Appeal against admissibility ruling in motion for annulment of foreign life sentence dismissed as inadmissible

Deliberând asupra cauzei penale de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 84/F din data de 26 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus în baza art. 431 C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare formulată de apelantul-contestator împotriva Sentinţei penale nr. 306/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2008.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că potrivit art. 426 C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare, împotriva hotărârilor penale definitive, în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.

Coroborat acest text de lege cu prevederile art. 431 C. proc. pen., Curtea a constatat că analiza admisibilităţii contestaţiei în anulare presupune nu numai circumscrierea susţinerilor contestatorului cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 426 C. proc. pen., dar depunerea sau invocarea unor dovezi în sensul sus-menţionat la dosar, ceea ce petentul nu a făcut.

Astfel, a reţinut că prin solicitarea sa, petentul condamnat doreşte pronunţarea unei alte hotărâri, prin care să se încalce autoritatea de lucru judecat a Sentinţei penale nr. 306 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, câtă vreme prin această sentinţă nu s-a realizat decât recunoaşterea sentinţei din 17.10.2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pronunţată în Dosarul nr. x Hv 2/06 b şi a hotărârii din 27 martie 2007, emisă de Curtea de Apel din Viena, în Dosarul nr. x şi s-a dispus punerea în executare a acestora. S-a dispus transferarea condamnatului A. în vederea continuării executării pedepsei închisorii pe viaţă în România.

De asemenea, Curtea a apreciat că susţinerile petentului condamnat excedează dispoziţiile art. 426 lit. i) C. proc. pen., întrucât nu este vorba de două hotărâri contradictorii, ci de o hotărâre pronunţată în străinătate, recunoscută în România.

Împotriva acestei sentinţe penale contestatorul A. a formulat apel, solicitând admiterea contestaţiei în anulare promovate împotriva Sentinţei penale nr. 306 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

A arătat că prin hotărârea pronunţată de instanţele române i-a fost aplicată o pedeapsă pe o durată mai mare decât cea reţinută prin hotărârea instanţelor austriece, fiind astfel încălcat principiul autorităţii de lucru judecat.

Examinând apelul formulat, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Preliminar analizării apelului formulat de contestatorul-apelant A., Înalta Curte învederează că în concepţia C. proc. pen., atât încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 din C. proc. pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse vreunei căi de atac.

Această concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din C. proc. pen.:

a) dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen. reglementează o etapă distinctă, a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate;

b) spre deosebire de dispoziţiile legale menţionate, prin art. 432 din C. proc. pen. a fost reglementată procedura de judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar dispoziţiile alin. (4) potrivit cărora "Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă" sunt integrate în economia acestui text de lege.

Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare care au fost admise în principiu.

În doctrina relevantă în această materie, autorii se referă numai la decizie, ca unic tip de hotărâre prin care se dispune respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, în etapa admiterii în principiu, însă argumentele care stau la baza stabilirii caracterului definitiv al hotărârii prin care se dispune respingerea în principiu a contestaţiei în anulare privesc atât sentinţa, cât şi decizia.

Art. 408 alin. (1) din C. proc. pen. se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului.

Pentru considerentele arătate, hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5/2015).

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că contestatorul-apelant A. a formulat apel împotriva Sentinţei penale nr. 84/F din data de 26 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de către contestator împotriva Sentinţei penale nr. 306 din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti.

În raport de dispoziţiile legale aplicabile, precum şi în raport de circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că, contestatorul-apelant a declarat o cale de atac împotriva unei soluţii nesusceptibile de reformare, astfel că, prin promovarea acesteia, a încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de lege. Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, C. proc. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordine de drept.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de recurentul contestator A. împotriva Sentinţei penale nr. 84/F din data de 26 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de recurentul contestator A. împotriva Sentinţei penale nr. 84/F din data de 26 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Obligă revizuentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2020.

GGC - GV