Drunk driving conviction upheld; cassation review of evidentiary flaws excluded from Article 438(1)(7) CPC "act not provided for by law" exception

Deliberând asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 125 din data de 23.08.2019 pronunţată de Judecătoria Ineu, s-a dispus, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 44 C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) C. pen.

S-a constatat că prin Sentinţa penală nr. 88/23.06.2016, pronunţată de Judecătoria Ineu, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1280/20.10.2016 a Curţii de Apel Timişoara, s-a dispus condamnarea la 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. (2) C. pen., art. 5 C. pen., cu aplicarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. anterior, respectiv condamnarea la 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. cu aplicarea pedepsei accesorii prev. de art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 33 lit. a) şi b) raportat la art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-a dispus contopirea pedepselor, fiind aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare, iar în baza art. 71 alin. (1) C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, constituind termen de încercare pentru inculpat, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. anterior, iar în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii aplicate pe durata suspendării executării pedepsei principale, atrăgându-i-se atenţia asupra prevederilor art. 83 C. pen. anterior privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării condiţionate în cazul săvârşirii de noi infracţiuni.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 alin. (1) C. pen. anterior, s-a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei de un an închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 88/23.06.2016, pronunţată de Judecătoria Ineu, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1280/20.10.2016 a Curţii de Apel Timişoara şi, în consecinţă, s-a dispus executarea, în întregime, a acestei pedepse alături de pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în cauză, urmând ca inculpatul să execute în final, pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, în regim de detenţie.

Au fost menţinute pedepsele complementare şi accesorii prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a şi lit. b), art. 71 din C. pen. anterior, aplicate inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 88/23.06.2016, pronunţată de Judecătoria Ineu, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 1280/20.10.2016 a Curţii de Apel Timişoara, şi având corespondent în dispoziţiile art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1176/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 125 din data de 23.08.2019, pronunţată de Judecătoria Ineu.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi, rejudecând:

În baza art. 336 alin. (1) C. pen., raportat la art. 61 alin. (4) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 200 de zile amendă pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

În baza art. 61 alin. (2) şi (3) C. pen., s-a stabilit cuantumul unei zile amendă la suma de 20 de RON, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa amenzii în cuantum de 4.000 de RON.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. anterior, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 88/23.06.2016 a Judecătoriei Ineu, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1280/20.10.2016 a Curţii de Apel Timişoara şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare şi 4000 RON amendă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate privind pedepsele complementare, accesorii şi cheltuielile judiciare.

Împotriva Deciziei penale nr. 1176/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 06.01.2020.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., solicitând achitarea, în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen.

În acest sens, a arătat că a fost depistat în trafic sub influenţa băuturilor alcoolice, în data de 29.03.2018, ora 21:15, iar prima probă biologică s-a recoltat la ora 22:03, după 50 de minute.

În susţinerea cazului de recurs în casaţie invocat, recurentul a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 732/2014, prin care a fost declarată neconstituţională sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice", din cuprinsul art. 336 alin. (1) C. pen., iar instanţele au fost îndrumate să aibă în vedere valoarea alcoolemiei din momentul depistării inculpatului în trafic sau al producerii incidentului rutier, după caz. Aşadar, în opinia recurentului, momentul care trebuie avut în vedere este cel al depistării în trafic, moment al epuizării activităţii infracţionale, astfel că, în cele 50 de minute, din momentul depistării până în cel al recoltării, valoarea alcoolemiei a oscilat cu siguranţă, fără să se poată stabili, nici măcar prin expertiză, dacă s-a aflat în faza de absorbţie sau de eliminare. Având în vedere că, distanţa dintre Seleuş, localitatea depistării în trafic, şi Ineu, localitatea unde s-a prelevat proba biologică, este de 13 km şi se poate parcurge în 10 minute, nu există o justificare pentru tergiversarea recoltării analizelor care a modificat valoarea alcoolemiei.

O altă critică a recurentului este aceea că modul de stabilire a valorii alcoolemiei este eronat, având în vedere raportul de expertiză medico-legală, respectiv s-a recoltat o singură probă biologică, iar procesul-verbal de la dosarul de urmărire penală care cuprinde presupusul refuz al inculpatului nu este semnat de personalul medical, potrivit art. 17 alin. (5) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1512/2013. Acest proces-verbal nu respectă modelul reprezentat de Anexa 2 din Ordin. Un alt aspect îl reprezintă omisiunea menţionării din procesul-verbal a datelor personale, respectiv înălţime, greutate, tipul şi cantitatea de alcool consumat, date prevăzute de art. 16 din ordinul anterior menţionat.

Recurentul a mai susţinut că lipsa celei de-a doua recoltări, precum şi concluziile raportului de expertiză, conduc la ideea că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Un alt aspect invocat de recurent, constă în lipsa unui răspuns edificator din partea Spitalului Orăşenesc Ineu, întrucât instanţa a solicitat să se precizeze dacă trusa de recoltare întruneşte condiţiile prevăzute de art. 8 din Ordin şi din Anexa nr. 4, dacă s-a respectat temperatura de păstrare de sub 4 grade Celsius, dacă transportul s-a efectuat la laborator în intervalul de timp prevăzut de art. 20 din Ordin, iar răspunsul a fost unul lapidar.

În opinia recurentului, motivarea instanţei este nelegală şi contravine dispoziţiilor prev. de art. 403 pct. 1 lit. c) C. proc. pen., făcând referire şi la Decizia nr. 723/2014 a Curţii Constituţionale, precum şi la Ordinul nr. 1512/2013, acte care reglementează modalităţile de prelevare a probelor biologice, reglementări care au fost ignorate în cauză.

Prin încheierea din data de 6 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1176/A din data de 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 03 aprilie 2020, ora 09:00, Sala secţiei penale, cu citarea recurentului şi încunoştinţarea apărătorului ales.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că Decizia penală nr. 1176/A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia.

Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către recurentul inculpat A. prin cererea de recurs în casaţie se circumscriu în conţinut cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., iar cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 C. proc. pen.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1176/A din data de 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a statuat în legislaţia procesual penală.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală."

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că motivele invocate de recurentul inculpat A. vizează, în esenţă temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate.

Or, criticile vizând netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt ori a eronatei evaluări a probatoriului nu pot fi cenzurate în actuala procedură.

Se constată, astfel, că ceea ce critică recurentul inculpat nu sunt aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală, ci, practic, se solicită o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, prin raportare la modalitatea de coroborare a probelor, respectiv la nelegalitatea administrării unor mijloace de probă, şi anume la raportul de expertiză medico-legală sau buletinul de analiză toxicologică al alcoolemiei ori lipsa de fiabilitate a unor probe administrate în faza de judecată, precum răspunsul Spitalului Orăşenesc Ineu.

Însă, obiectul cenzurii instanţei de casaţie este limitat la chestiuni de drept, circumscrise, în speţă, cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a chestiunilor vizând neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii reţinute în sarcina recurentului inculpat A..

Înalta Curte notează însă că susţinerile recurentului cu privire la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, în forma reţinută în sarcina sa, vizează, în realitate, temeinicia situaţiei de fapt reţinute în cauză şi modul de apreciere a mijloacelor de probe administrate, nicidecum neprevederea faptei de legea penală, în sensul cazului de casare expres invocat.

Mai exact, susţinerile recurentului inculpat A. în cuprinsul recursului în casaţie, prin care se evocă situaţia de fapt reţinută de instanţele ordinare ori interpretarea dată de acestea probatoriului administrat în cauză, constituie, în realitate, o solicitare de rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel şi dispunerii unei soluţii favorabile inculpatului.

Este de observat, în acest sens, că motivele invocate de către recurentul inculpat A. în susţinerea prezentului demers judiciar, sunt copie aproape fidelă a motivelor de apel formulate şi care au făcut obiectul cenzurii de către instanţa de apel.

Or, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator sunt chestiuni care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări de o anumită gravitate, corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

Sub aspectul situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că instanţele de fond şi de apel au reţinut că, în seara zilei de 29.03.2018, în jurul orei 21:15, inculpatul A. a condus autoutilitara marca x, cu numărul de înmatriculare x pe raza localităţii Seleuş, pe DJ 709. Fiind oprit pentru control, organele de poliţie au constat că inculpatul emana halenă alcoolică. În urma testării acestuia cu aparatul alcooltest, a rezultat că avea o concentraţie de alcool în valoare de 0,43 mg/l alcool pur în aerul expirat. În acest context, inculpatul A. a fost condus la Spitalul Orăşenesc Ineu unde i s-a prelevat o probă biologică în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultând faptul că acesta avea la ora 22:03 o îmbibaţie alcoolică de 1,00 gr/l alcool pur în sânge, dovedită cu buletinul de analiză toxicologică nr. x Inculpatul a refuzat recoltarea celei de a doua probe.

Astfel, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat, instanţele de fond şi apel au stabilit că, în drept, fapta inculpatului A. care, în data de 29.03.2018, a condus pe drumurile publice autoutilitara marca x, cu numărul de înmatriculare x, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev. de art. 336 alin. (1) C. pen.

Aşadar, având în vedere baza factuală reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte constată că fapta comisă de inculpatul A. se circumscrie elementelor de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen.

Revenind la criticile formulate de recurentul inculpat A. se constată că acestea tind la reaprecierea probatoriului administrat în cauză, pentru a se constata că probele nu aveau aptitudinea de a demonstra elementele constitutive ale faptei reţinute în sarcina inculpatului. Însă, niciuna dintre acestea nu se circumscrie ipotezei "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. fiind în mod formal invocat, întrucât aspectele relatate vizează, în esenţă, reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, astfel încât ele nu pot fi valorificate în contextul vreunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

În contextul aspectelor învederate, având în vedere baza factuală reţinută, în sensul că inculpatul a condus un autoturism pe drumurile publice având îmbibaţia alcoolică de 1g/l alcool pur în sânge, concentraţie stabilită printr-un buletin de analiză toxicologică, acesta refuzând recoltarea celei de a doua probe biologice, reprezintă o faptă care se circumscrie elementelor de tipicitate a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. şi prin raportare la Decizia nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale, care a fost avută în vedere în motivarea soluţiei de către Curtea de Apel Timişoara.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015) a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională. Această împrejurare nu are însă drept consecinţă dezincriminarea faptei prevăzute în art. 336 alin. (1) din C. pen., ci doar o modificare a textului, în sensul înlăturării din cuprinsul său a acestei prevederi neconforme Constituţiei. Practic, infracţiunea revine la o formă asemănătoare celei anterioare intrării în vigoare a noului C. pen., cea prevăzută în art. 87 din O. U. G. nr. 195/2002 care incrimina conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

Prin includerea sintagmei "la momentul prelevării probelor biologice" în noua reglementare a art. 336 alin. (1) din C. pen., legiuitorul a vizat doar probaţiunea şi nu elementele constitutive ale infracţiunii. În mod evident, ceea ce se incriminează este conducerea unui vehicul sub influenta alcoolului sau a altor substanţe (aceasta fiind şi denumirea marginală a infracţiunii) şi nu prezentarea în această stare cu ocazia prelevării de probe biologice; în plus, în Expunerea de motive a noului C. pen. se explică acest element de noutate, arătându-se că "determinarea concentraţiei de alcool în sânge relevantă pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art. 336 se face la momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare."

Singurul efect este, aşa cum s-a arătat, modificarea textului în sensul eliminării prevederii neconforme cu legea fundamentală, cu consecinţe doar sub aspect probator, respectiv necesitatea stabilirii îmbibaţiei alcoolice la momentul săvârşirii infracţiunii, care coincide cu momentul opririi în trafic.

În prezenta cauză, instanţa de apel, pe baza probelor administrate, a stabilit că la momentul depistării recurentului inculpat A. conducând autoturismul, acesta avea în sânge o alcoolemie peste limita legală.

Dacă concluzia este sau nu susţinută din punct de vedere probator, este o împrejurare ce excede examenului ce poate fi efectuat de instanţa învestită cu judecarea recursului în casaţie, Înalta Curte limitându-se a constata că fapta, în modalitatea în care a fost reţinută de către Curtea de Apel Timişoara, întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute în art. 336 alin. (1) din C. pen.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat recurentul inculpat A. este prevăzută de legea penală, respectiv art. 336 alin. (1) din C. pen., criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1176/A din data de 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1176/A din data de 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2020.

GGC - GV