Driving without license: scope of "fact not provided by criminal law" in cassation vs. justifying cause of state of necessity

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. x/2018, îndreptată material prin încheierea din 24.09.2019, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute şi pedepsite de art. 335 alin. (2) C. pen., în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (fapta din data de 11.10.2017).

De asemenea, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere prevăzute şi pedepsite de art. 335 alin. (2) C. pen. în condiţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen. (fapta din data de 12.10.2017).

Conform art. 65 C. pen. s-a aplicat inculpatului pe durata executării fiecăreia dintre pedepsele principale câte o pedeapsă accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a conduce autovehicule.

S-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, precum şi a dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce autovehicule, cu titlu de pedepse complementare, pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 38 alin. (1) combinat cu art. 39 alin. (1) lit. b) şi cu) art. 45 alin. (3) lit. a) alin. (5) C. pen. s-au contopit pedepsele principale, complementare şi accesorii, aplicate prin sentinţă în pedeapsa cea mai grea de 9 luni închisoare, care a fost sporită cu 3 luni închisoare, reprezentând 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, inculpatul urmând a executa:

- pedeapsa de 1 an închisoare în condiţiile art. 60 C. pen.

- pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, precum şi a dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen., respectiv dreptul de a conduce autovehicule, pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

- pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare constând în onorariul avocatului din oficiu în sumă de 260 de RON, au rămas în sarcina statului, conform art. 274 alin. (1) teza finală C. proc. pen. şi s-a dispus a fi plătite din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunţate de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpat, în cuantum de 868 RON, a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale, a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A. indicând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casaţie şi trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

În esenţă, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., prin cererea de recurs şi concluziile formulate în dezbaterea pe fond a căii extraordinare de atac, recurentul A. a invocat cauza justificativă a stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., dar şi faptul că i s-a eliberat dovadă înlocuitoare a permisului de conducere la data de 05.06.2016 emisă de I.P.J. Argeş - Serviciul Rutier, care nu era anulată din baza de date rutieră la momentul când a fost oprit de organele de poliţie şi că la datele de referinţă pierduse dovada de circulaţie pe drumurile publice care înlocuia permisul de conducere, solicitând a se constata că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Declaraţia de recurs în casaţie constituie actul de sesizare a instanţei de recurs în raport de care devoluează judecata în această fază procesuală, iar efectul devolutiv este limitat prin cazurile de casare.

Dispoziţiile art. 442 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Recursul în casaţie este conceput ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.

Prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept aplicabile. Practic, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile, în scopul respectării legislaţiei şi uniformizării jurisprudenţei şi nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. are în vedere situaţia în care s-a săvârşit o faptă de către inculpat, pe care instanţa de apel a considerat-o infracţiune, când în realitate, fapta nu se regăseşte în niciuna din prevederile legii penale ca infracţiune.

Prevederea faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

Prin urmare, orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, existând şi fapte care au caracter civil, comercial, administrativ sau disciplinar, pe care legea penală nu le prevede ca infracţiuni, după cum există fapte care au fost prevăzute ca infracţiuni de legea penală, dar între timp au fost dezincriminate.

În speţă, prin recursul în casaţie, inculpatul A. a invocat cauza justificativă a stării de necesitate prev. de art. 20 din C. pen., în raport de infracţiunea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. pentru care a fost condamnat definitiv prin decizia recurată (în varianta normativă a conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată).

Fapta neprevăzută de legea penală şi fapta care nu constituie infracţiune sunt două noţiuni diferite. Nu se poate extinde înţelesul sintagmei "fapta nu e prevăzută de legea penală" şi la situaţia când există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

Astfel, existenţa unei cauze justificative înlătură caracterul infracţional al faptei (fapta nu constituie infracţiune), adică înlătură o trăsătură esenţială a infracţiunii, aceea a antijuridicităţii (caracterul ilicit, nepermis de ordinea juridică).

Existenţa cauzei justificative a stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., constituie un caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate potrivit art. 16 lit. d) C. proc. pen., caz distinct de cazul neprevederii faptei în legea penală reglementat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin urmare, este greu de crezut că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei de la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. este diferit de cel la care se referă cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Dintr-o altă perspectivă, din actele şi lucrările dosarului se observă că recurentul inculpat A. a solicitat şi a beneficiat de procedura recunoaşterii învinuirii, declarând la data de 20.02.2019, în faţa instanţei de fond - Judecătoria Piteşti, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi.

Prin Sentinţa penală nr. 891 din 17 septembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Piteşti, definitivă prin Decizia penală nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, împotriva căreia s-a exercitat prezentul recurs în casaţie, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa finală de 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

În procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, instanţa de judecată valorifică poziţia inculpatului de recunoaştere deplină a învinuirii doar dacă probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi înscrisurile depuse, eventual, în faţa instanţei sunt suficiente pentru a permite stabilirea clară şi completă a comiterii infracţiunii.

Recurentul A. a dat declaraţie şi în faţa instanţei de apel, la data de 12.11.2019, în care a menţionat că, în 11.10.2017 a condus autoturismul pentru a efectua o programare în vederea internării în spital a soţiei sale, iar a doua zi a efectuat, din nou, deplasarea cu autoturismul pentru a o interna.

Din actele dosarului, rezultă că instanţa de apel a analizat aplicabilitatea stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen. şi a concluzionat că aceasta nu este incidentă şi nu se justifică înlăturarea caracterului penal al faptelor săvârşite. Instanţa de apel a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru reţinerea acestei cauze justificative întrucât la momentul săvârşirii faptelor nu exista un pericol iminent în sensul art. 20 alin. (2) C. pen. şi, oricum, existau alte modalităţi prin care inculpatul putea să o transporte la spital pe soţia sa.

Aşadar, instanţa de apel a verificat apărarea inculpatului şi s-a pronunţat asupra stării de necesitate prev. de art. 20 C. pen., aprecierea în legătură cu incidenţa cauzei justificative fiind rezultatul interpretării materialului probator.

În ceea ce priveşte motivele că i s-a eliberat dovadă înlocuitoare a permisului de conducere la data de 05.06.2016 emisă de I.P.J. Argeş - Serviciul Rutier care nu era anulată din baza de date rutieră la momentul când a fost oprit de organele de poliţie, în datele de 11.10.2017 şi 12.10.2017 şi că la datele de referinţă pierduse dovada de circulaţie pe drumurile publice care înlocuia permisul de conducere, Înalta Curte consideră că recurentul urmăreşte să se stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel. Or, pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală se are în vedere situaţia deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Prin decizia recurată s-a considerat corectă situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, şi anume că inculpatul A., la data de 11.10.2017, în jurul orelor 8:45, a condus autoturismul marca x înmatriculat sub nr. x pe str. x, din direcţia Conţeşti - Mioveni, iar la data de 12.10.2017, în jurul orei 06:45, a condus acelaşi autoturism pe pe str. x, din direcţia Conţeşti - Mioveni, deşi avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată din data de 05.06.2016. De asemenea, s-a reţinut că la data de 20.05.2016, inculpatului i se întocmise un alt dosar penal pentru infracţiunea prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., având dreptul de a conduce suspendat.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un vehicul se consideră suspendare a exercitării dreptului de a conduce.

Conform art. 111 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, permisul de conducere sau dovada înlocuitoare a acestuia se reţine când titularul acestuia a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute de art. 334, art. 335 alin. (2), art. 336, art. 337, art. 338 alin. (1) şi art. 339 alin. (2), (3) şi 4 din C. pen., iar potrivit art. 111 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă, pentru faptele enumerate anterior, dovada înlocuitoare a permisului de conducere se eliberează fără drept de circulaţie.

Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurentul inculpat A. nu a evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, ci urmăreşte să se stabilească o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, prin reinterpretarea probatoriului.

Instanţa supremă reiterează că, în analiza cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., nu se poate verifica existenţa concordanţei dintre starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă, neexistând posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de apel, după cum nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen., hotărârea atacată este corespunzătoare regulilor de drept.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 986/A din data de 19 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2020.

GGC - NN