii inculpaţi C., B. şi A., în sumă de câte 217 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpata D., precum şi de partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei penale nr. 92/F din data de 17 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii inculpaţi C., B. şi A.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, rămân în sarcina statului.

Obligă apelanta - intimată inculpată D. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelantul - parte civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanta intimată inculpată D., precum şi pentru intimaţii inculpaţi C., B. şi A., în sumă de câte 217 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 iunie 2020.

GGC - ED