Annulment of civil liability ruling for lack of reasoned judgment after trial judge’s resignation, violating fair trial and two-tier review guarantees

Deliberând asupra apelurilor declarate împotriva Sentinţei penale nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, a admis acţiunea civilă exercitată de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 224,6 hectare şi construcţii, situat în şos. (...), Bucureşti este proprietatea publică a Statului român, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor şi a obligat pe inculpaţii A., B., C. şi D., în solidar cu părţile responsabile civilmente SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SRL să restituie statului român terenul care face obiectul cauzei, contravaloarea construcţiilor demolate şi existente iniţial pe acesta, în sumă de 1.418.646,6 RON, precum şi dobânzile legale aferente de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.

Deopotrivă, a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor încheiate cu privire la imobilul compus din teren şi construcţii situat în şos. (...), Bucureşti şi a dispus desfiinţarea totală sau parţială a înscrisurilor care au dus la prejudicierea Statului român, prin aportarea în natură a terenului în suprafaţă de 224,6 hectare la capitalul social al SC E. SA.

Totodată, au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din 23 august 2012 în cursul urmăririi penale în Dosarul nr. x/2006 şi s-a dispus extinderea acestora asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A., C., B. şi D. şi părţilor responsabile civilmente SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SRL.

Inculpaţii A., C., B. şi D. au fost obligaţi în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de 1.418.646,6 RON, reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate şi aflate pe terenul în litigiu, cu titlul de despăgubiri civile, şi a dobânzii legale aferente acestei sume de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă EE. Bucureşti dispunând, în acest sens, şi înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor aparţinând acestora.

Au fost respinse, ca nefondate, acţiunile civile formulate de SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SRL

S-a dispus obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat a inculpaţilor A., C., B. şi D. şi a părţilor responsabile civilmente.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 23 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 266/A din data de 2 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus condamnarea inculpaţilor B. şi D. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă calificată, A. pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunii de dare de mită şi complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată şi C. pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu în formă continuată şi calificată.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii H., I., J., K. şi L. s-a decis încetarea procesului penal pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată, constatându-se intervenită prescripţia specială a răspunderii penale la data de 30 mai 2016.

S-a dispus confiscarea bunurilor ce au format obiectul dării de mită.

În temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., s-a dispus lăsarea nesoluţionată a laturii civile şi s-a disjuns cauza sub acest aspect.

Au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din 17 iulie 2012 asupra bunurilor imobile aparţinând inculpaţilor B., A., D., C., I., K. şi L..

Aşadar, pe latura penală a cauzei s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat în sensul că, inculpatul B. a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 248 din C. pen., cu referire la art. 2481 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., constând în aceea că:

- în calitate de rector al EE. Bucureşti, a adus ca aport în natură la capitalul social al SC E. SA (fostă SC M. SA), construcţiile existente în anul 2000 pe terenul N., care au fost ulterior demolate, cu încălcarea art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 3, art. 10, art. 11 din legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cauzând statului o pagubă în sumă de 14.186.466.000 RON vechi, echivalent a 656.784 dolari şi universităţii un prejudiciu în sumă de 38.479.541.256,46 RON vechi, echivalent a 1.261.141,38 dolari;

- în calitate de rector al EE. Bucureşti, funcţionar în sensul legii, administrator al SC E. SA (fostă SC M. SA), reprezentant al intereselor universităţii în Consiliul de Administraţie şi membru în Adunarea Generală a Acţionarilor, a dispus transferul, în mai multe rânduri, în perioada 03 august 2000 - 16 iulie 2002, a sumei de 68.143.023.329,04 RON vechi, adusă de acţionarul majoritar SC O., cu titlul de aport în numerar la capitalul social, fără a fi mandatat de senatul universităţii şi fără a-l informa, plăţile fiind realizate într-un scop contrar intereselor universităţii şi pentru a crea aparenţa că acţionarul a vărsat cota sa, universitatea fiind astfel prejudiciată cu suma indicată, prejudiciu reflectat şi în mărirea cotei sale faţă de cea atribuită, încălcându-se astfel art. 5.13, 6.9, 6.12 din Carta Universităţii şi Legea nr. 31/1990;

- în calitate de rector al EE. Bucureşti, membru în Adunarea Generală a Acţionarilor şi invitat permanent în cadrul Consiliului de Administraţie al SC E. SA, nu a informat Senatul şi Biroul de Senat ale EE. Bucureşti, în perioada 29.05.2003-04.12.2004, cu privire la transferul sumelor de bani în cuantum de 77.223.901.644 lei ROL, aduse de acţionarul majoritar al SC E. SA, societatea P.. cu titlul de aport la capitalul social, plăţi efectuate într-un scop contrar universităţii şi pentru a crea aparenţa că acţionarul a vărsat cota sa de aport, modalitate în care a fost prejudiciată universitatea cu suma de 77.223.901.644 lei ROL, prejudiciu reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 88,562% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită, încălcând dispoziţiile art. 5.13, 6.9, 6.12 din Carta Universităţii.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul C., s-a reţinut că a săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 248 din C. pen. cu ref. la art. 2481 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., constând în aceea că:

- urmare a unei înţelegeri cu coinculpatul A., l-a sprijinit pe coinculpatul B. să transfere terenul N. din domeniul public în patrimoniul SC M. SA, devenită ulterior SC E. SA Astfel, acesta a înaintat la 6 aprilie 2000 şi 10 aprilie 2000, ofertele SC M. SRL către EE. Bucureşti; a formulat cerere de intabulare a terenului în suprafaţă de 224 ha; a adus, la data de 12 aprilie 2000, contractul de asociere în participaţiune înregistrat la EE. Bucureşti sub nr. x, de la societatea controlată de inculpatul A. unde a fost conceput şi redactat, la universitate; a semnat, la 12 aprilie 2000, respectivul contract în condiţiile în care nu era administrator al SC M. SRL; a formulat, la 13 aprilie 2000, cereri la registrul Comerţului, la Oficiul Registrului şi Comerţului Bucureşti, prin care a modificat obiectul de activitate al SC M. SRL pentru ca aceasta să poată încheia contractul de asociere în participaţiune cu EE. Bucureşti; a încheiat contractul de evaluare cu societatea de evaluatori apropiată inculpatului A., a convocat la 24 iulie 2000, şedinţa AGA prin care EE. Bucureşti a aportat dreptul de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1.700.140 m.p. şi dreptul de proprietate asupra clădirilor aferente N., deşi cunoştea condiţiile în care asocierea se putea transforma în societate comercială pe acţiuni; a semnat contractul adiţional nr. 707/3 august 2000 prin care universitatea a aportat dreptul de folosinţă şi dreptul de proprietate asupra bunurilor, deşi nu erau îndeplinite condiţiile legii pentru că EE. Bucureşti nu devenise proprietară a terenului; prin ofertele înaintate, cât şi prin Hotărârea nr. 4 din 11 aprilie 2000 a senatului universităţii s-a stabilit că asocierea va putea fi transformată în societate comercială pe acţiuni, dar nu s-a hotărât aportarea bunurilor N. la capitalul social al unei societăţi deja în fiinţă (SC M.) devenită în aceste condiţii SA, sprijinindu-l astfel pe coinculpatul B. să cauzeze un prejudiciu de 14.186.466.000 RON vechi (656.784 dolari) statului, iar universităţii, o pagubă de 38.479.541.256,46 RON vechi (1.261.141,32 dolari).

- în calitate de administrator la societatea E. SA (fostă M. SA), a dispus transferul, în mai multe rânduri, în perioada 03.08.2000 - 16.07.2002, a sumelor de bani în cuantum 68.143.023.329,04 lei ROL, aduse iniţial de acţionarul majoritar SC P., cu titlu de aport în numerar la capitalul social al societăţii, plăţi efectuate într-un scop contrar intereselor universităţii şi pentru a favoriza SC P. (societate căreia în mai multe rânduri inculpatul i-a reprezentat interesele), pentru a crea aparenţa că acţionarul majoritar a vărsat cota sa de aport, modalitate în care EE. Bucureşti a fost prejudiciată cu suma de 68.143.023.329,04 lei ROL, prejudiciu reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 75,1765% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită.

- a sprijinit activitatea infracţională a inculpaţilor B. şi a D. prin aceea că preconstituit încheierea unui contract de vânzare-cumpărare formal cu societatea E. SA, la data de 25.10.2004, având ca obiect vânzarea unui imobil situat în mun. Bucureşti, strada x, nr. 7-15, pentru suma de 1.100.000 dolari SUA, imobil pe care îl cumpărase la rândul său de la Q. pentru 155.856 dolari SUA, suma pe care nu a achitat-o niciodată; a încasat suma de 1.100.000 dolari SUA de la E. SA, din aportul în numerar adus de societate P.; a transferat imediat sumele de bani către societăţi în care societate P. era acţionar majoritar.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul D., s-a reţinut că acesta a săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată în formă continuată prev. de art. 248 din C. pen. cu ref. la art. 2481 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., constând în aceea că:

- a participat la şedinţa Consiliului de Administraţie al SC E. SA, din data de 09.12.2002, în calitate de administrator şi reprezentant al EE. Bucureşti, a aprobat propunerea de majorare a capitalului social al societăţii anterior amintite, prin aportul în natură al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 99,8 ha, teren aparţinând domeniului public, şi a modificat obiectul de activitate al societăţii prin introducerea de activităţi imobiliare, propuneri care au fost aprobate în şedinţa AGEA din data de 12.12.2002, fără a fi mandatat de către Senatul universităţii în acest sens; a participat, în calitate de administrator şi reprezentant al EE. Bucureşti la şedinţa C.A. din data de 18.02.2003 şi a aprobat majorarea capitalului social al SC E. SA prin aportarea în natură, de către EE. Bucureşti a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 1.673.980 mp, teren aflat în domeniul public, şi nu aportarea suprafeţei de 99,8 ha cât fusese stabilit prin hotărârea AGEA din data de 12.12.2002, precum şi revocarea acestei din urmă hotărâri, propuneri adoptate în şedinţa AGEA din data de 20.02.2003, fără a fi mandatat de către Senatul universităţii în acest sens şi fără a aduce la cunoştinţa acestui for decizia adoptată şi a semnat mandatul nr. x/20.02.2003 prin care inculpatul B. era împuternicit să participe la şedinţa A.G.A. a societăţii E. SA din data de 20.02.2003, în condiţiile în care cunoştea împrejurarea că în şedinţa Senatului EE. Bucureşti din data de 19.02.2003 la care a participat nu s-a pus în discuţie revocarea hotărârilor nr. 13/20.02.2002 şi nr. 15/12.12.2002 a Senatului EE. Bucureşti şi nici aportarea cu suprafaţa de 1.673.980.mp, în drept 99,8 ha,

- în calitate de administrator al SC E. SA Bucureşti, reprezentând interesele universităţii în cadrul Consiliului de Administraţie, a fost de acord şi a dispus transferul în mai multe rânduri, în perioada 29.05.2003-04.12.2004, a sumelor de bani în cuantum 77.223.901.644 lei ROL, aduse iniţial de acţionarul majoritar P.. cu titlul de aport în numerar la capitalul social al societăţii, fără a avea mandatul senatului universităţii şi fără a informa ulterior Senatul şi Biroul de Senat, plăţi efectuate într-un scop contrar universităţii şi pentru a crea aparenţa că acţionarul majoritar a vărsat cota sa de aport, modalitate în care a fost prejudiciată universitatea cu suma de 77.223.901.644 lei ROL, aspect reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 88,562% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită;

- în calitate de administrator în cadrul SC E. SA, reprezentant al universităţii, a acceptat, în şedinţa C.A. din data de 25.10.2004, ca evaluarea terenului în suprafaţă de 530.529,41 mp, aflat în domeniul public, aportat de EE. Bucureşti la capitalul social al SC E. SA, să se facă de o echipă de experţi stabilită de inculpatul A. şi apropiată acestuia din urmă, fără să pună în discuţia Senatului, în condiţiile în care universitatea avea posibilitatea să facă această evaluare cu specialişti proprii sau să-şi desemneze propriul expert, împrejurare care a permis subevaluarea terenului mai sus amintit, cauzând un prejudiciu în sumă de 1.610.605.178.016 lei ROL, ca urmare a subevaluării terenului aportat de universitate, modalitate în care au fost încălcate dispoziţiile art. art. 5.13, 6.9 şi 6.12 din Carta Universităţii;

- în calitate de administrator al SC E. SA Bucureşti, reprezentând interesele universităţii în cadrul Consiliului de Administraţie a fost de acord şi a dispus transferul în mai multe rânduri, în perioada 10.11.2004 - 15.11.2004, a sumelor de bani în cuantum 10.939.180.265 lei ROL, aduse iniţial de acţionarul majoritar P.. cu titlul de aport în numerar la capitalul social al societăţii, fără a avea mandatul senatului universităţii şi fără a informa ulterior Senatul şi Biroul de senat, plăţi efectuate într-un scop contrar universităţii şi pentru a crea aparenţa că acţionarul majoritar a vărsat cota sa de aport, modalitate în care a fost prejudiciată societatea cu suma de 10.939.180.265 lei ROL, aspect reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 89,6845% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., s-a reţinut că a săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu prev. şi ped. de art. 26 rap. la art. 248 din C. pen. cu ref. la art. 2481 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., constând în aceea că:

- în contextul înţelegerii de la începutul anului 2000, pe care a avut-o cu inculpatul B. în scopul transferării terenului aferent N. în suprafaţă de 226,61 ha., din domeniul public într-o societate de tip off-shore.; a pus la dispoziţie societatea M. SA în care acţionarul majoritar era O.., societate off-shore, a conceput şi a redactat la sediul societăţii sale contractul de asociere în participaţiune nr. x/12.04.2000, l-a asigurat pe inculpatul B. că se va implica în procedura de eliberare a titlului de proprietate; a conceput şi înaintat către EE. Bucureşti ofertele din datele de 06 şi 10.04.2000 prin care societatea M. SA promitea modernizarea tehnologiilor folosite de universitate, iar pentru studenţi posibilitatea de a folosi ultimele realizări pe plan tehnic, promisiuni mincinoase şi folosite de inculpatul B. pentru a induce în eroare pe membrii biroului de senat şi ai senatului EE. Bucureşti; a asigurat condiţiile de formă pentru ca SC M. SA să poată încheia contractul de asociere în participaţiune nr. x/12.04.2000 prin aceea că folosind pe învinuitul C. a extins obiectul de activitate al societăţii la unul compatibil cu al universităţii, iar ulterior, tot prin intermediul aceluiaşi învinuit, a convocat şedinţa AGA din 24.07.2000 creând posibilitate ca inculpatul B. să aporteze dreptul de folosinţă şi dreptul de proprietate asupra clădirilor EE. Bucureşti la capitalul social al M. SA, prin încheierea actului adiţional din data de 03.08.2000, modalităţi în care l-a sprijinit pe inculpatul B. la săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi prin care s-a cauzat statului român un prejudiciu în sumă de 14.186.466.000 lei ROL, echivalentul a 656.784 dolari SUA, iar EE. Bucureşti un prejudiciu de 38.479.541.256,46 lei ROL, echivalentul a 1.261.141,38 dolari SUA;

- a preconstituit la data de 10.04.2002, un împrumut de 700.000 dolari SUA, către SC P.., acţionar majoritar la societatea E. SA, pentru a crea aparenţa că această societate a vărsat cota de aport la capitalul social al societăţii anterior amintite, sumă de bani care s-a întors, tot la inculpatul A., sau în cadrul societăţilor pe care le controla, sprijinind activitatea infracţională a inculpatului B., prin aceea că a creat posibilitatea scoaterii banilor din societate;

- în calitate de vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al SC E. SA, a propus în cadrul şedinţei Consiliului de Administraţie din data de 09.12.2002, pe care a prezidat-o, majorarea capitalului social al societăţii anterior amintite, prin aportul în natură al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 99,8 ha, teren aparţinând domeniului public, şi modificarea obiectului de activitate al societăţii prin introducerea de activităţi imobiliare, propuneri care au fost aprobate în Şedinţa AGEA din data de 12.12.2002, în înţelegere cu inculpatul B.; a propus, în înţelegere cu inculpaţii B. şi D., în şedinţa din data de 18.02.2003, pe care a prezidat-o, aprobarea de principiu a majorării capitalului social al SC E. SA prin aportarea în natură de către EE. Bucureşti a dreptului de proprietate a unei suprafeţe de 1.673.980 mp, teren aflat în domeniul public, şi nu aportarea suprafeţei de 99,8 ha, cât fusese stabilit prin hotărârea AGEA din data de 12.12.2002, precum şi revocarea acestei din urmă hotărâri; de a adopta în şedinţa AGEA din data de 20.02.2003, pe care a prezidat-o, în înţelegere cu inculpatul B., propunerile C.A. anterior amintite, modalitate în care a sprijinit activitatea infracţională a inculpatului B. de a transfera suprafaţa de teren în patrimoniul SC E. SA; de a convoca şi conduce A.G.E.A. din data de 30.05.2003 prin care a fost aprobată expertiza tehnică de evaluare pentru suprafaţa de 1.673.980 mp la suma de 725.410.464.000 lei ROL, sub valoarea de piaţă, şi de a aproba aportarea terenului în suprafaţa anterior amintită aflată în domeniul public la capitalul social al societăţii E. prin subscrierea de acţiuni în valoare de 725.410.464.000 ROL, urmare a subevaluării terenului aportat, modalitatea în care s-a cauzat EE. Bucureşti un prejudiciu în sumă de 4.389.331.356.076 lei ROL;

- în calitate de vicepreşedinte al C.A. al SC E. SA, a dispus transferul în mai multe rânduri, în perioada 29.05.2003-04.12.2004 a sumelor de bani în cuantum de 77.223.901.644 lei ROL, aduse iniţial de acţionarul majoritar P.. cu titlul de aport în numerar la capitalul social al societăţii, plăţi efectuate într-un scop contrar intereselor EE. Bucureşti creând aparenţa că acesta a vărsat cota sa de aport în numerar, modalitate în care a fost prejudiciată universitatea cu suma de 77.223.901.644 lei ROL, prejudiciu reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 88,562% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită;

- în calitate de vicepreşedinte al C.A. al SC E. SA, a propus, în înţelegere cu inculpatul B., în şedinţa C.A din data de 29.09.2003, participarea EE. Bucureşti la majorarea capitalului social al acestei societăţi cu aportul în natură, constând în dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 530.529,41 mp teren aflat în domeniul public; a condus şedinţa AGEA din data de 08.10.2003 la care, în înţelegere cu B., a fost aprobat majorarea capitalului social al SC E. SA cu aportul în natură constând în dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 530.529,41 mp teren aflat în domeniul public; de a numi în vederea evaluării terenului experţi tehnici cu care se afla în relaţii de apropiere; de a conduce şedinţa AGEA din data de 10.11.2004 prin care a fost aprobată expertiza tehnică asupra terenului în suprafaţă de 530.529,41 mp, despre care cunoştea că valoarea terenului a fost subevaluată, modalităţi faptice în care a sprijin activitatea infracţională a inculpatului B., creând condiţii de formă şi fond pentru a transfera terenul din domeniul public în patrimoniul SC E. SA, modalităţile în care l-a sprijinit pe inculpatul B. la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu reţinută în sarcina acestuia;

- în calitate de vicepreşedinte al C.A. al SC E. SA, a dispus transferul în mai multe rânduri, în perioada 10.11.2004 - 15.11.2004, a sumelor de bani în cuantum de 10.939.180.265 lei ROL, aduse iniţial de acţionarul majoritar P.. cu titlul de aport în numerar la capitalul social al societăţii, plăţi efectuate într-un scop contrar intereselor societăţii şi pentru a favoriza acţionarul majoritar creând aparenţa că acesta a vărsat cota sa de aport în numerar, modalitate în care a fost prejudiciată universitatea cu suma de 10.939.180.265 lei ROL, prejudiciu reflectat şi în cota de participaţie la capitalul social al societăţii astfel încât, în mod real, universitatea trebuia să aibă 89,6845% din cota de capital social în loc de 49,88% cât i-a fost atribuită.

În ceea ce priveşte cadrul procesual al laturii civile disjunse, instanţa de fond a stabilit că au calitate de părţi civile în cauză Statul român - prin Ministerul Finanţelor şi EE. Bucureşti, în calitate de părţi civile în contradictoriu cu inculpaţii A., C., B. şi D., precum şi cu părţile responsabile civilmente SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SRL.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a notat că obiectul acţiunii civile pendinte, care este exercitată în cadrul procesului penal, îl constituie tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptelor care alcătuiesc obiectul acţiunii penale conform art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., faptele ilicite cauzatoare de prejudiciu având o natură delictuală.

În contextul prezentat, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 1386, 1382 din C. civ., art. 25 alin. (3), art. 256, art. 397 alin. (3), art. 404 alin. (4), lit. g) şi art. 462 alin. (3) din C. proc. pen.

În concret, instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii civile îl reprezintă nesocotirea regimului juridic al terenului N. (staţiune didactică) de către inculpaţi, care au păgubit Statul român şi Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Bucureşti cu un teren, în suprafaţă de 224,6 hectare şi construcţii (sediul Biroului Notarului Public "R." - clădire de patrimoniu), care este proprietatea publică a Statului român, dobândit în temeiul Legii promulgată prin Înaltul Decret Regal nr. 2746 din data de 31 iulie 1929, publicat în M.O. nr. 160, partea I din data de 1 august 1929 şi procesul-verbal din 31 iulie 1929 (terenurile, în mod expres, au avut o anumită afectaţiune direct legată de atribuţii în domeniul învăţământului superior agricol şi de medicină veterinară, dar şi de cercetare ştiinţifică), conform contractului de donaţie cu afectaţiune încheiat între Statul român şi S..

Totodată, instanţa de fond a reţinut că terenul în cauză şi clădirile aferente nu se pot înstrăina, nici în tot, nici în parte, pentru orice destinaţie ar fi, caracter stabilit în mod definitiv prin Decizia penală nr. 266/A din data de 2 august 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Astfel, în referire la natura proprietăţii publice sau private a statului care poate fi schimbată prin lege sau prin hotărâre de guvern, instanţa de fond a reţinut că natura juridică a bunului imobil ce a format obiectul donaţiei, nu poate fi schimbată în niciun fel şi prin niciun mod, acesta rămânând proprietatea publică a statului, în mod definitiv şi pe termen nedeterminat, încălcarea acestor condiţii având drept consecinţă revocarea donaţiei şi revenirea obiectului donat în proprietatea donatorilor sau a moştenitorilor acestora.

Subsecvent, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă administrate în cursul judecăţii (declaraţii de inculpaţi, declaraţii de învinuiţi, declaraţii de martori, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de natură economico-financiar, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică de identificare topocadastrală, evaluare imobil, contracte, înscrisuri, adrese, relaţii, puncte de vedere asupra problemelor de drept legate de speţa în cauză etc), precum şi asupra întregului material de urmărire penală, care a fost avut în vedere atât la pronunţarea hotărârii de condamnare, cât şi la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluate coroborat, că în cauza pendinte trebuie avută în vedere aceeaşi situaţie de fapt reţinută în considerentele Sentinţei penale nr. 115 din data de 23 iunie 2016 a instanţei de condamnare, în fond, dată fiind legătura directă şi nemijlocită între sentinţa penală ce a soluţionat latura penală şi sentinţa în rezolvarea laturii civile a cauzei.

Pe cale de consecinţă, relativ la situaţia de fapt, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a hotărât să se implice într-o relaţie comercială cu EE. Bucureşti, desfăşurând activităţi specifice care aveau ca obiect un teren în suprafaţă de 226 hectare situat în zona de nord-vest a municipiului Bucureşti, limitrof şi cu acces direct la DN1, pe care se afla din anul 1929 Staţiunea de Cercetare intitulată "N.", aflându-se în posesia şi administrarea instituţiei de învăţământ superior anterior menţionate.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că acest inculpat a acţionat în mod indirect, apelând la ajutorul inculpatului C., care a fost reprezentantul său de fapt în negocierile purtate cu Institutul Agronomic Bucureşti şi care a întreprins în numele inculpatului A. activităţi pentru realizarea, la început a unui contract de asociere în participaţiune între EE. Bucureşti şi SC M. SRL, iar ulterior la realizarea unei societăţi comerciale - E. SA - care a preluat, în mod nelegal, proprietatea terenului respectiv.

Aşadar, instanţa de fond a reţinut că la întocmirea, realizarea şi semnarea contractului au fost implicaţi inculpaţii C. şi B., iar în cuprinsul acestuia natura juridică a terenului denumit generic "N." era stabilită în mod incorect şi greşit având în vedere condiţiile în care acesta a intrat în proprietatea publică a statului.

Astfel, terenul identificat cu următoarele vecinătăţi: la Est - localitatea Pipera, la Sud - Aeroportul Băneasa, la Vest - DN1, la Nord - Şos. (...), a intrat în proprietatea publică a statului prin Decretul Regal nr. 2746/1929 care prevede, în mod expres, că terenul nu poate fi înstrăinat, iar destinaţia acestuia nu poate fi schimbată, ea fiind aceea de a reprezenta baza materială a EE., suportul terestru pentru pregătirea studenţilor EE. şi a altor secţii adiacente pentru realizarea unui corp de ingineri şi medici români de natură să ducă la dezvoltarea agriculturii sub toate ramurile sale şi a medicinii veterinare.

Prin urmare, orice act al unei persoane fizice sau juridice care ar fi determinat schimbarea directă sau indirectă a naturii juridice a bunului nu putea fi făcută în mod legal, decât de instituţia sau instituţiile care au preluat terenul şi au hotărât natura proprietăţii acestuia.

Prin actul de împroprietărire, Decretul Regal nr. 2746/1929, se prevedea şi componenţa organismului care verifica modul în care este folosit terenul, primind un raport anual.

Iniţial, contractul de asociere privea realizarea de activităţi ştiinţifice şi didactice pentru ca, ulterior, prin acţiunile întreprinse de inculpaţi, nu numai să se schimbe în mod ilegal natura juridică a proprietăţii, a terenului, dar să fie deturnat şi de la realizarea scopurilor stabilite prin lege.

Instanţa de fond a mai reţinut că toate activităţile întreprinse de inculpaţi, dar în mod special inculpatul A., au avut un singur scop care însă nu a fost niciodată în mod direct şi expres menţionat şi anume, obţinerea unui profit cât mai mare şi apropierea proprietăţii terenului.

Dintr-o altă perspectivă, instanţa de fond a reţinut că şi în contextul în care, prin absurd, s-ar accepta ideea că terenul face parte din proprietatea privată a statului, modul în care s-a realizat asocierea şi, ulterior, participarea la constituirea capitalului social a fost unul extrem de dezavantajos pentru universitate, fiind rezultatul activităţilor ilegale desfăşurate de inculpaţi.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. cunoştea şi avea date şi elemente esenţiale în legătură cu terenul intitulat "N." ca urmare a relaţiilor existente între acesta şi conducerea EE. Bucureşti.

Astfel, inculpatul B., ce îndeplinea funcţia de rector al universităţii, şi-a exercitat influenţa asupra membrilor Senatului şi prezentându-le acestora date eronate i-a indus în eroare, pentru a determina încheierea contractului de asociere în participaţiune şi actele ulterioare acestuia, fapte pentru care a fost condamnat de instanţele penale pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În continuare, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. (având în vedere atât legile de până în anul 1990, cât şi cele ulterioare - ex: H.G. nr. 533/1991, H.G. nr. 123/1993, H.G. nr. 47/1999), a acţionat atât în mod direct, cât şi indirect, la obţinerea titlului de proprietate, element esenţial, pentru acţiunile ulterioare, într-un termen de 24 de ore, deşi toate activităţile şi operaţiunile juridice de depunere a actelor, verificarea şi aprobarea acestora, obţinerea avizelor, cenzurarea de către organele abilitate, definitivarea lor şi eliberarea, în final, a titlului de proprietate presupunea o durată de timp mai mare, fiind de notorietate că eliberarea titlurilor de proprietate presupune verificarea documentelor şi respectarea dispoziţiilor legale, operaţiuni ce necesită o perioadă de timp adecvată.

În această fază şi etapă, au intervenit inculpaţii B., D., H., I., J., K. şi L., care puteau şi îndeplineau anumite funcţii, fără decizia acestora neputându-se realiza scopul propus şi anume eliberarea titlului de proprietate asupra terenului.

Astfel, instanţa de fond a notat că instanţele de condamnare au reţinut că toţi aceşti inculpaţi se fac vinovaţi prin demersurile, actele şi acţiunile întreprinse, de comiterea faptelor penale reţinute în sarcina lor de către procurori şi întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu, îndeplinindu-şi în mod defectuos şi cu intenţie obligaţiile de serviciu.

Subsecvent, după obţinerea titlului de proprietate şi încheierea contractului de asociere în participaţiune, destinaţia terenului a fost schimbată, acesta intrând în circuitul civil, obţinându-se actele administrative necesare edificării unor construcţii administrative, de locuinţe şi, mai ales, comerciale.

Construcţiile aflate pe teren au fost în cea mai mare parte demolate, cu excepţia unei singure clădiri, căreia i s-a schimbat destinaţia, în prezent, în aceasta funcţionând un notariat.

Pentru edificarea noilor construcţii, a fost necesară obţinerea unor aprobări, planuri urbanistice generale, planuri urbanistice zonale, care prevedeau construirea de drumuri, legături de acces, intrări-ieşiri la reţeaua de drumuri existente, conectarea terenului la toată infrastructura existentă (să aibă acces la sursele de electricitate, de gaze, de apă şi canal).

Deoarece valoarea acestor lucrări era deosebit de mare şi semnificativă, au fost întreprinse acţiuni prin care acestea urmau să fie realizate de către Primăria Generală a Municipiului Bucureşti.

Această instituţie a accesat fonduri europene şi a contribuit, astfel, la realizarea proiectului aflat în desfăşurare pe suprafaţa de teren menţionată anterior.

În schimbul acestor lucrări, Primăria municipiului Bucureşti a devenit în mod ilegal proprietară de drept a trei suprafeţe de teren prin încheierea frauduloasă a trei contracte de donaţie (contractul de donaţie cu anexă încheiat între SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 ianuarie 2005 la BNP T.; contractul de donaţie cu anexă încheiat între SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 martie 2005 la BNP T.; contractul de donaţie cu anexe încheiat de SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 mai 2005, la BNP T. - prin care, dona, fără drept, părţi din teren Primăriei Municipiului Bucureşti), întrucât o instituţie publică nu poate dobândi, prin donaţie, un bun decât în mod pur şi simplu, fără îndeplinirea vreunei condiţii.

Or, donaţiile terenului respectiv au fost făcute sub condiţia realizării lucrărilor de aducţiune apă şi canal, gaze, electricitate, acces şi conexiuni la drumurile existente, aspecte care contravin dispoziţiilor legale aplicabile.

În continuare, instanţa de fond a reţinut faptul că în contractul de asociere se prevedea ca universitatea să primească anual, indiferent de profitul realizat de asociaţie, o sumă minimă de 560.700 dolari, ce urma să fie folosită în interesul general al acesteia, în concret, plătindu-se doar suma de 280.350 dolari SUA, sumă ce nu a fost niciodată plătită integral şi la timp.

Instanţa de fond a reţinut că sumele restante au fost achitate în mare măsură cu ocazia soluţionării laturii penale a cauzei, sume din care au fost achitate în mod nelegal salariile profesorilor în raport cu destinaţia fondurilor.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că, deşi era interzis, la data de 4 decembrie 2000, asocierea s-a transformat într-o societate comercială pe acţiuni, realizându-se astfel, cea de-a doua etapă pentru obţinerea scopului, neprecizat niciodată în mod public, dar care s-a dovedit ulterior ca fiind cel real, şi anume, preluarea proprietăţii terenului în cauză.

Ulterior, în capitalul social al SC E. SA, a fost adus terenul în cauză, iar universitatea a obţinut un număr de acţiuni, însă a pierdut orice drept asupra terenului, care a devenit proprietatea SC E. SA, încetând de drept şi obligaţia de plată a sumei de 560.700 de dolari către universitate, drepturile acesteia revenind conform dividendelor ce i se cuveneau ca parte din profit.

Instanţa de fond a mai reţinut că un aspect important consta în faptul că în situaţia retragerii din societate a universităţii terenul ar rămâne în proprietatea societăţii cu plata unor despăgubiri băneşti în urma stabilirii valorii acestuia.

În referire la situaţia de fapt şi de drept astfel reţinută, instanţa de fond a notat că SC E. SA nu a avut profit sau acesta era diminuat prin contractele încheiate cu alte societăţi care erau controlate în mod direct sau indirect de către inculpatul A., eludându-se drepturile universităţii.

Relativ la stabilirea cadrului procesual în cauză, instanţa de fond a reţinut că în timpul urmăririi penale, Ministerul Finanţelor Publice s-a constituit parte civilă, în numele Statului român, solicitând, în principal, restituirea bunului în natură şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin revenirea bunului, a terenului în suprafaţă de 226,61 ha., în proprietatea publică a statului şi anularea actelor juridice (produs al infracţiunii) emise de comisiile Legii nr. 1/2000, precum şi toate actele subsecvente, încheiate ca urmare a emiterii titlului de proprietate.

În subsidiar, în temeiul art. 14 alin. (3) din C. proc. pen., şi numai în măsura în care, la data soluţionării acţiunii civile, repararea pagubei în natură nu mai este posibilă, Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea persoanelor vinovate la plata sumei de 600.523.000,6 RON, reprezentând contravaloarea bunului imobil, aşa cum aceasta a fost stabilită prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de D.N.A.

Totodată, Ministerul Finanţelor a solicitat acordarea despăgubirilor băneşti pentru folosul de care a fost lipsit, potrivit art. 14 alin. (4) din C. proc. pen.

Relativ la EE. Bucureşti, instanţa de fond a notat că, la data de 31 iulie 2012, aceasta a înaintat procurorului de caz Hotărârea Senatului din data de 27 iulie 2012, prin care, a solicitat constituirea de parte civilă cu suma de 6.194.722.180.586,5 lei (rol), realizând şi un scurt istoric cu privire la evoluţia universităţii în timp şi a modului în care a intrat în proprietatea sa terenul din cauza pendinte.

Instanţa de fond a reţinut faptul că în considerentele deciziei pronunţate în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost analizate toate actele normative elaborate după anul 1990 care au legătură cu bunul imobil denumit generic "N.", precum şi modalităţile, condiţiile şi operaţiunile prin care acestuia i-a fost schimbată destinaţia şi caracterul de bun public al Statului român.

Prin toate acţiunile întreprinse de inculpaţi, s-a realizat o "împroprietărire" a unor persoane fizice şi juridice cu părţi sau cu întregul bun aflat în discuţie.

Inculpatul C. a fost acela care a executat dorinţa inculpaţilor A. şi B., ca terenul fermei didactice Băneasa să fie trecut în societăţile comerciale cu alt obiect de activitate decât cele reclamate de Institutul de Învăţământ Superior Agricol şi de Medicină Veterinară, teren subevaluat, dezmembrat şi dezafectat din proprietatea publică a statului, dat în administrarea EE. Bucureşti, pentru învăţământ, producţie specifică (teren cu afectaţiune specială), iar nu pentru un proiect imobiliar şi pentru că era situat într-o zonă atractivă şi cu vad comercial, dat fiind accesul la DN 1, infrastructură rutieră care străbate România până la graniţa vestică.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut că mecanismul infracţional realizat de inculpaţi a fost descris într-o primă etapă de actul de sesizare a instanţei, de instanţa de fond, iar în final, prin decizia instanţei de apel, astfel încât a apreciat că nu mai este necesar a fi reluat în această fază procesuală.

Pentru toate considerentele anterior redate, instanţa de fond a reţinut că aducerea ca aport în natură a terenului care face obiectul cauzei pendinte şi a construcţiilor aferente s-a realizat în mod fraudulos, dat fiind faptul că universitatea nu avea acest drept, motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a acesteia, precum şi a tuturor operaţiunilor juridice efectuate în cauză şi având legătură cu terenul în suprafaţă de 224,6 ha şi construcţii, şi anume: a titlului de proprietate nr. x din data de 6 iunie 2001, emis de Comisia Municipiului Bucureşti, Hotărârea nr. 854 din data de 30 mai 2001 a Comisiei Municipiului Bucureşti, prin care a fost aprobată propunerea subcomisiei Sectorului 1, Bucureşti şi referatul nr. x din data de 12 aprilie 2001; contractul de asociere în participaţiune nr. 3440 din 12.07.2000, încheiat între EE. Bucureşti şi SC M. SRL; contractul de donaţie cu anexă încheiat între SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 ianuarie 2005 la BNP T.; contractul de donaţie cu anexă încheiat între SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 martie 2005 la BNP T.; contractul de donaţie cu anexe încheiat de SC E. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti, autentificat sub nr. x din data de 24 mai 2005, la BNP T.; actul de vânzare cumpărare încheiat între SC E. SA şi Statul român, privind suprafaţa de teren folosită pentru realizarea căilor de acces la DN1, respectiv a tuturor actelor încheiate de inculpaţi şi SC E. SA, respectiv SC G..

Instanţa de fond a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, în conformitate cu Decizia penală nr. 266/A din data de 2 august 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2012, şi restituirea către Statul român a suprafeţei de teren de 224,6 ha, situat în şoseaua (...), Bucureşti.

Relativ la restabilirea situaţiei anterioare, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu se referă la configuraţia terenului, la construcţiile existente iniţial, la plantaţiile de vie şi pomi fructiferi, ci vizează situaţia juridică a terenului şi a construcţiilor existente pe teren, Statul român având la dispoziţie mijloacele de drept civil pentru a-şi realiza dreptul de proprietate, de a găsi modalitatea de realizare a scopului iniţial şi pentru care a fost donat.

Prin urmare, instanţa de fond a stabilit că rămâne la latitudinea Statului român păstrarea construcţiilor şi a celorlalte elemente existente în prezent pe teren, acesta putând încasa chirii, redevenţe etc.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că fiind vorba de o proprietate publică a Statului român, care a avut o anumită afectaţiune direct legată de atribuţii în domeniul învăţământului superior agricol şi de medicină veterinară, dar şi de cercetare ştiinţifică, nu se poate face discuţie de nicio altă instituţie de drept civil sau drept procesual civil, cum ar fi buna-credinţă a constructorilor, buna-credinţă a cumpărătorilor, buna-credinţă a chiriaşilor, concedenţilor, toţi aceştia urmând a se îndrepta împotriva acelor persoane fizice şi juridice cu care au încheiat actele juridice respective.

Instanţa de fond a reţinut că din suprafaţa totală a terenului au fost aduse ca aport la SC E. SA o suprafaţă de 2.204.508 m.p., o suprafaţă de 1.424.160 m.p. a intrat în circuitul civil, fiind înstrăinată de SC E. SA, terenuri asupra cărora s-au constituit drepturi de servitute, în favoarea altor terţi sau ipoteci.

Aşadar, terenurile înstrăinate sunt în suprafaţă de 527.863,7 m.p., iar cele cu sarcini şi servituţi de 896.296 m.p., iar terenurile care se află în proprietatea SC E. SA şi care în parte sunt libere de sarcini şi servituţi însumează o suprafaţă de 420.011 m.p. şi 360.338 m.p., pe care este instituit sechestru DNA şi totalizează o suprafaţă de 780.349 m.p.

Instanţa de fond a constatat că EE. Bucureşti a avut calitatea de administrator al terenului şi construcţiilor existente pe acesta, fiind succesoarea în drepturi a Şcolii Superioare de Agricultură şi Medicină Veterinară.

Deopotrivă, pe de o parte, pentru asigurarea recuperării prejudiciului şi a celorlalte pagube colaterale, instanţa de fond a dispus menţinerea sechestrului asigurător, înfiinţat în timpul urmăririi penale şi, totodată, înfiinţarea unei popriri asigurătorii asupra conturilor aparţinând inculpaţilor şi părţilor responsabile civilmente, iar pe de altă parte a respins, ca nefondate, acţiunile civile formulate de SC E. SA, SC F. SA şi SC G. SRL, cu argumentarea că la dosarul cauzei nu există dovezi din care să rezulte că aceste persoane juridice au suferit vreun prejudiciu cauzat de vreo altă parte din proces ci, dimpotrivă, există dovezi că între aceste societăţi comerciale şi inculpaţi există un raport juridic de solidaritate, fiind, prin urmare, părţi responsabile civilmente.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpaţii D., L., A., H., B., I., C., K., J., părţile civile EE. Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, părţile responsabile civilmente SC G. SRL, SC F. SA, SC E. SA, precum şi părţile interesate U. SA, V. SA, W. SA, X. SA, Y. SA, Z., FF., AA. şi BB. SRL.

În ceea ce priveşte apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, criticile vizează legalitatea sentinţei sub aspectul modului de acordare a dobânzii legale (de la data rămânerii definitive a hotărârii şi nu de la data săvârşirii faptelor), precum şi omisiunea acordării valorii actualizate a indicelui de inflaţie până la data reparării efective a prejudiciului.

Totodată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa apelată şi din perspectiva omisiunii obligării, în solidar, a inculpaţilor K., J., H., I. şi L., alături de ceilalţi inculpaţi şi de părţile responsabile civilmente, la plata sumei de 1.418.646,6 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, şi a dobânzii legale aferente acesteia, către Ministerul Finanţelor Publice, precum şi din perspectiva obligării, în mod neîntemeiat, a inculpaţilor A., B., C., D. şi a părţilor responsabile civilmente la plata sumei de 1.418.646,6 RON şi a dobânzii legale aferente acesteia către EE. Bucureşti (reprezentând contravaloarea construcţiilor demolate).

Apelanţii inculpaţi B., D. şi A., având acelaşi apărător ales, printr-o cerere comună, au criticat legalitatea sentinţei atacate, arătând în esenţă că aceasta nu este motivată şi semnată de către judecătorul fondului.

În acest sens, în motivele de apel s-a arătat că minuta sentinţei apelate a fost pronunţată de către domnul judecător CC. la data de 28.12.2018, iar la data de 19.09.2019, acesta a fost eliberat din funcţie, ca urmare a demisiei, prin decretul nr. 704, publicat în M.Of. nr. 764/20.09.2019, dată până la care Sentinţa nr. 267/F/28.12.2018 nu a fost redactată.

În acest context, apelanţii au menţionat că imposibilitatea redactării sentinţei atacate a fost constatată chiar de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, prin Hotărârea nr. 318 din data de 30.10.2019.

Subsecvent, în referire la dispoziţiile prevăzute de art. 406 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., apelanţii inculpaţi au învederat că la data de 20.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti le-a comunicat, în copie, sentinţa atacată, fără ca aceasta să conţină semnătura judecătorului care a redactat-o sau a vreunui alt judecător.

Astfel, în opinia acestora, în cauza pendinte sunt aplicabile dispoziţiile prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., cu argumentarea că motivarea hotărârii atacate nu a fost asumată de către completul de judecată, motiv pentru care se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în considerarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului corelativ cu art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, sens în care au evocat şi jurisprudenţă naţională şi europeană. (cauza Cerovsek şi Bozicnik contra Sloveniei, Mellors, P.K., Beraru şi Cutean)

În subsidiar, apelanţii inculpaţi au criticat temeinicia soluţiei de admitere a acţiunii civile exercitată împotriva acestora, reclamând că instanţa de fond, pe de o parte, nu a analizat regimul juridic al terenului care face obiectul cauzei, aplicând în mod nelegal dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen. relativ la autoritatea hotărârii penale în procesul civil, iar pe de altă parte, aceasta nu a stabilit niciodată cadrul procesual complet şi corect din perspectiva necitării terţilor cu drepturi proprii asupra terenului.

Motivat de împrejurările anterior redate, apelanţii inculpaţi au depus şi cereri de ridicare a tuturor măsurilor asigurătorii instituite prin sentinţa atacată în sarcina acestora.

Apelantul inculpat H. a criticat, în parte, legalitatea soluţiei dispuse prin sentinţa atacată, arătând în concret că deşi prima instanţă nu i-a reţinut nicio culpă în crearea prejudiciului, aceasta nu s-a pronunţat în sensul respingerii acţiunii civile exercitate de statul român împotriva sa şi nu a constatat că universitatea nu are pretenţii civile în ceea ce îl priveşte, corelativ cu obligaţia de a dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor sale.

Subsecvent, apelantul a criticat legalitatea cadrului procesual stabilit de către instanţa de fond, reclamând că au fost introduşi în cauză, în calitate de intimaţi, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti, fără a exista o argumentare a acestei măsuri, în fapt şi în drept.

Apelul inculpatului L. vizează legalitatea soluţiei dispuse prin sentinţa atacată sub aspectul menţinerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor sale în contextul în care acţiunea civilă a fost respinsă, ca nefondată, faţă de acesta.

Astfel, în concret, în referire la dispoziţiile prevăzute de art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., a susţinut faptul că măsura sechestrului asigurător instituită în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa din 17 iulie 2012, a încetat de drept la data de 2 septembrie 2017.

În referire la situaţia de fapt şi de drept, apelanta inculpată K. a criticat cadrul legal stabilit de judecătorul fondului relativ la reţinerea calităţii de "inculpată" a acesteia, cu argumentarea că procesul penal a încetat în ceea ce o priveşte, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială a răspunderii penale.

Astfel, în opinia apelantei, se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei civile, singura competentă să soluţioneze acţiunea civilă după încetarea procesului penal, cu arătarea ultimului act procesual valabil, conform art. 421 şi 424 alin. (4) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte apelul inculpatului I., criticile vizează legalitatea sentinţei atacate din perspectiva nesemnării hotărârii de către judecătorul fondului, precum şi omisiunea soluţionării cauzei relativ la acesta.

În motivele de apel s-a arătat, în concret, pe de o parte, faptul că judecătorul fondului nu mai deţinea calitatea de "magistrat" la momentul redactării sentinţei atacate, iar pe de altă parte, s-a reclamat faptul că, deşi a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii termenului de prescripţie a răspunderii penale în ceea ce îl priveşte, instanţa de fond nu a stabilit dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale faţă de acesta şi nu s-a pronunţat asupra măsurii sechestrului asigurător instituită în cursul urmăririi penale, prin ordonanţa din data de 17.07.2012, asupra bunurilor sale.

Raportat la această situaţie, apelantul a susţinut că se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în considerarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează respectarea dreptului la un proces echitabil în cadrul celor două grade de jurisdicţie.

Apelul inculpatului C. vizează, în principal, legalitatea sentinţei atacate, apărarea arătând, în concret, că judecătorul fondului, care a pronunţat minuta hotărârii apelate, a fost eliberat din funcţia de "magistrat" anterior motivării in extenso a Sentinţei penale nr. 267F/28.12.2018, împrejurare constatată de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti prin Hotărârea nr. 318 din data de 30.10.2019.

Subsecvent, inculpatul a reclamat că, la data de 28.11.2019, i-au fost comunicate atât sentinţa apelată, încheierea de dezbateri din data de 30.10.2018, cât şi încheierile de amânare a pronunţării, fără ca acestea să conţină semnătura judecătorului fondului şi a grefierului, motiv pentru care, în opinia sa, se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în considerarea art. 406 din C. proc. pen., art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 124 şi art. 129 din Constituţia României, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară etc., sens în care a evocat şi practica naţională şi europeană. (Decizia Curţii Constituţionale nr. 33/23.01.2018, cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei etc.)

Pe cale de consecinţă, în referire la situaţia de fapt şi de drept aferentă perioadei de timp scurse între pronunţarea minutei şi redactarea hotărârii atacate, inculpatul a învederat că nu se cunoaşte în realitate cine a motivat sentinţa apelată, fiind aplicabile astfel dispoziţiile prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Totodată, apelantul a susţinut că instanţa de fond nu a lămurit cauza din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale relativ la pretenţiile părţilor civile, cu argumentarea în esenţă că motivarea sentinţei penale atacată este fundamentată pe "reproducerea unor fraze din hotărârea penală".

De asemenea, apărarea a criticat legalitatea sentinţei atacate şi sub aspectul soluţionării în parte a acţiunii civile disjunse din latura penală, susţinând în concret că judecătorul fondului a omis să se pronunţe cu privire la acţiunea civilă formulată de statul român împotriva universităţii şi a unora dintre inculpaţi (H., I., J., K. şi L.).

Motivele de apel vizează şi nelegala compunere a completului de judecată relativ la modul de repartizare a cauzei pendinte, precum şi nelegalitatea cadrului procesual stabilit de către judecătorul fondului.

Raportat la aspectele criticate şi la situaţia de fapt din cauza pendinte, apelantul a reclamat, pe de o parte, nelegalitatea şi netemeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin sentinţa atacată, susţinând că acestea reprezintă o ingerinţă nejustificată în sfera dreptului său de proprietate privată şi sunt lipsite de finalitate având în vedere obligaţiile stabilite de instanţă (restituirea în natură a terenului, a clădirilor existente şi contravaloarea clădirilor demolate) şi garanţiile existente, care asigură integral executarea acestora, iar pe de altă parte, a susţinut că instanţa de fond a dispus în mod nelegal obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, fără a exista şi o motivare în acest sens.

În subsidiar, inculpatul a criticat legalitatea disjungerii laturii civile din Dosarul nr. x/2012, legalitatea soluţiei de admitere în parte a acţiunii civile a universităţii din perspectiva neîndeplinirii elementelor esenţiale ale unei acţiuni civile (ex: indicarea părţilor, a obiectului cererii, a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea etc.), precum şi legalitatea soluţiei dispusă prin hotărârea atacată relativ la acţiunea civilă formulată de statul român în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 397 alin. (3) şi art. 25 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., art. 1371 din C. civ.

Inculpatul J. a declarat apel împotriva Sentinţei penale nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, fără a depune şi motive de apel în acest sens.

Apelanta parte civilă Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa atacată sub aspectul legalităţii, arătând în esenţă, pe de o parte, că instanţa de fond a stabilit în mod nelegal calitatea de parte civilă a EE. Bucureşti, cu argumentarea că universitatea a acţionat în calitate de comitent al prepuşilor săi (inculpaţii B. şi D.), iar pe de altă parte, a reclamat faptul că instanţa de fond a acordat în mod nelegal suma de 1.418.646,6 RON şi dobânda legală aferentă, cu titlu de despăgubiri civile, către universitate, fără a arăta în concret şi motivul pentru care s-ar justifica acordarea unor despăgubiri către această parte.

În continuare, apelanta a criticat omisiunea obligării inculpaţilor K., J., H., I. şi L., în solidar cu ceilalţi inculpaţi şi părţi responsabile civilmente, la restituirea imobilului teren ce face obiectul litigiului, precum şi a contravalorii construcţiilor demolate şi existente iniţial pe terenul în cauză, în sumă de 1.418.646,6 RON şi a dobânzii legale aferente, învederând, totodată, că dobânda legală se acordă de la data săvârşirii faptelor, nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, cum în mod greşit a dispus instanţa de fond.

De asemenea, partea civilă a criticat sentinţa apelată şi din perspectiva neacordării valorii actualizate a indicelui de inflaţie până la data reparării efective a prejudiciului, precum şi a folosului de care a fost lipsită partea civilă statul român.

În referire la nulitatea actelor încheiate ulterior emiterii titlului de proprietate aferent terenului ce face obiectul cauzei pendinte, apelanta a reclamat că instanţa de fond nu a constatat nulitatea absolută a tuturor actelor astfel încheiate, ci doar pe a unora dintre acestea.

În ceea ce priveşte apelul părţii civile EE. Bucureşti, criticile vizează, pe de o parte, omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la cererea acesteia de constituire ca parte civilă în cauza pendinte, iar pe de altă parte, vizează legalitatea cadrului procesual stabilit în primă instanţă relativ la calitatea de parte civilă sau de parte responsabilă civilmente a universităţii în contextul în care ea însăşi este prejudiciată prin faptele săvârşite de inculpaţii B. şi D., în calitate de profesori ai universităţii, fapte pentru care, de altfel, au fost condamnaţi definitiv.

Totodată, apelanta a criticat legalitatea sentinţei atacate şi sub aspectul soluţiilor contradictorii şi/sau incomplete cuprinse în dispozitiv, arătând în esenţă că s-a dispus anularea parţială şi nu totală a înscrisurilor încheiate subsecvent emiterii titlului de proprietate al terenului situat în şos. (...), Bucureşti şi că instanţa de fond a obligat inculpaţii să restituie imobilul, deşi terenul nu se regăseşte în patrimoniul acestora.

De asemenea, apelanta a reclamat faptul că sentinţa penală atacată nu este motivată în fapt şi în drept, sens în care a evocat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Apelantele părţi responsabile civilmente SC G. SRL, SC F. SA, SC E. SA, având acelaşi apărător ales, printr-o cerere comună, au criticat legalitatea sentinţei atacate, din perspectiva faptului că aceasta nu este motivată şi semnată de către judecătorul fondului.

În motivele de apel s-a arătat, în esenţă, că la data de 19 septembrie 2019, prin Decretul nr. 704, emis de Preşedintele României şi publicat în M. Of. nr. 764/20.09.2019, judecătorul fondului a fost eliberat din funcţie, ca urmare a demisiei, dată până la care sentinţa atacată nu a fost motivată, această împrejurare fiind constatată chiar de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti prin Hotărârea nr. 318/30.10.2019.

Astfel, în referire la dispoziţiile prevăzute de art. 370 alin. (5), art. 406 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen. corelativ cu procesele-verbale întocmite la datele de 06.11.2019 şi 07.01.2020 de către Preşedintele secţiei I penală a Curţii de Apel Bucureşti, apelantele au reclamat faptul că încheierea de dezbateri din 30.10.2018, precum şi încheierile de amânare a pronunţării sunt nesemnate de către judecătorul fondului şi de către grefier, împrejurări care atrag, de asemenea, nulitatea absolută a hotărârii atacate.

Subsecvent, prin raportare la situaţia de fapt reţinută de către Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti relativ la lipsa motivării hotărârii atacate, pe de o parte, apelantele au reclamat că nu se cunoaşte cu certitudine identitatea persoanei care a redactat Sentinţa penală nr. 267F/28.12.2018, iar pe de altă parte, au susţinut că dacă redactor este judecătorul fondului, acesta nu mai deţinea calitatea de judecător la momentul motivării şi nici nu a avut acces la actele şi lucrările din dosarul pendinte, context în care au evocat şi cauza Cerovsek şi Bozicnik contra Sloveniei corelativ cu dispoziţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Totodată, apelantele au criticat legalitatea sentinţei atacate şi din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu argumentarea că judecătorul fondului s-a antepronunţat în cauza pendinte în cadrul mai multor termene de judecată, sens în care au făcut trimitere la încheierile de şedinţă din 26.09.2016, 13.12.2017, 20.12.2017 etc. şi la jurisprudenţa europeană.

Criticile părţilor responsabile civilmente vizează şi lipsa motivării sentinţei apelate din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de art. 401 coroborat cu art. 403 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., cu argumentarea, în esenţă, că nu există nicio analiză a elementelor de fapt pe care se fundamentează soluţia pronunţată în cauza pendinte corelativ cu omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la cererile formulate de părţi (exemplu: stabilirea calităţii de parte responsabilă civilmente a universităţii, analiza impedimentelor legale ale repunerii părţilor în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunilor, analiza îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile a părţilor responsabile civilmente etc.).

Prin urmare, în opinia apelantelor, judecătorul fondului nu a lămurit cauza sub toate aspectele, motiv pentru care se impune desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, sens în care au evocat şi jurisprudenţă europeană (cauza Suominem contra Finlanda, cauza Boldea contra României etc).

În subsidiar, apelantele au criticat legalitatea soluţiei dispuse prin sentinţa atacată relativ la cererile formulate de către părţile civile, arătând, în esenţă, că au fost încălcate limitele învestirii instanţei de fond şi principiul disponibilităţii părţilor, precum şi legalitatea cadrului procesual stabilit atât în ceea ce priveşte dobânditorii de drepturi de proprietate asupra unor suprafeţe de teren din imobilul ce face obiectul cauzei pendinte, cât şi în ceea ce priveşte propriile calităţi de părţi responsabile civilmente din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestora, precum şi nelegala reţinere a calităţilor de părţi civile şi nu de părţi responsabile civilmente relativ la statul român şi universitate.

Totodată, în cadrul motivelor de apel, în referire la principiile resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, error communis facit jus şi mala fides superveniens non nocet, s-a reclamat faptul că instanţa de fond a dispus în mod nelegal restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea terenului aflat în litigiu către statul român.

În raport cu criticile redate anterior care, în opinia părţilor responsabile civilmente, fundamentează soluţia de desfiinţare a sentinţei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond, apelantele au formulat şi cereri de ridicare a tuturor măsurilor asigurătorii instituite prin hotărârea criticată în sarcina acestora, cu precizarea că se impun a fi menţinute doar măsurile instituite în cursul urmăririi penale prin ordonanţa din data de 23.08.2012, emisă în Dosarul nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Apelanta parte interesată U. SA critică legalitatea hotărârii atacate din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor relativ la semnarea, redactarea şi motivarea acesteia, precum şi legalitatea soluţiei dispusă cu privire la restabilirea situaţiei anterioare şi restituirea terenului care face obiectul cauzei pendinte către statul român.

În motivele de apel, în referire la dreptul de superficie dobândit ca urmare a încheierii convenţiei de transfer autentificate sub nr. x din 01.02.2007 cu societatea DD. SRL, pentru justificarea interesului în cauza pendinte, U. SA a arătat, în esenţă, că sentinţa atacată nu este semnată de către judecătorul fondului, precum nici de către preşedintele instanţei, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 406 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

În acest sens, apelanta a învederat faptul că pe hotărârea atacată se regăseşte un proces-verbal, încheiat la data de 06.11.2019, sub semnătura Preşedintelui secţiei I penală a Curţii de Apel Bucureşti, care doar atestă primirea Sentinţei nr. 267F/28.12.2018, fără a exista vreo menţiune şi cu privire la cauza care a determinat împiedicarea judecătorului fondului să semneze hotărârea, astfel cum prevăd în mod imperativ dispoziţiile art. 406 alin. (4) din C. proc. pen.

Totodată, în referire la decretul nr. 704/19.09.2019, emis de Preşedintele României, prin care domnul judecător CC. a fost eliberat din funcţie ca urmare a demisiei, începând cu data de 20.09.2020 (data publicării în M. Of. a decretului) corelativ cu "indiciile temeinice" existente la dosarul cauzei conform cărora sentinţa atacată a fost redactată ulterior încetării calităţii de magistrat a judecătorului fondului, apelanta a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., motiv pentru care se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, context în care a evocat principiul in dubio pro reo şi jurisprudenţă naţională şi europeană (decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4010/2004, cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei etc.).

Subsecvent, apelanta a criticat legalitatea cadrului procesual stabilit de către judecătorul fondului relativ la neintroducerea acesteia în cauză, cu argumentarea că i s-a produs o vătămare din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

De asemenea, apelanta a reclamat că, în raport cu soluţia dispusă, judecătorul fondului a omis să se pronunţe cu privire la clădirile construite pe teren după comiterea infracţiunii, precum şi cu privire la alte drepturi, deţinute atât de către aceasta, cât şi de alţi terţi, criticând totodată legalitatea soluţiei dispusă de instanţa de fond din perspectiva stabilirii incorecte a regimului juridic al terenului aflat în litigiu.

Apelurile părţilor interesate X. SA, Z., AA. şi Y. SA, formulate prin acelaşi apărător ales, vizează legalitatea sentinţei atacate şi a încheierii de dezbateri din data de 30.10.2018, apărarea arătând, în concret, că acestea nu sunt semnate de către judecătorul fondului şi nici de către grefierul de şedinţă.

Totodată, în referire la hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel nr. 318 din data de 30.10.2019, apelantele au reclamat faptul că nu se cunoaşte cu certitudine cine a motivat Sentinţa penală nr. 267F/28.12.2018, au criticat legalitatea măsurilor asigurătorii instituite direct prin sentinţa atacată, legalitatea cadrului procesual stabilit de către instanţa de fond relativ la lipsa citării în cauza pendinte a părţilor direct vizate de actele anulate, precum şi nelegala compunere a completului de judecată din perspectiva incidenţei cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. relativ la faptul că judecătorul fondului s-a antepronunţat.

Astfel, raportat la această situaţie, apelantele au susţinut că se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, context în care au evocat, pe lângă normele legale incidente în cauză, în opinia acestora, şi jurisprudenţă naţională şi europeană.

În ceea ce priveşte apelul părţii interesate BB. SRL, criticile vizează legalitatea sentinţei atacate şi a tuturor încheierilor pronunţate de instanţa de fond în cauza pendinte.

În motivele de apel, în referire la contractul de închiriere şi de constituire a unui drept de superficie asupra unei suprafeţe din terenul aflat în litigiu, încheiat la data de 07.11.2003 cu societatea E. SA, pentru justificarea interesului în cauza pendinte, corelativ cu hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 318 din data de 30.10.2019, BB. SRL a arătat, în esenţă, că sentinţa atacată nu este semnată şi motivată de către judecătorul fondului, încălcându-se, astfel, prevederile art. 406 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului relativ la respectarea dreptului la un proces echitabil, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie care reglementează principiul dublului grad de jurisdicţie etc., sens în care a evocat şi cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei.

Totodată, s-a mai arătat în motivele de apel că nu este justificată soluţia de desfiinţare a înscrisurilor în raport de obiectul cauzei şi de situaţia de fapt şi de drept, SC E. neavând calitatea de "inculpat" în dosarul în care a fost soluţionată latura penală, precum nici constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente emiterii titlului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu şi restituirea acestuia în natură, în considerarea principiului error communis facit ius.

Apelanta parte interesată W. SA, relativ la calitatea de persoană vătămată în sensul art. 409 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în considerarea faptului că este titulara unor drepturi de superficie şi de servitute asupra unei suprafeţe din terenul aflat în litigiu, a criticat legalitatea hotărârii atacate, arătând în esenţă că Sentinţa penală nr. 267F/28.12.2018 nu este semnată de judecătorul fondului şi nici de către grefierul de şedinţă conform art. 406 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen., precum nici de către preşedintele instanţei cu arătarea cazului de împiedicare relativ la imposibilitatea domnului judecător CC. de a semna hotărârea.

Totodată, apelanta a criticat şi încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează redactarea/motivarea unei hotărâri, arătând în concret, în referire la hotărârea Colegiului de Conducere a Curţii de Apel Bucureşti nr. 318 din data de 30.10.2019, pe de o parte, că sentinţa penală atacată a fost redactată ulterior pierderii calităţii de "magistrat" de către judecătorului fondului, ca urmare a demisiei, iar pe de altă parte, că nu se cunoaşte cu certitudine identitatea persoanei care a motivat hotărârea din cauza pendinte.

Subsecvent, în cadrul motivelor de apel, apărarea a reclamat şi nelegala compunere a completului de judecată în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum şi lipsa citării în cauză a părţilor direct vizate de actele anulate.

De asemenea, susţinând că instanţa de fond nu a lămurit regimul juridic al bunului care face obiectul cauzei pendinte, apelanta a criticat legalitatea soluţiei dispuse şi din perspectiva lipsei motivării hotărârii, cu argumentarea că judecătorul fondului nu a dezlegat nicio problemă de drept în cauza dedusă judecăţii, precum şi sub aspectul restabilirii situaţiei anterioare, al restituirii lucrurilor şi desfiinţării înscrisurilor cu încălcarea principiului error communis facit jus, context în care a evocat doctrină, jurisprudenţă naţională şi europeană.

Apelantele părţi interesate V. SA şi FF. au criticat legalitatea hotărârii atacate, arătând în esenţă că sentinţa penală, încheierea de dezbateri, precum şi încheierile de amânare a pronunţării nu sunt semnate de către judecătorul fondului şi nici de către grefierul de şedinţă sau de către alte persoane prevăzute în mod expres de către normele procesual penale în situaţii excepţionale (preşedintele instanţei, grefierul şef), sens în care au evocat legislaţia şi jurisprudenţa europeană şi naţională, în considerarea cărora au arătat că se impune desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu precizarea, totodată, a limitelor în care instanţa de fond trebuie să soluţioneze cauza pendinte relativ la stabilirea cadrului procesual conform art. 19 alin. (1) din C. proc. pen.

Totodată, în referire la hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 318 din 30.10.2019, apelantele au criticat legalitatea sentinţei apelate şi sub aspectul lipsei motivării acesteia de către judecătorul fondului, arătând în concret că nu se cunoaşte în realitate identitatea persoanei care a redactat sentinţa apelată.

În subsidiar, apelantele au reclamat faptul că restabilirea situaţiei anterioare, desfiinţarea înscrisurilor şi restituirea în integralitate a terenului care face obiectul cauzei pendinte nu sunt fundamentate în condiţiile în care instanţa de fond nu a stabilit regimul juridic al terenului aflat în litigiu, aplicând în mod nelegal dispoziţiile prevăzute de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen. relativ la autoritatea hotărârii penale în procesul civil, art. 19 alin. (5), art. 25 alin. (3) şi urm. din C. proc. pen. şi neanalizând cauza şi din perspectiva respectării principiilor securităţii circuitului civil şi erros communis facit jus.

Raportat la această situaţie, apelantele au criticat şi legalitatea măsurilor asigurătorii dispuse prin sentinţa atacată, context în care au reclamat încălcarea de către judecătorul fondului a dispoziţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, art. 249 din C. proc. pen. etc.

Relativ la justificarea interesului în cauza pendinte, apelantele au arătat în esenţă că acestea, împreună cu apelantele părţi interesate X. SA, Z. şi AA., au calitatea de creditoare ipotecare ale societăţilor F. SA şi DD. SRL, calitate ce "izvorăşte" din multiplele raporturi juridice contractuale încheiate între părţi.

Apelantele au solicitat şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei pendinte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08.01.2020, sub nr. x/2020.

Examinând actele şi lucrările dosarului exclusiv din perspectiva criticilor ce tind la trimiterea cauzei spre rejudecare în faţa primei instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază întemeiate apelurile declarate şi urmează a le admite, în considerarea următoarelor argumente:

Astfel, sub un prim aspect se observă faptul că atât sentinţa apelată, cât şi încheierea de dezbateri şi încheierile de amânare ce i-au succedat nu sunt semnate nici de judecătorul fondului, nici de grefierul de şedinţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 370 alin. (5) din C. proc. pen. conform cărora "Încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier", precum şi dispoziţiile art. 406 alin. (2) din C. proc. pen. potrivit cărora: "Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier."

În alt doilea rând, Înalta Curte constată faptul că judecătorul fondului, domnul CC., a fost eliberat din funcţie, ca urmare a demisiei, prin Decretul Preşedintelui României nr. 704, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 764/20.09.2019, dată la care motivarea hotărârii nu era redactată, împrejurare constatată prin Hotărârea nr. 318/30.10.2019 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti.

Or, atâta timp cât hotărârea judecătorească nu a fost redactată de judecătorul fondului până la încetarea calităţii de magistrat, în evaluarea temeiniciei criticilor formulate, orice altă statuare asupra persoanei care a motivat sau a predat documentul cuprinzând motivarea este lipsită de relevanţă.

De altfel, tocmai în considerarea acestei împrejurări, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 406 alin. (4) din C. proc. pen., potrivit cărora "În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea."

Lipsa semnăturilor de pe încheierile de dezbateri, de amânare succesivă a pronunţării, cât şi de pe hotărârea judecătorească aflată la dosar nu poate fi complinită în contextul în care judecătorul fondului s-a pensionat mai înainte de redactarea acestora, împrejurare care echivalează cu lipsa lor.

Or, lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil care nu poate fi remediată în alt mod decât prin trimiterea cauzei spre rejudecare în considerarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens este relevantă hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei, în cadrul căreia Curtea a statuat asupra caracterului echitabil al procedurii în ansamblu şi a constatat că reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil, în contextul în care motivările hotărârilor nu au fost date de judecătorul care pronunţase soluţiile, ci de alţi judecători, care nu participaseră la proces.

Ca şi în cauza de faţă, judecata a avut loc în primă instanţă în faţa unui judecător profesionist, în complet de judecător unic, iar legea procesual penală internă statua în sensul că judecătorul care conduce procesul şi care examinează direct probele este cel care ar trebui să dea soluţia şi să redacteze în scris, la cererea părţilor, motivele referitoare la aspectele de fapt şi de drept relevante, dispoziţie ce nu a fost respectată întrucât judecătorul s-a pensionat ulterior pronunţării soluţiei, fără să redacteze o motivare scrisă.

Curtea a reţinut că obligaţia de a motiva o hotărâre judecătorească îndeplineşte un rol complex, pe de o parte, constituie o măsură de protecţie împotriva arbitrariului întrucât judecătorul conştientizează că trebuie să îşi justifice decizia pe baza unor motive obiective, iar, pe de altă parte, contribuie la obţinerea încrederii publicului şi a părţilor în decizia la care s-a ajuns şi permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului şi remedierea acesteia, de exemplu, printr-o reexaminare în faţa altui judecător sau altor judecători.

Or, scopul menţionat este eludat în ipoteza în care judecătorul care a condus procesul nu a redactat în scris raţionamentul pe care şi-a fundamentat convingerea şi l-a determinat să pronunţe decizia, iar singura modalitate de a compensa imposibilitatea judecătorului de a prezenta motivele care să justifice hotărârea ar fi fost rejudecarea cauzelor, Curtea precizând expres asupra necesităţii ca instanţa de control judiciar să fi dispus trimiterea cauzei spre a fi reexaminată de către prima instanţă ca unic remediu procesual.

Deşi, în cauza amintită, motivul neredactării hotărârii de judecătorul cauzei a fost pensionarea acestuia, apreciem că argumentele prezentate sunt valabile mutatis mutandis şi în ipoteza demisiei.

În concluzie, dreptul apelanţilor la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul cauzei nu a redactat o motivare scrisă a soluţiei, iar compensarea acestei deficienţe de instanţa de apel ar echivala cu o statuare în primă şi ultimă instanţă, hotărârea instanţei de apel substituind integral prima instanţă în această privinţă, ceea ce conduce în concret la eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale părţilor.

Astfel, deşi apelul constituie, în dreptul procesual penal român, o cale de atac devolutivă, instanţa competentă având plenitudine de jurisdicţie, această caracteristică nu poate justifica complinirea omisiunii redactării soluţiei pronunţate, deoarece apelul reprezintă, în principal, o cale de atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar, control ce nu poate fi realizat în concret în situaţia dată.

Concluzionând, deşi încălcarea art. 370 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 406 alin. (2) C. proc. pen. nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la un proces echitabil şi la două grade de jurisdicţie în materie penală. Imposibilitatea de a stabili în concret care au fost considerentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei echivalează cu lipsa judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile garantate de Convenţie "să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".

În ceea ce priveşte apelul inculpatului J., Înalta Curte constată că acesta este tardiv, în contextul în care a fost declarat la data de 20.01.2020, după împlinirea termenului de 10 zile de la data la care i-a fost comunicată minuta, respectiv 07.01.2019, cu încălcarea art. 410 alin. (1) din C. proc. pen., urmând a fi respins ca atare.

Referitor la apelurile exercitate de părţile interesate U. SA, V. SA, W. SA, X. SA, Y. SA, Z., FF., AA. şi BB. SRL, Înalta Curte notează că acestea au justificat, în mod obiectiv şi concret, interesul legitim în promovarea căii de atac, invocând vătămarea unor drepturi şi interese legitime prin hotărârea pronunţată.

În concret, Înalta Curte notează că U. SA a arătat că este titulara unui drept de superficie dobândit ca urmare a încheierii convenţiei de transfer autentificate sub nr. x din 01.02.2007 cu societatea DD. SRL, BB. SRL a susţinut că este parte într-un contract de închiriere şi de constituire a unui drept de superficie asupra unei suprafeţe din terenul aflat în litigiu, încheiat la data de 07.11.2003 cu societatea E. SA, W. SA a invocat că este titulara unor drepturi de superficie şi de servitute asupra unor suprafeţe din terenul aflat în litigiu, ca urmare a încheierii mai multor contracte în perioada 2004-2013, printre alte părţi, şi cu SC E. SA şi DD. SRL, iar V. SA şi FF., alături de X. SA, Z. şi AA., precum şi Y. SA au calitatea de creditoare ipotecare ale societăţilor F. SA şi DD. SRL, ca urmare a raporturile juridice contractuale încheiate între părţi începând cu anul 2006.

Având în vedere soluţia adoptată în cauză prin raportare la argumentele de fapt şi drept expuse, Înalta Curte apreciază că la acest moment procesual nu se pot face aprecieri asupra cadrului procesual şi nici asupra necesităţii introducerii în cauză şi a altor subiecţi procesuali în raport de limitele acţiunii civile, o astfel de evaluare fiind de competenţa exclusivă a primei instanţe. Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie că prin hotărârea pronunţată se aduce atingere unor drepturi şi interese legitime ale apelanţilor părţi interesate, deşi procedura nu s-a desfăşurat în contradictoriu cu aceştia, apelurile declarate fiind fondate.

În ceea ce priveşte cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii, Înalta Curte constată, relativ la măsurile asigurătorii luate prin sentinţă, că acestea au rămas fără obiect urmare a desfiinţării în întregime a hotărârii apelate.

Totodată, asupra măsurilor asigurătorii instituite de procuror pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune, Înalta Curte reţine în raport de art. 250 C. proc. pen. că menţinerea lor este justificată de stadiul procesual şi de valoarea considerabilă a pretenţiilor civile.

În ceea ce priveşte criticile apelanţilor inculpaţi în raport de care s-a dispus încetarea procesului penal în considerarea împlinirii termenului de prescripţie, Înalta Curte notează că măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţa din data de 17 iulie 2012 au fost menţinute prin Sentinţa penală nr. 115 din data de 23.06.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care a fost disjunsă latura civilă, în considerarea faptului că prescripţia răspunderii penale nu înlătură răspunderea civilă delictuală, acţiunea civilă rămânând în competenţa primei instanţe, potrivit art. 26 alin. (1) şi art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelurile declarate, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Bucureşti.

Totodată, va desfiinţa formele de executare a măsurilor asigurătorii luate prin sentinţa penală atacată şi va respinge, ca rămase fără obiect, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii luate prin aceeaşi sentinţă.

De asemenea, va respinge, ca nefondate, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale în Dosarul nr. x/2006, pe care le va menţine.

Va respinge, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul J. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Relativ la cererile apelantelor părţi interesate V. SA şi FF. de obligare a părţilor adverse la plata cheltuielilor judiciare, Înalta Curte notează că desfăşurarea procesului penal determină efectuarea unor cheltuieli fie de către organele judiciare, fie de către alte persoane care desfăşoară o activitate în cadrul procesului penal. Fiind o situaţie juridică intrinsecă acestuia, normele procesual penale impun ca atunci când procesul se finalizează, instanţa de judecată, în cazul nostru, să stabilească, odată cu soluţionarea cauzei, cine trebuie să suporte aceste cheltuieli şi, când este cazul, cui trebuie să fie restituite.

Aşadar, în procesul penal, obligaţia suportării cheltuielilor judiciare are un caracter complex, teoria culpei uzitată în procesul civil fiind completată cu cea derivând din accesorialitatea cheltuielilor judiciare faţă de răspunderea penală sau, după caz, răspunderea civilă constatată.

Înalta Curte notează că art. 276 din C. proc. pen. reglementează, în principiu, modul de recuperare a cheltuielilor judiciare făcute de părţi, în raport de felul în care se soluţionează cauza. Astfel, suportarea cheltuielilor făcute de părţi în procesul penal urmează aceleaşi reguli ale culpei procesuale ca cele privind suportarea cheltuielilor avansate de stat, iar în cazurile neprevăzute în mod expres de lege, instanţa stabileşte obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată potrivit legii civile.

Or, în raport cu soluţia dispusă în cauză corelativ cu motivul pentru care s-a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, relativ la dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc regula generală potrivit căreia "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.", Înalta Curte constată că cererile apelantelor părţi interesate V. SA şi FF. de obligare a părţilor adverse la plata cheltuielilor judiciare sunt nefondate, motiv pentru care urmează a le respinge ca atare.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelantul inculpat J. la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi K. şi J., în cuantum de câte 868 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de inculpaţii D., L., A., H., B., I., C., K., de părţile civile EE. Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, de părţile responsabile civilmente SC G. SRL, SC F. SA, SC E. SA, precum şi de părţile interesate U. SA, V. SA, W. SA, X. SA, Y. SA, Z., FF., AA. şi BB. SRL împotriva Sentinţei penale nr. 267/F din data de 28 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează sentinţa penală apelată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, respectiv la Curtea de Apel Bucureşti.

Desfiinţează formele de executare a măsurilor asigurătorii luate prin sentinţa penală atacată.

Respinge, ca rămase fără obiect, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii luate prin aceeaşi sentinţă.

Respinge, ca nefondate, cererile de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite în cursul urmăririi penale în Dosarul nr. x/2006, pe care le menţine.

Respinge, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul J. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă pe apelantul inculpat J. la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Restul cheltuielilor judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

Respinge, ca nefondate, cererile apelantelor părţi interesate V. SA şi FF. de obligare a părţilor adverse la plata cheltuielilor judiciare.

Onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii inculpaţi K. şi J., în cuantum de câte 868 RON, se plătesc din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2020.

GGC - GV