Real Estate Sale Nullity and Registry Cancellation: Jurisdictional Competence of High Court for Appeals Against Tribunal Decisions Under 200,000 RON Threshold

Şedinţa publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare la data de 12 ianuarie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. şi F., au solicitat să se dispună nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/25.01.2006; radierea înscrierilor din CF x ned. Botiz nr. cad. 938/2 a CF Botiz; obligarea pârâţilor de ordin 1 şi 2 să încheie cu reclamanţii contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 3000 mp înscris în CF x ned. Botiz nr. cad. 938/2, în baza antecontractului încheiat la data de 29.06.1999, în caz contrar să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act apt de întabulare, cu înscrierea dreptului acestora de proprietate în CF, cu rang anterior, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4340 din 16 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C., D., E. şi F., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului autentic de vânzare cumpărare încheiat între aceştia din urmă la data de 25.01.2006 cu privire la imobilul în litigiu, în natură teren intravilan în suprafaţă de 3.000 mp situat în comuna Botiz, jud. Satu Mare, identificat conform datelor din petitul cererii introductive în primă instanţă, respingându-se totodată capetele de cerere vizând radierea din cartea funciară, în mod corespunzător, a dreptului de proprietate imobiliară astfel dobândit de către cumpărătorii E. şi F. şi obligarea pârâţilor promitenţi-vânzători C. şi D. din antecontractul din data de 29 iunie 1999 încheiat cu reclamanţii A. şi B. la perfectarea acestuia din urmă în formă autentică, fiind totodată obligaţi reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâţilor în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe au promovat apel apelanţii-reclamanţi A. şi B., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 677/Ap din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 4340 din 16 decembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2016, şi în consecinţă:

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă acţiunea reclamanţilor şi, drept urmare, a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.01.2006 al Biroului Notarului public G.; a dispus radierea înscrierilor de carte funciară de sub poziţiile nr. B1 şi B2 din C.F. nr. x Botiz, provenită din conversia pe hârtie a CF nr. x Nedef. Botiz, urmare a transcrierii nr. cad. x (în suprafaţă de 3.000 mp) din C.F. nr. x Botiz, respectiv din C.F. nr. x Nedef. Botiz a nr. top. vechi x (în suprafaţă de 5.000 mp); a obligat pârâţii C. şi D. să încheie cu reclamanţii A. şi B. contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafaţă de 3.000 mp identificat conform celor de mai sus, teren care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 iunie 1999 între aceleaşi părţi, în caz contrar prezenta hotărâre urmând a ţine loc de act juridic apt de întabulare, cu înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate imobiliară astfel dobândit de către reclamanţi.

Au fost obligaţi, intimaţii-pârâţi C., D., E. şi F., întemeiat pe dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cu modificările ulterioare, la plata în solidar, către bugetul de stat, a sumei totale de 3045 RON RON, reprezentând reducere cu 50% a taxei judiciare de timbru datorate de către apelanţii-reclamanţi, încuviinţată în prezentul dosar prin încheierea civilă din data de 26.04.2017 a Tribunalului Satu Mare, respectiv prin încheierea civilă din data de 09.03.2016 a Judecătoriei Satu Mare.

Au fost obligaţi intimaţii-pârâţi C., D., E. şi F. să plătească apelanţilor-reclamanţi A. şi B. suma totală de 6645 RON RON (reprezentând 3.600 RON onorariu avocaţial şi 3045 taxă judiciară de timbru în cele două stadii procesuale), cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta F., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia I civilă.

Prin adresa emisă la 7 februarie 2018 de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă a fost înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 677/Ap din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, către Curtea de Apel Oradea.

Prin adresa din 12 februarie 2018, Curtea de Apel Oradea a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 februarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Oradea.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Oradea, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Satu Mare.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Satu Mare, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Oradea, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 677/Ap din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.