Extraordinary cancellation appeal dismissed for failure to establish public-order jurisdictional defect or material error in contract recharacterization

Şedinţa publică din data de 20 martie 2018

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

1. Prin decizia nr. 1801 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 52 din 02 februarie 2017 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Au fost admise recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. şi de intervenientul C. împotriva aceleiaşi decizii, fiind modificată decizia nr. 52 din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în sensul că:

A fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, ca nefondat.

Au fost admise apelurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul C. împotriva sentinţei nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş.

A fost schimbată sentinţa nr. 980 din 31 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în sensul că:

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., ca neîntemeiată.

A fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 137 din 07 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

A fost obligată recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. la plata sumei de 155.171,59 RON către recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi a sumei de 318.556,45 RON către recurentul-intervenient C., reprezentând cheltuieli de judecată, taxa judiciară de timbru şi onorariu avocat, în apel şi recurs.

2. Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat contestaţie în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 teza I C. proc. civ., solicitând anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului.

În susţinerea motivului contestaţiei în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a susţinut că, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea exclusiv competenţa de a aplica legea la împrejurările de fapt ce fuseseră pe deplin stabilite.

Or, prin decizia nr. 1801/2017 a aplicat aceeaşi lege, dreptul comun în materia contractelor la o situaţie de fapt nouă, stabilită direct în recurs.

Procedând în acest sens, instanţa de recurs şi-a întemeiat decizia atacată pe o premisă diferită, respectiv aceea că între părţi nu există un contract obligatoriu, considerând că între părţi nu s-a încheiat un contract de transport, ci un contract-cadru, schimbând astfel un element esenţial al situaţiei de fapt.

Astfel, cu încălcarea normelor referitoare la competenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat aceleaşi dispoziţii legale la o altă situaţie de fapt, care excludea însă existenţa între părţi a unui contract care să reglementeze drepturi şi obligaţii concrete, eliminând împrejurări importante legate de încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor ce-i incumbau conform contractului, împrejurări reţinute, de altfel, de instanţele de fond.

Stabilirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unui alt conţinut al raportului juridic existent între părţi este rezultatul unei greşeli materiale.

S-a mai arătat că, în timp ce instanţa de apel a constatat din probe dolul, menţionând expres că pârâta a creat o falsă speranţă reclamantei în privinţa începerii efective a relaţiei comerciale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia contestată, a considerat exclus dolul în raporturile dintre părţi, apreciind că lipsesc intenţiile frauduloase.

Instanţa de apel a prezentat raţionamentul şi probele din care a despins concluzia existenţei dolului, iar instanţa de recurs a constatat fără vreo argumentaţie sau probă care să susţină o astfel de concluzie că lipsesc intenţiile frauduloase ale pârâtei, deşi rolul său era să aplice legea la situaţia de fapt deja stabilită.

Procedând astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat competenţa funcţională stabilită de art. 314 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de recurs a soluţionat cauza pe fond, deşi, conform motivării, au rămas neclarificate anumite aspecte din situaţia de fapt.

Referitor la prejudiciu, în faza apelului s-a constatat că a fost dovedit, fiind prezentată pe larg argumentaţia instanţei de apel, din probele administrate stabilind şi cuantumul acestuia.

Or, instanţa de recurs s-a comportat ca şi cum nu ar fi existat această clarificare la instanţa fondului, ceea ce poate constitui o greşeală materială.

Prin decizia nr. 1371/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pretins a fi fost încălcată de Curtea de Apel Suceava în soluţionarea apelului, se reţine din situaţia faptică a dosarului că, prin contractul nr. x/2009 s-a convenit asupra elementelor esenţiale, respectiv a modului de executare a obligaţiilor, bonificaţiilor, modalităţii de plată, modificării sau încetării contractului, împrejurare care nu a schimbat natura convenţiei şi nu a depăşit limitele unui contract-cadru, care dă naştere unei obligaţii de a contracta.

După casare, Curtea de Apel Suceava nu a avut în vedere că părţile ar fi încheiat un contract de transport şi nu a aplicat un regim juridic special al acestui contract. Dimpotrivă, instanţa de fond a analizat, conform dispoziţiilor din decizia de casare nr. 1371/2015, în concret raportul juridic, aplicând textele generale din materia contractelor.

Însă, în decizia contestată instanţa de recurs nu a observat aceste aspecte, ceea ce se poate califica ca fiind drept o greşeală materială.

Instanţa de recurs a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite sau reapreciat în recurs.

Esenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. se referă la faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa funcţională de a se pronunţa în fond asupra pricinii deduse decât în cazuri foarte limitate, situaţii care nu sunt incidente în speţă.

În final, s-a arătat că lipsa competenţei funcţionale a instanţei de recurs de a se pronunţa asupra fondului nu a mai putut fi invocată sau discutată, întrucât motivarea efectivă a instanţei, în condiţiile încălcării dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă nu a putut fi cunoscută de către contestatoare decât după luarea la cunoştinţă a motivării deciziei contestate.

Stabilirea de către instanţa de recurs a unui alt conţinut al raportului juridic existent între părţi este rezultatul unei greşeli materiale, fiind incident motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ.

La soluţionarea prezentei contestaţii în anulare instanţa trebuie să ţină cont de toate aspectele prezentate anterior, din perspectiva asigurării liberului acces la justiţie şi a efectivităţii căilor de atac, motivele contestaţiei în anulare trebuind interpretate astfel încât să respecte art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, să asigure efectivitatea accesului la justiţie inclusiv prin posibilitatea exercitării în mod real a căii de atac şi asigurarea unui remediu eficace împotriva încălcării legii.

În continuare, contestatoarea a mai invocat jurisprudenţa CEDO, respectiv Glaser c. Republicii Cehe, Franck Beauseigneur c. Franţei, Kudla c. Poloniei, Aydin c. Turciei, Kaya c. Turciei şi Z şi alţii c. Regatului _Unit.

Concluzionând, contestatoarea a susţinut că aspectele pe care le-a invocat cu privire la neregularităţile deciziei atacate urmăresc atât anularea acesteia pentru încălcarea normelor imperative privind competenţa instanţei, care în mod greşit a analizat fondul cauzei, cât şi asigurarea unui remediu efectiv pentru încălcarea adusă ca urmare a încălcării drepturilor consacrate la nivel intern şi european.

Pentru considerentele expuse, s-a solicitat anularea deciziei nr. 1801/6.12.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecarea cauzei.

3. Prin întâmpinare, intimata S.C. B. S.A. Târgu Mureş a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, întrucât se reîncearcă o repunere în discuţie a unei soluţii irevocabile pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Privitor la motivul de contestaţie în anulare subsumat art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. s-a susţinut că acesta nu este aplicabil, întrucât instanţa competentă material să soluţioneze recursul este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că, competenţa funcţională nu este de ordine publică.

S-a mai susţinut că nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât contestatoarea nu face decât să repună în discuţie însăşi soluţia instanţei de recurs, ceea ce nu este permis pe calea contestaţiei în anulare, precum şi probleme de fond ce au fost soluţionate de instanţa de recurs.

4. Intimatul C., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, susţinând că decizia contestată este temeinică şi legală.

5. Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte urmează să o respingă pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. prevăd că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivul când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Necompetenţa de ordine publică reglementată de C. proc. civ. prin art. 159 prevede expres şi limitativ cazurile unei nulităţi absolute, respectiv încălcarea competenţei generale atunci când acţiunea nu este de competenţa instanţei judecătoreşti, încălcarea competenţei materiale atunci când acţiunea este de competenţa unei alte instanţe de alt grad decât cea sesizată şi încălcarea competinţei teritoriale exclusive când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În cauză, prin argumentele dezvoltate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea invocă încălcarea competenţei materiale funcţionale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea pe fond a cauzei, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ.

Astfel, se solicită retractarea deciziei contestate pentru încălcarea atribuţiilor jurisdicţionale ce revin instanţei în soluţionarea recursului, ipoteză ce nu poate fi valorificată prin prisma contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Încălcarea competenţei materiale reglementată de art. 159 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere art. 317 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, se referă la regulile de sesizare a unei instanţe de judecată a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate de către o instanţă necompetentă, cu identificarea criteriilor pe baza cărora se realizează delimitarea competenţei între aceste instanţe. Criteriile avute în vedere de norma enunţată fiind cele obiective, între instanţe de grade diferite sau pe verticală, şi cel teritorial, între instanţe de acelaşi grad, dar situate în circumscripţii diferite.

Or, în cauză, prin sesizarea instanţei cu prezenta contestaţie în anulare nu se pune în discuţie o astfel de încălcare a normelor de competenţă materială, respectiv o încălcare a regulilor de sesizare a instanţelor de judecată ce nu a putut fi invocată pe calea apelului sau recursului, ci o încălcare a regulilor de soluţionare a recursului, echivalând cu o critică ce ar putea forma, eventual, un motiv de recurs, iar nu de retractare, ceea ce este inadmisibil în calea de atac a contestaţiei în anulare.

Contestatoarea S.C. A. S.A. Bucureşti invocă o presupusă încălcare a competenţei funcţionale în soluţionarea recursurilor, prin care tinde la anularea unei hotărâri irevocabile, aspecte ce nu pot fi valorificate din perspectiva dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de contestaţie în anulare reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., prin prisma căruia se invocă greşeala materială a instanţei de recurs în soluţionarea cauzei.

Greşelile materiale în înţelesul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului, acestea trebuie să fie evidente şi involuntare, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei.

Prin urmare, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.

În speţă, contestatoarea S.C. A. S.A. Bucureşti a susţinut că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, ca urmare a stabilirii unui alt conţinut al raportului juridic existent între părţi, în sensul că contractul nr. x/2009 reprezintă un contract-cadru de prestări servicii şi nu un contract de transport.

Aşadar, nu se invocă o greşeală materială în sensul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv o eroare evidentă legată de aspectele formale ale recursului, ci se critică modul în care instanţa de recurs a calificat natura juridică a actului dedus judecăţii şi efectele acestuia, contestatoarea solicitând, în realitate, o reexaminare a fondului recursurilor, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală.

A da posibilitatea părţilor de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluţionata pricina şi s-au stabilit raporturile litigioase dintre părţi, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecată nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Numai o încălcare a dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă ori o greşeală materială esenţială, care a determinat o soluţie eronată, poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare, ceea ce nu este cazul în speţă, prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. având un câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui veritabil recurs la recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 1801 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare declarată de contestatoarea S.C. A. S.A. Bucureşti împotriva deciziei nr. 1801 din 6 decembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2018.