Kiosk removal order upheld as Supreme Court declines jurisdiction over tribunal appellate ruling.

Şedinţa publică din data de 20 martie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, la data de 30 iunie 2015, reclamanta Comuna Sânmartin a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să fie obligat pârâtul să-şi ridice chioşcul metalic proprietatea acestuia, amplasat pe imobilul proprietatea reclamantei situat în Băile 1 Mai, în incinta B., com. Sânmartin, iar în cazul în care acesta în termen de 10 zile la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti nu-şi ridică construcţia să fie autorizată reclamanta să procedeze la ridicarea chioşcului pe cheltuiala pârâtului.

2. Prin sentinţa civilă nr. 9383 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Oradea, secţia civilă a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Sânmartin.

3. Apelul declarat de reclamanta Comuna Sânmartin împotriva sentinţei civile nr. 9383 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Oradea a fost admis de către Tribunalul Bihor, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 807/A/2017 din 12 septembrie 2017, fiind schimbată în tot sentinţa apelată în sensul admiterii acţiunii reclamantei Comuna Sânmartin în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligat pârâtul A. să-şi ridice chioşcul metalic proprietatea acestuia, amplasat pe imobilul proprietatea reclamantei Comuna Sânmartin, înscris în CF NDF 1147 Sânmartin cu nr. cad. x, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în caz contrar autorizează reclamanta să procedeze la ridicarea chioşcului. Fără cheltuieli de judecată.

4. Contestaţia în anulare declarată de A. împotriva deciziei nr. 807/A/2017 din 12 septembrie 2017 a Tribunalului Bihor, secţia I civilă a fost admisă de către aceeaşi instanţă, prin decizia nr. 1229/A/2017 din 6 decembrie 2017, fiind anulată în totalitate decizia contestată şi rejudecând apelul:

A fost admis apelul declarat de reclamanta Comuna Sânmartin împotriva sentinţei civile nr. 9383 din 21 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Oradea, pe care a schimbat-o în tot sentinţa, în sensul admiterii acţiunii reclamantei Comuna Sânmartin în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligat pârâtul A. să-şi ridice chioşcul metalic proprietatea acestuia, amplasat pe imobilul proprietatea reclamantei Comuna Sânmartin, înscris în CF NDF 1147 Sânmartin cu nr. cad. x, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în caz contrar autorizează reclamanta să procedeze la ridicarea chioşcului. Fără cheltuieli de judecată.

5. Împotriva deciziei civile nr. 1229/A/2017 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul A., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 31 ianuarie 2018.

6. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bihor, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Oradea, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtulul A. împotriva deciziei civile nr. 1229/A/2017 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2018.