Limitation of appeal scope: prohibition on shifting legal basis from delictual to contractual liability for hidden defects in share sales

Apelul. Limitele efectului devolutiv al apelului

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

contract de vânzare acţiuni

răspunderea vânzătorului pentru evicţiune

vicii ascunse

tantum devolutum quantum iudicatum

C. civ. din 1864, art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 alin. (2), art. 1336, art. 1352

C. proc. civ. din 1865, art. 166, art. 294 alin. (1)

O.G. nr. 25/2002, art. 21 alin. (1)

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, nefiind, aşadar, permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel.

Astfel, în cazul în care litigiul a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, fără ca aceasta să fi solicitat, în primă instanţă, angajarea răspunderii contractuale a vânzătoarei pe temeiul garanţiei legale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci doar răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în mod corect instanţa de prim control judiciar nu a luat în dezbatere viciile bunurilor incorporale înstrăinate făcând o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum).

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 334 din 11 februarie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23 iunie 2003, sub nr. x/2003, reclamanta Asociația A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului, să se constate că obligația de plată a prețului, stabilită în sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, a fost deja executată.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei să îi restituie suma de 43.331.082.221 lei (ROL), în temeiul art. 992 - 993 C. civ.

Prin cererea depusă la data de 24 noiembrie 2003, reclamanta și-a micșorat câtimea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, la 37.237.695.879 lei.

Curtea de Apel București, prin sentința nr. 55 din 10 mai 2004, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a consilierului juridic al pârâtei, invocată de reclamantă.

A respins, de asemenea, excepția lipsei de obiect a cererii, invocată de pârâtă.

A respins acțiunea, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat sentința nr. 55/2004 și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 8 decembrie 2004, sub nr. x/3/2004.

În cursul soluționării cauzei, în rejudecarea fondului, reclamanta și-a modificat, de 2 (două) ori, cererea de chemare în judecată, la data de 22 martie 2005 și, respectiv, 5 aprilie 2005. A solicitat, în esență, să se constate culpa pârâtei în întocmirea documentelor de privatizare, prin vânzarea pachetului majoritar de acțiuni, reprezentând 69,9883% din capitalul social al SC B. SA, constând în neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate. A solicitat să se constate inexistența în cuprinsul contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000 a vreunei clauze prin care pârâta vânzătoare să fie exonerată de obligația de garanție pentru evicțiune iar, în subsidiar, în situația în care s-ar aprecia că are un atare caracter clauza cuprinsă în art. 8.9.1 din contract, să se constate nulitatea acesteia.

Prin aceeași cerere, a solicitat să se constate că pârâta este obligată să răspundă pentru evicțiune, conform art. 1337 raportat la art. 1313 C. civ., să fie obligată pârâta să îi achite, cu titlu de daune-interese, suma de 56.205.637,563 lei, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neevidențierea, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societății, constând în cota aferentă datoriilor neaduse la cunoștința cumpărătorului la data privatizării.

Reclamanta a cerut să se constate că are o datorie către pârâtă în sumă de 29.580.886.800 lei, constând în rest de preț neachitat și să se constate compensarea datoriilor reciproce ale părților până la concurența celei mai mici, conform art. 1144 C. civ. În consecință, a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către reclamantă a sumei de 26.624.750.763 lei, diferența rămasă după compensare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 969, art. 970, art. 977-985, art. 1073, art. 1074, art. 1084, art. 1144, art. 1313, art. 1337, art. 1339, art. 1364 C. civ. de la 1864, art. 13 alin. 2 și 3, art. 22 alin. 1 lit. b) și d) din O.U.G. nr. 198/1999, art. 1.2, art. 6.3, art. 7.2 din H.G. nr. 97/2000, art. 274 C. proc. civ.

La data de 18 septembrie 2007, pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului a depus cerere reconvențională, precizată ulterior la 13 noiembrie 2007, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 6.667.069,95 Ron debit restant și un debit consolidat în Euro de 1.332.760, reprezentând rate scadente și neachitate din preț, la care se adaugă dobânzi și penalități, calculate până la data de 30 iunie 2007.

Prin sentința nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului București a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta-reclamantă. Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității clauzei cuprinse în art. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 și referitor la obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 26.624.750.763 Rol (lei vechi), rezultate în urma compensării, ca nefondate. Au fost respinse toate celelalte capete de cerere din acțiunea principală, ca inadmisibile.

A fost respinsă, de asemenea, cererea reconvențională, ca nefondată.

Împotriva sentinței comerciale nr. 13361 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului București au formulat apel ambele părți, iar prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București au fost admise căile de atac, a fost desființată sentința atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cauza a fost din nou înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a comercială, iar în acest al treilea ciclu procesual, reclamanta-pârâtă și-a modificat de două ori cererea introductivă de instanță, la 11 aprilie 2011 și, respectiv, la 9 mai 2017. Prin cele dintâi precizări a solicitat, în continuare, să se constate existența obligației de garanție pentru evicțiune a pârâtei-vânzătoare, să se constate nulitatea absolută a articolului 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 și să fie obligată pârâta la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea datoriilor reale ale SC B. SA în documentele de privatizare, despăgubiri care, după compensarea acestora cu datoria reclamantei însăși către pârâtă, constând în rest preț neachitat, au fost cuantificate la 26.624. 750.763 ROL (lei vechi).

În sfârșit, cauza a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 2 C. proc. civ. din 1865, până la soluționarea dosarului penal nr. x/111/2007* al Tribunalului Bihor.

După repunerea cauzei pe rol, reclamanta-pârâtă a formulat ultima cerere de modificare a acțiunii, din 9 mai 2017, prin care, pe de o parte și-a majorat câtimea obiectului capătului de cerere în despăgubiri la 11.885.058,16 RON (lei noi). Pe de altă parte, a formulat un nou capăt de cerere, prin care a solicitat restituirea sumei de 739.522,17 RON, achitată către pârâtă cu titlu de avans din prețul pachetului de acțiuni, cu dobânda legală aferentă, de la data plății și până la restituirea efectivă a prețului.

Cu privire la acest capăt de cerere, a susținut că, prin Decizia penală nr. 575/A/2015 a Curții de Apel Oradea, pronunțată în dosarul nr. x/111/2007*, s-a dispus restabilirea situației anterioare încheierii contractului nr. 39 din 21 septembrie 2000, fără a se dispune însă și în sensul restituirii acelei părți din preț achitat de reclamanta-cumpărătoare.

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, prin sentința nr. 3289 din 26 septembrie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă Asociația A., astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

A admis în parte cererea reconvențională, formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - Agenția Domeniilor Statului și a obligat reclamanta-pârâtă să îi plătească dobânzile și penalitățile aferente ratelor din preţ scadente și neachitate până la data desființării contractului, 16 iulie 2007.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

La data de 21 septembrie 2000, reclamanta-pârâtă Asociaţia A. (Asociaţia C. la data încheierii contractului), în calitate de cumpărător, a încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39.

Acest contract a fost modificat prin mai multe acte adiţionale succesive.

Potrivit art. 2.1 din contract vânzătorul vinde şi cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini, un număr de 1.719.819 acţiuni, cu o valoare nominală de 25.000 de lei vechi fiecare, în sumă totală de 42.995.475 de mii lei vechi, reprezentând 69,9883% din valoarea capitalului social subscris al societăţii B. S.A.

Potrivit art. 5.7, contractul va fi desfiinţat de drept fără nicio somaţie, dacă cumpărătorul nu achită două rate consecutive prevăzute la art. 5.3.

În temeiul acestei clauze contractuale, prin hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului s-a aprobat nota de informare şi decizie cu privire la derularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000; de asemenea, urma a se aduce la cunoştinţa Ministerului Economiei şi Finanţelor că acest contract a fost rezoluţionat.

Având în vedere această hotărâre, care nu a fost desfiinţată în niciun mod prevăzut de lege (în acest sens, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 1169 C. civ. din 1864, aplicabil speţei potrivit art. 5 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011, că măsura rezoluţionării contractului din cauză ar fi fost desfiinţată), a apreciat că, la data soluţionării cauzei, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia penală în dosarul nr. x/111/2007*, aşa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/111/2007*, nu se face nicio referire la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000. În alte cuvinte, prin aceste hotărâri judecătoreşti nu s-a dispus nicio măsură cu privire la acest contract.

Relativ la cererea principală, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, următoarele: „capetele de cerere nr. 1 şi 4, prin care se solicită constatarea culpei instituţiei implicate în privatizare în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate şi, respectiv, constatarea existenţei obligaţiei de garanţie pentru evicţiune în sarcina vânzătoarei nu au o existenţă de sine-stătătoare. Ele sunt subsumate şi reprezintă motivări ale capătului de cerere nr. 5, prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând în prejudiciul cauzat prin neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii. Se deduce că cererea în realizarea dreptului prin care se solicită daune este argumentată de către reclamantă atât pe considerente ale răspunderii civile delictuale, cât şi pe cele ale răspunderii civile contractuale, situaţie în care instanţa trebuia să clarifice corecta întemeiere în drept a acestei cereri. Cu privire la acest aspect, se consideră că, fiind vorba de o răspundere determinată de ipoteza neîntocmirii reale a documentelor de privatizare ale societăţii, deci despre o răspundere ce priveşte faza anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceasta nu poate avea decât caracter delictual.”

Relativ la primele două capete de cerere, referitoare la constatarea inexistenţei dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune, în executarea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000, şi la constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 8.9.1 din acelaşi contract, tribunalul le apreciază ca neîntemeiate, având în vedere - aşa cum s-a reţinut anterior - că acest contract de vânzare-cumpărare de acţiuni nu mai este în fiinţă la acest moment, fiind rezoluţionat din anul 2007. În alte cuvinte, în lipsa unui contract în fiinţă la momentul la care judecătorul se pronunţă cu privire la aceste capete de cerere, tribunalul a constatat că aceste capete de cerere nu sunt întemeiate.

A mai reţinut tribunalul că nu s-ar putea dispune constatarea nulităţii unei clauze contractuale dintr-un contract desfiinţat, deoarece pronunţarea unei nulităţi presupune - cu necesitate - un contract în vigoare (în fiinţă).

La fel, nu s-ar putea constata inexistenţa unui drept (precum inexistenţa dreptului pârâtei-reclamante de a fi exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune) al unui cocontractant, atâta timp cât contractul care lega părţile nu mai este în vigoare la momentul la care instanţa se pronunţă asupra respectivei cereri.

În ceea ce priveşte capătul de cerere, aşa cum acesta a fost precizat, referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 11.885.058,16 lei, reprezentând prejudiciul suferit de către reclamanta-pârâtă, tribunalul a reţinut următoarele:

Tribunalul a analizat acest capăt de cerere numai din perspectiva instituţiei răspunderii civile delictuale, având în vedere cele statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială.

Astfel, tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. din anul 1864.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condiţiile existenţei prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi prezenţa vinovăţiei, care în conformitate cu dispoziţiile art. 998 C. civ. din anul 1864 îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei cu care s-a acţionat.

Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane sau intereselor acesteia.

În speţa dedusă judecăţii, fapta ilicită pe care reclamata-pârâtă o impută pârâtei-reclamante constă - în esenţă - în prezentarea unei situaţii financiare nereale a B. S.A. Aşa cum a arătat prin precizarea din data de 14 februarie 2011 a cererii de chemare în judecată, fapta ilicită constă în neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat de expertul D. s-a constatat că au existat datorii neevidenţiate în documentele de privatizare, valoarea actualizată fiind de 11.885.058,16 lei.

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate prevederile art. 14 alin. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 99/1999, prevederi la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut trimitere prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 pronunţată în dosarul nr. x/2004.

Potrivit acestui text legal, la cererea potenţialului cumpărător, în condiţiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, instituţia publică implicată şi societatea comercială supusă privatizării sunt obligate să asigure accesul liber la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a societăţii comerciale, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Astfel, raportat la acest text legal, tribunalul a apreciat că reclamanta-pârâtă, în calitate de potenţial cumpărător, care participa la procedura de privatizare a societăţii B. S.A., avea posibilitatea de a solicita pârâtei-reclamante accesul liber la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a acestei societăţi, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Cu toate acestea, tribunalul a constatat că reclamanta-pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă admisibil în cauză, în condiţiile art. 1169 C. civ. din 1864, că a solicitat accesul la toate datele şi informaţiile privind activitatea şi situaţia patrimonială a acestei societăţi, în scopul întocmirii de către acesta a propriului raport de expertiză asupra societăţii.

Neutilizând acest beneficiu acordat de lege, reclamanta-creditoare își invocă propria culpă în susținerea interesului său, încălcând - astfel - principiul potrivit căruia nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că lipsa de diligenţă a reclamantei-pârâte o exonerează pe pârâta-reclamantă de răspunderea civilă care, altfel, îi revenea.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei-reclamante.

În ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 739.552,17 lei, solicitată cu titlu de restituire avans, precum şi a dobânzii legale aferente, tribunalul a reţinut următoarele:

Contrar celor susţinute de reclamanta-pârâtă, tribunalul a constatat că prin sentinţa penală nr. 121 din 7 august 2015 pronunţată de Tribunalul Bihor, Secţia penală în dosarul nr. x/111/2007*, aşa cum a fost modificată prin decizia penală nr. 575A din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/111/2007*, s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare datei de 29 septembrie 2000 pentru B. S.A., iar nu anterior datei de 21 septembrie 2000, cum susţine partea.

De asemenea, tribunalul a constatat că prin aceste hotărâri judecătoreşti nu s-a dispus nicio măsură cu privire la contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Pe cale de consecinţă, contrar celor susţinute de reclamanta-pârâtă prin cererea din data de 9 mai 2017, tribunalul a apreciat că dispoziţiile acestor hotărâri judecătoreşti nu pot constitui un temei pentru admiterea acestui capăt de cerere şi obligarea pârâtei-reclamante la restituirea sumei de 739.552,17 lei, reprezentând avans achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Această sumă nu poate fi restituită nici în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, având în vedere prevederile art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, precum şi faptul că plata s-a efectuat în temeiul unui contract.

Astfel, prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a comercială s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002. Astfel, s-a reținut că prevederile art. 21 din acest act normativ sunt de aplicabilitate imediată.

Mai mult, tribunalul are în vedere şi prevederile art. 21 alin. 12 din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora prevederile alin. 1 şi 11 se aplică şi proceselor în curs de judecată având ca obiect desfiinţarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe, respectiv înainte de data de 26 iulie 2002 (data când acest text legal a fost introdus în acest act normativ prin Legea nr. 506/2002).

Făcând aplicarea principiului a fortiori, tribunalul a apreciat că prevederile alin. 1 şi 11 se aplică şi proceselor începute ulterior datei de intrare în vigoare a O.G. nr. 25/2002, respectiv ulterior datei de 26 iulie 2002 precum litigiul dedus judecăţii.

Ca atare, tribunalul a apreciat că trebuie să facă aplicabilitatea prevederilor art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, prevederi potrivit cărora în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară Autoritatea va reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu, până la desfiinţarea acestuia.

În alte cuvinte, tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile imperative ale acestui text legal (având în vedere utilizarea verbului „va reține”), nu se poate dispune restituirea către reclamanta-pârâtă a prețului achitat de aceasta în temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000.

De asemenea, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a apreciat că şi capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata dobânzii legale aferente sumei de 739.552,17 lei este neîntemeiat.

La fel, având în vedere caracterul său accesoriu, tribunalul a constatat că şi capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea reconvențională, astfel cum a fost precizată, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumelor reprezentând ratele scadente şi neachitate, precum şi a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate.

În privința sumelor reprezentând ratele scadente şi neachitate, tribunalul a reținut că reclamanta-pârâtă nu poate fi obligată la plata acestora, atâta timp cât - așa cum s-a reținut anterior - contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat de la data de 16 iulie 2007, așa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului.

Ca atare, tribunalul a apreciat că nu mai există niciun temei contractual pentru care reclamanta-pârâtă trebuie să mai achite sumele reprezentând ratele scadente şi neachitate.

De asemenea, în privința acestor sume nu se poate face nici aplicarea prevederilor art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002, întrucât acestea fac vorbire de sumele deja achitate de cumpărător în contul contractului, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, în privinţa sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate, tribunalul a reţinut următoarele:

Aşa cum s-a reţinut anterior, în cauză sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 25/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 506/ 2002.

Potrivit art. 11 din acest act normativ, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).

Având în vedere că, aşa cum s-a reţinut anterior, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 nu mai este în fiinţă, fiind rezoluţionat de la data de 16 iulie 2007, așa cum rezultă din hotărârea nr. 20 din 16 iulie 2007 a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia Domeniilor Statului, tribunalul a apreciat că în cauză sunt pe deplin incidente prevederile art. 11 lit. a) teza I din O.G. nr. 25/2002, potrivit cărora, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului.

Ca atare, tribunalul a apreciat, faţă de aceste prevederi legale, că pârâtei-reclamante i se cuvin sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâta-reclamantă Ministerul Agriculturii Alimentaţiei şi Pădurilor - Agenţia Domeniilor Statului în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă Asociaţia A.

Pe cale de consecinţă, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumelor reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, respectiv 16 iulie 2007.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă Asociația A.

Prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele:

În ce privește decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială, pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, contrar susținerilor apelantei, instanța de apel a reținut, referitor la capătul de cerere având ca obiect daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății, că temeiul nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală, față de natura precontractuală a obligației pe care reclamanta pretinde că a fost încălcată.

Această dezlegare are forță obligatorie pentru instanțele sesizate cu rejudecarea cauzei, fiind confirmată prin respingerea recursului formulat împotriva acestei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, susținerile apelantei privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a intimatei pentru neîndeplinirea obligației de a evidenția în documentația de privatizare sau în evidențele contabile a datoriilor reale ale societății SC B. SA nu pot fi analizate decât în măsura în care susțin îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu a celor ce privesc răspunderea contractuală.

Și în privința celor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, în primul ciclu procesual, apelanta dă o interpretare greșită, prin omiterea unora din considerentele exprimate în cuprinsul acestei decizii. Astfel, neaplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997 intervine doar atunci când legislația specială aplicabilă reglementează respectiva situație. Acest act normativ constituie dreptul comun în ce privește privatizarea. În paragraful următor celui citat de către apelantă, Înalta Curte reține că instanța de fond a ignorat, în mod greșit, prevederile art. 14 alin. 9 din O.U.G. nr. 88/1997, chiar cele despre care apelanta susține că nu sunt aplicabile ca efect al autorității de lucru judecat al acestei decizii.

În al doilea rând, obiectul judecății în primul ciclu procesual a fost mai restrâns decât cel actual, din al treilea ciclu procesual. În consecință, era necesar ca tribunalul să efectueze o analiză mai largă decât cea care a făcut obiectul recursului prin decizia menționată mai sus.

În ce privește invocarea excepției de neexecutare a contractului și declararea rezoluțiunii sau rezilierii contractului, acestea reprezintă două efecte specifice ale contractelor sinalagmatice, rezultând din reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale ce revin părților.

Apelanta a susținut că atât timp cât a invocat excepția de neexecutare a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între părți, nu i se putea pretinde executarea propriilor obligații conform contractului, respectiv plata ratelor prețului la scadențele stabilite, și nici să intervină rezoluțiunea contractului pe acest temei în baza pactului comisoriu inserat în contract.

Curtea a constatat că excepția de neexecutare a contractului are ca efect suspendarea executării obligațiilor ce revin părții care o invocă, fără intervenția instanței, dar numai în situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea acesteia, respectiv ca: obligațiile reciproce să își aibă temeiul într-un contract sinalagmatic, din partea cocontractantului să existe o neexecutare suficient de importantă, neexecutarea să nu se datoreze celui ce invocă excepția, iar părțile să nu fi renunțat la simultaneitatea executării obligațiilor.

Apelanta și-a întemeiat excepția pe neîndeplinirea de către intimată a obligației de neevidențiere în documentația de privatizare a cuantumului real al datoriilor societății.

Astfel cum a reținut Curtea de Apel București, prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009, obligația asumată în acest sens de către autoritatea implicată în privatizare este prealabilă încheierii contractului, ea neconstituind un efect al acestuia.

Prin urmare, această obligație nu derivă din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, nu există interdependență între aceasta și obligația de plată a prețului și, deci, nu poate justifica invocarea excepției de neexecutare.

În privința conduitei contractuale a apelantei, reprezentată prin președinte E., Curtea a apreciat relevante considerentele reținute de Curtea de Apel Oradea în decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015, care se bucură, de asemenea, de puterea lucrului judecat.

Un prim aspect reținut de instanța penală la fila 87, alineatul al doilea, din decizie constă în faptul că majoritatea datoriilor SC B. SA, constatate prin nota nr. 303 din 25 februarie 2003 și neevidențiate în documentația de privatizare, erau ulterioare datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și că nu au fost cunoscute de vânzător.

Acest aspect rezultă și din conținutul notei de verificare. De asemenea, și expertul D. concluzionează în suplimentul la raportul de expertiză, faptul că diferențele de datorii au fost reținute în baza proceselor-verbale de control încheiate după data de 23 octombrie 2000.

Prin urmare, în condițiile în care: documentația de privatizare a fost întocmită de un expert independent, instituția implicată în privatizare nu a cunoscut că datoriile societății sunt mai mari decât cele evidențiate în raportul de evaluare, iar apelanta, în calitate de cumpărător, nu a solicitat efectuarea unor verificări suplimentare anterior încheierii contractului, Curtea nu a putut reține nici cea mai ușoară culpă în sarcina Ministerului Agriculturii și Alimentației, în calitate de vânzător al acțiunilor, în modul de îndeplinire a obligației de informare corectă a cumpărătorului.

Împrejurarea că reprezentanții intimatei au recunoscut ulterior, în cursul executării contractului, existența datoriilor nu are semnificația unei recunoașteri retroactive, a unei culpe la momentul întocmirii documentației, ci are la bază nota nr. 303 din 25 februarie 2003.

Raportat la concluzia de mai sus, Curtea a constatat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a intimatei, lipsind una din condițiile necesare prevăzute la art. 998 și art. 999 C. civ. din 1864, respectiv vinovăția.

De asemenea, la fila 98, primul și penultimul alineat, din aceeași decizie penală, instanța a reținut că nu a fost în intenția Asociației A. respectarea obligațiilor contractuale de a achita diferența de 80% din prețul de vânzare a acțiunilor și de a realiza investițiile asumate și că reprezentantul acesteia a indus în eroare reprezentanții legali ai MAPP și ADS pe parcursul executării contractului cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale, urmărind, în realitate, însușirea unei părți din activele societății privatizate.

Raportat la aceste considerente reținute de instanța penală, coroborat cu faptul că apelanta nu a achitat ratele de preț la datele scadente, precum și cu faptul că excepția de neexecutare a contractului este nefondată, Curtea a apreciat că, în mod legitim, intimata a uzat de dispozițiile art. 5.7 din contractul de privatizare, care instituie un pact comisoriu de ultim grad în situația în care cumpărătorul nu achită două rate consecutive.

În această privință a mai reținut că afirmațiile primei instanțe în sensul că apelanta trebuia să atace pe o altă cale, nespecificată, decizia de desființare a contractului, sunt neîntemeiate, căci nici contractul și nici legea nu impun urmarea unei astfel de conduite.

În condițiile în care hotărârea a intervenit la data de 16 iulie 2007, deci în cursul procesului în care se pune în discuție modul de executare a contractului, era important să se stabilească dacă această hotărâre a condus sau nu la rezoluțiunea acestuia, aspect cu privire la care instanța de apel s-a și pronunțat mai sus.

Contrar susținerilor apelantei, procedând în aceeași manieră, prima instanță nu a încălcat principiul disponibilității, pronunțându-se pe o chestiune incidentală invocată în cauză pe cale de apărare, iar nu prin dispozitiv în afara celor solicitate prin cererile părților. Mai mult de atât, potrivit art. 129 alin. 4 C. proc. civ. de la 1865, în baza rolului activ în procesul civil, judecătorul este în drept să pună în discuția părților orice aspecte de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

În concluzie, în cauză a intervenit rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, astfel cum a reținut prima instanță, criticile apelantei fiind nefondate și în această privință.

În ce privește inaplicabilitatea O.G. nr. 25/2002 în privința efectelor desființării contractului, apelanta nu argumentează în nici un fel această afirmație, în condițiile în care prima instanță a arătat motivele pentru care art. 21 alin. 12 se aplică în cauză. Prin urmare, nici această critică nu poate fi reținută.

Apelanta afirmă, fără să probeze, că intimata a încasat sumele solicitate prin cererea reconvențională în temeiul hotărârii penale, fără însă să dovedească această susținere cu înscrisuri din care să rezulte plata acestor sume.

Pentru aceste motive și constatând că a răspuns tuturor criticilor formulate, Curtea a menținut sentința apelată, respingând apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 372 din 4 martie 2019 a Curții de Apel București, în termen legal a declarat recurs reclamanta-pârâtă Asociația A., înregistrat la data de 24 mai 2019 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865, recurenta a susținut, pe de o parte, că instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curții de Apel Oradea.

În ce privește decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta arată că aceasta a statuat, cu putere de lucru judecat, că nu poate fi reținută asumarea riscului contractual de către cumpărător prin neexercitarea unui control propriu asupra documentațiilor întocmite cu ocazia privatizării și că nu pot fi reținute nici prevederile O.U.G. nr. 88/1997 în sensul că potențialul cumpărător putea cere garanții speciale și inserarea unor clauze suplimentare în ipoteza constatării unor informații incorecte, precum și faptul că instituția implicată în privatizare nu este exonerată de răspundere.

Or, concluziile instanței de apel, potrivit cărora nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, contravin statuărilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia sus arătată.

Referitor la greșita reținere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575/2015 a Curții de Apel Oradea, a subliniat că instanța de apel a constatat, pe baza celor statuate în hotărârea penală, că majoritatea datoriilor neevidențiate în documentaţia de privatizare erau ulterioare datei încheierii contractului şi că reclamanta nu a intenţionat să respecte obligaţiile contractuale (plata a 80% din preţ şi realizarea investiţiilor).

Or, instanţa penală nu a avut în vedere chestiunile juridice cu care a fost învestită instanţa în cauza de faţă, respectiv modul de derulare a contractului nr. 39/2000 prin raportare la ascunderea datoriilor reale ale societăţii. Hotărârea penală a avut în vedere o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din probele administrate în cauza de faţă, iar persoana juridică reclamantă nu se identifică cu persoana fizică E.

Recurenta a mai relevat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, deşi reţine puterea de lucru judecat a deciziei penale, precum şi faptul că a intervenit rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, în temeiul pactului comisoriu de ultim grad, totuşi nu dispune repunerea în situaţia anterioară a ambelor părţi, în sensul de a-i fi restituit reclamantei avansul din preţul plătit. Totodată, instanţa omite a constata că pârâta beneficiază de o dublă reparaţie, de vreme ce prin hotărârea penală s-a dispus deja repararea prejudiciului cauzat intimatei.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

În mod greşit s-a apreciat că temeiul răspunderii pârâtei, în speţă, nu poate fi decât răspunderea civilă delictuală. Astfel, prin decizia atacată s-a reţinut că o instanţă anterioară ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, că cererea de obligare a pârâtei la plata de daune-interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidenţierea datoriilor reale ale societăţii în documentele de privatizare nu se poate întemeia decât pe răspunderea civilă delictuală. Or, ulterior pronunţării deciziei nr. 371/2009 a Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta a formulat o cerere precizatoare, prin care a invocat şi răspunderea contractuală.

Aşa fiind, instanţa de apel a omis a analiza incidenţa prevederilor art. 1336, respectiv art. 1352 C. civ. din 1864, deşi erau pe deplin întrunite condiţiile atragerii răspunderii vânzătorului pentru garanţia legală pentru viciile ascunse ale bunului vândut, prin raportare la dispoziţiile art. 7.2.2, art. 7.4.1 din contractul încheiat de părţi. În continuare, recurenta aduce argumente în sprijinul opiniei că obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse există şi atunci când obiectul contractului de vânzare-cumpărare constă în bunuri incorporale, cum sunt acţiunile.

În sfârşit, chiar şi în situaţia în care s-ar considera că temeiul răspunderii pârâtei-intimate ar fi unul delictual, totuşi instanţa de apel a ignorat prevederile art. 22 alin. 1 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 198/1999 şi art. 13 alin. b) din O.U.G. nr. 198/1999. Astfel, chiar dacă pârâta a angajat un expert pentru întocmirea dosarului de privatizare, avea obligaţia de a se asigura că actele puse la dispoziţia expertului sunt actuale. Ca atare, consideră că, cu ignorarea probelor administrate nu s-a reţinut vinovăţia pârâtei, cel puţin sub forma gravei neglijenţe. Recurenta a evocat aspecte rezultate din raportul de expertiză contabilă, din nota nr. 303/2008 întocmită de ADS şi considerentele pentru care aspectele de fapt reţinute în hotărârea penală nu au relevanţă în cauză.

Recurenta a criticat şi soluţia instanţei de apel, referitoare la inexistenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului.

Or, contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora evidenţierea datoriilor reale ale societăţii era o obligaţie prealabilă încheierii contractului, reclamanta a invocat această excepţie în considerarea faptului că i-a fost transmis dreptul de proprietate asupra unor acţiuni afectate de vicii ascunse, respectiv al dobândirii unor părţi de interes într-o societate cu datorii mai mari decât cele la care se putea aştepta cumpărătorul.

Mai mult, nu se putea reţine în sarcina cumpărătorului vreo culpă în neexecutarea obligaţiei de plată a preţului, de vreme ce a invocat excepţia de neexecutare tocmai în virtutea datoriilor ascunse ale societăţii. Recurenta a relevat modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, respectiv încheierea a 3 acte adiţionale la acesta, prin care i s-a aprobat prelungirea termenelor de plată a ratelor scadente din preţ, tocmai în considerarea neevidenţierii datoriilor reale ale societăţii privatizate.

În sfârşit, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut că a intervenit rezoluţiunea contractului, în temeiul pactului comisoriu de grad IV, de vreme ce excepţia de neexecutare fusese invocată de către cumpărător cu 3 ani anterior adoptării de către ADS a hotărârii nr. 66 din 26 februarie 2003.

În concluzie, recurenta a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate, cu trimiterea spre rejudecare instanţei de apel şi, în subsidiar, modificarea acestei decizii, în sensul admiterii apelului reclamantei-pârâte şi, în consecinţă, a admiterii cererii principale şi a respingerii cererii reconvenţionale.

Prin întâmpinare, intimata Agenţia Domeniilor Statului a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu încalcă dezlegările date în hotărâri anterioare, că cele statuate prin decizia penală nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea vizează aspecte litigioase în strânsă legătură cu cele deduse judecăţii în prezenta cauză, respectiv conduita contractuală a reclamantei, manifestată prin reprezentantul său legal la data derulării evenimentelor.

În sfârşit, a susţinut că decizia pronunţată în apel nu cuprinde motive contradictorii şi că nu au fost greşit aplicate norme de drept material.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la greşita reţinere a incidenţei puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În ce priveşte decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în prezenta cauză, într-un ciclu procesual anterior, ceea ce se impută deciziei recurate este, în realitate, pretinsa încălcare a prevederilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, în sensul că problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii pentru instanţa de apel, în rejudecare.

Însă, aşa cum corect a statuat şi instanţa de apel, prin decizia sus arătată, nu s-a reţinut temeinicia sau netemeinicia cererii reclamantei, de obligare a pârâtei la repararea prejudiciului cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societăţii al cărei pachet majoritar de acţiuni urma a fi vândut. În mod asemănător, nu s-a reţinut nici natura răspunderii pârâtei, ca instituţie implicată în privatizare şi vânzător în cadrul contractului de vânzare-cumpărare. Singurele chestiuni de drept dezlegate de către instanţa de recurs au vizat împrejurarea că procedura de privatizare a societăţilor agricole este supusă prevederilor unei legi speciale, anume Legea nr. 99/1999 şi, numai în măsura în care legea specială nu cuprinde o dispoziţie derogatorie, se aplică dreptul comun în materie, respectiv O.U.G. nr. 88/1997. De asemenea, decizia invocată recomanda necesitatea efectuării unei expertize contabile pentru corecta stabilire a situaţiei de fapt, probă, de altfel, administrată de instanţa de fond.

Din această perspectivă, criticile formulate prin cererea de recurs nu relevă modalitatea în care instanţa de apel a încălcat cele statuate prin decizia nr. 3230/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cât priveşte greşita reţinere a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 575 din 21 septembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea, se impune a face mai multe precizări. În primul rând, decizia atacată în cauza de faţă nu face aplicarea nici a aspectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ca excepţie procesuală de fond, peremptorie şi absolută, prevăzută de art. 166 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 1201 C. civ. din 1864 şi nici a acelor prevederi ale Codului de procedură penală, care instituie autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, în ce priveşte existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, asupra cauzei civile în care se soluţionează latura civilă (aspectele civile ale faptei ce constituie infracţiune).

În realitate, dosarul penal finalizat prin decizia evocată a avut ca obiect, printre altele, săvârşirea de către reprezentantul legal al reclamantei a unei infracţiuni de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în sensul inducerii în eroare a reprezentanţilor pârâtei, cu prilejul adjudecării licitaţiei şi încheierii contractului de privatizare a SC B. SA, precum şi pe parcursul executării acestuia, prin promisiunea de achitare a preţului acţiunilor, a datoriilor societăţii, precum şi de realizare a unor investiţii din surse proprii şi prezentarea unor situaţii care atestau, în mod nereal, că acţiunile ar fi fost achitate şi investiţiile realizate. De asemenea, aceeaşi persoană a fost judecată şi pentru săvârşirea infracţiunilor de bancrută frauduloasă, în sensul că, în calitate de reprezentant al reclamantei şi prevalându-se de statutul de acţionar majoritar, ar fi determinat înregistrarea de datorii nereale în evidenţele SC B. SA şi şi-ar fi însuşit activele acestei societăţi, fraudând creditorii sociali. În ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, în cursul procesului s-a prescris răspunderea penală, astfel că instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, iar pentru săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, reprezentantul legal de la acea epocă al recurentei a fost condamnat definitiv.

Ceea ce este important de reţinut este însă faptul că, în cursul soluţionării cauzei penale, inculpata a formulat apărări referitoare la pretinsa neevidenţiere, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societăţii, iar instanţa penală a verificat aceste apărări. De altfel, pentru a înlătura această apărare a inculpatei, instanţa penală face trimitere chiar la conţinutul raportului de expertiză contabilă instrumentat în cauza civilă de faţă, arătând că din acest mijloc de probă rezultă că majoritatea datoriilor societăţii, pretins neevidenţiate la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, rezultă din procese-verbale încheiate ulterior datei de 30 septembrie 2000.

Aşadar, instanţa de apel a evocat, în cuprinsul deciziei atacate, elemente de fapt comune celor două cauze (civilă şi penală), stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate, în realitate, în dosarul de faţă. Evocarea unor împrejurări de fapt comune celor două cauze este firească din moment ce ambele au vizat, din perspectivă diferită, atât comportamentul părţilor din perioada precontractuală, cât şi modul de derulare a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, sub aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii obligaţiilor asumate de părţi. Însă, contrar celor susţinute de recurentă, decizia atacată nu se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a deciziei penale, în sensul de mijloc de probă, ca prezumţie legală absolută şi irefragrabilă, prevăzută de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864, astfel că această critică este vădit nefondată.

Cât priveşte criticile subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite. Sub un prim aspect, nu există nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv.

Aspectele învederate de recurentă, în sensul că constatarea rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de ultim grad, ar fi trebuit să conducă la admiterea capătului de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi la restituirea avansului din preţ, nu reprezintă o veritabilă critică referitoare la considerente contradictorii ci, eventual, la greşita aplicare a normelor de drept material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod asemănător, nici critica referitoare la acordarea unei duble reparaţii pârâtei-reclamante prin admiterea cererii reconvenţionale, în condiţiile în care acesteia i s-au acordat despăgubiri şi prin decizia penală nr. 575/2015 nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci, eventual, celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După recalificarea acestor critici, instanţa de recurs constată că, prin decizia atacată, s-a reţinut că legea specială, respectiv art. 21 alin. 1 din O.G. nr. 25/2002 instituie o excepţie de la dreptul comun, potrivit căruia, în cazul desfiinţării unei convenţii, prin rezoluţiune sau altă modalitate prevăzută de lege, părţile sunt obligate să restituie prestaţiile primite în temeiul actului juridic desfiinţat. Conform acestei norme de excepţie, în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, autoritatea implicată în procedura de privatizare reţine de la cumpărător toate sumele achitate în temeiul convenţiei, inclusiv, ca în prezenta speţă, avansul din preţ. Or, recurenta nu formulează nicio critică din care să rezulte motivele pentru care apreciază acest text de lege ca fiind inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte dubla reparaţie a prejudiciului cauzat pârâtei, reţine, aşa cum s-a mai arătat anterior, că prin hotărârea penală a fost lăsată nesoluţionată latura civilă, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de înşelăciune. Aşadar, pârâtei din prezenta cauză nu i-au fost acordate daune-interese prin nicio altă hotărâre. În realitate, prin hotărârea penală au fost desdăunaţi doar creditorii SC B. SA, constituiţi părţi civile pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă, nu şi pârâta din prezenta cauză, parte vătămată în raport cu infracţiunea de înşelăciune în convenţii.

Referitor la criticile de nelegalitate întemeiate de recurentă pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că nici acestea nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut drept cauză a cererii de despăgubire doar răspunderea civilă delictuală. Soluţia instanţei de apel s-ar fi întemeiat pe puterea de lucru judecat a unei decizii pronunţate în al doilea ciclu procesual (decizia nr. 372 din 4 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti), dar cu ignorarea împrejurării că, ulterior pronunţării acelei hotărâri, reclamanta şi-a modificat acţiunea. În concret, a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile şi pe răspunderea civilă contractuală, invocând garanţia pentru vicii ascunse ce incumbă vânzătorului, în temeiul art. 1336 şi art. 1352 C. civ. din 1864.

Instanţa constată că aceste susţineri ale recurentei, pe lângă faptul că nu reprezintă veritabile critici relative la aplicarea greşită a normelor de drept material, susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ignoră practic conţinutul real al actelor de procedură întocmite în prezenta cauză.

În concret, încă din al doilea ciclu procesual, respectiv prin cererile depuse la 22 martie 2005 şi 5 aprilie 2005, reclamanta şi-a fundamentat capătul de cerere în despăgubiri atât pe răspunderea civilă delictuală, cât şi pe răspunderea civilă contractuală, respectiv răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Prin decizia nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa a statuat, în adevăr, cu putere de lucru judecat, că, funcţie de temeiurile de fapt ale cererii şi normele de drept invocate, nu ar putea fi reţinută decât instituţia juridică a răspunderii civile delictuale.

În al treilea ciclu procesual, deşi reclamanta şi-a modificat, în două rânduri, cererea de chemare în judecată (la 11 aprilie 2011 şi 9 mai 2017), a menţinut acelaşi temei dual al capătului de cerere în despăgubiri, atât răspunderea civilă delictuală, cât şi răspunderea contractuală, fundamentată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Aşadar, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, instanţele erau pe deplin obligate să respecte chestiunile de drept dezlegate prin decizia de trimitere anterioară.

Cât priveşte angajarea răspunderii vânzătorului pachetului majoritar de acţiuni pentru viciile ascunse ale bunurilor incorporale înstrăinate reclamantei, întemeiată pe art. 1336 şi art. 1352 C. civ. din 1864, cerere asupra căreia instanţa de apel ar fi omis a se pronunţa, constată următoarele:

Deşi cauza de faţă a parcurs mai multe etape procesuale, pe parcursul cărora reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, niciodată aceasta nu a solicitat, în primă instanţă, angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pe temeiul garanţiei legale pentru vicii ascunse ale bunului vândut, ci doar răspunderea vânzătorului pentru evicţiune.

Abia prin apelul soluţionat prin decizia nr. 372 din 4 martie 2019, ce face obiectul recursului de faţă, reclamanta a făcut trimitere, în mod echivoc, la răspunderea vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, instituţie juridică pe care o dezvoltă, ulterior, în prezenta cale de atac.

În acest context, reţine că instanţa de apel, neluând în dezbatere aceste aspecte, a făcut o corectă aplicare a limitelor efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum). Astfel, potrivit art. 294 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Aşadar, nu este permisă schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel, astfel că instanţa de prim control judiciar în mod corect nu a luat în dezbatere viciul acţiunilor vândute, constând în situaţia precară a societăţii.

Referitor la greşita aplicare a normelor de drept material în legătură cu antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, constată că recurenta se limitează să evoce prevederile art. 22 alin. 1 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 198/1999 şi art. 13 alin. 3 din acelaşi act normativ. Aceste texte de lege reglementează obligaţia instituţiei implicate în privatizarea societăţilor agricole de a întocmi dosarul de prezentare sau raportul de evaluare, iar recurenta nu arată, în concret, modalitatea în care aceste norme de drept material au fost ignorate sau greşit aplicate de instanţa de apel.

În realitate, recurenta solicită reinterpretarea materialului probator administrat, evocând conţinutul raportului de expertiză contabilă, documentele pe baza cărora s-a întocmit dosarul de privatizare, note de constatare întocmite ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare ş.a.m.d. Pe baza reevaluării probatoriului, recurenta tinde la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, solicitare incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, limitată doar la aspecte de legalitate.

Cât priveşte criticile relative la soluţia dată excepţiei de neexecutare a contractului, reţine că şi acestea sunt vădit nefondate.

Astfel, susţinerea că excepţia de neexecutare s-ar fi întemeiat şi pe faptul că bunurile ce i-au fost înstrăinate erau afectate de vicii ascunse nu va fi analizată, fiind o susţinere nouă, făcută pentru prima dată în recursul de faţă, pentru considerentele expuse anterior ce nu vor fi reluate.

În rest, toate celelalte susţineri reprezintă opinii ale recurentei asupra situaţiei de fapt pretins greşit reţinută de instanţele anterioare, la lipsa sa de culpă în neexecutarea contractului ş.a.m.d. Or, din nici una din aceste susţineri nu rezultă că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele de drept material, reţinând că, pentru invocarea excepţiei de neexecutare şi suspendarea executării propriei obligaţii de către cumpărător, trebuie să existe o neexecutare suficient de importantă a unei obligaţii contractuale reciproce şi interdependente a celeilalte părţi contractante. În esenţă, pârâta-intimată şi-a executat cea mai importantă obligaţie care îi revenea, aceea de a transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra pachetului majoritar de acţiuni deţinut la emitentul SC B. SA, în vreme ce recurenta, deşi a deţinut calitatea de acţionar majoritar al societăţii privatizate în perioada 2000-2007 şi a uzat de prerogativele conferite de această calitate, nu şi-a executat obligaţia corelativă, de a achita nicio sumă din restul de preţ rămas neachitat, de 80%. Mai mult, prin prezenta acţiune îşi cuantifică prejudiciul pretins cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a tuturor datoriilor societăţii, chiar la nivelul acestor datorii şi solicită, într-o primă etapă procesuală, compensarea acestora cu propriul debit, constând în preţ, creând o nepermisă confuzie între obligaţiile sociale, garantate doar cu patrimoniul social, şi obligaţiile acţionarului însuşi, decurgând din contractul de vânzare-cumpărare în litigiu.

În sfârşit, criticile referitoare la greşita statuare a instanţei de apel asupra rezoluţiunii contractului nr. 39/2000, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de grad IV, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. În esenţă, recurenta solicită ca, urmare a reevaluării probatoriului, să se stabilească că reclamanta a fost îndrituită să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi, pe cale de consecinţă, să suspende executarea obligaţiei de plată a preţului. Or, fără a mai reveni asupra celor anterior arătate, se impune a reaminti că recursul este o cale de atac în reformare, nedevolutivă, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.