Jurisdictional threshold for ICCJ review of CHF loan abuse cases under 200,000 RON following unconstitutionality of monetary appeal limits
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted an exception of lack of material jurisdiction and declined the case to the Bucharest Court of Appeal, leaving the civil dispute on hold pending the Court of Appeal's review of the appeal. The case involved a consumer credit action where the plaintiff sought to declare certain clauses in a Swiss Franc-denominated loan contract null and void as abusive and forced the bank to convert the loan to Romanian Leu (RON) at a fixed exchange rate; the first-instance and appellate courts had previously dismissed the claim. The decisive legal basis was Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, which limits the ICCJ’s appellate jurisdiction to appeals against Court of Appeal decisions or cases expressly provided by law, thereby excluding the ICCJ from hearing appeals against lower court decisions in monetary disputes valued under 200,000 RON, regardless of the unconstitutionality of the monetary threshold for access to appeal established by Constitutional Court Decision No. 369/2017.
Legislator headnote
AI generatedart. 406 C. proc. civ, art. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ; Jurisdictional threshold for ICCJ review of CHF loan abuse cases under 200,000 RON following unconstitutionality of monetary appeal limits: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 15 martie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 17.04.2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. alături de persoanele indicate în Anexa 1, coloana B, au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1, coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1, coloana F, respectiv din condiţiile generale - Anexa 4, pentru încălcarea de către bancă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1, coloana H; obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 144.000 RON, conform Anexei 5.
Cauza a fost declinată Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată sub nr. x/2015, iar prin sentinţa civilă nr. 3206/09.06.2015, această instanţă a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fiind înregistrată sub dosar nr. x/2015.
Prin încheierea din data de 27.10.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus disjungerea cererilor privind pe fiecare reclamat în parte, fiind formate dosare separate pentru fiecare dintre reclamanţi.
Astfel, a fost format prezentul dosar, înregistrat sub nr. x/2015, iar la data de 22.12.2015 reclamanta a depus la dosar cererea sa de chemare în judecată formulată în concret, raportat exclusiv la situaţia sa, solicitând instanţei: constatarea nulităţii absolute a clauzelor: Condiţii speciale: Clauza 4.1. orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului Contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul. 4.2. împrumutatul va rambursa creditul în 300 rate lunare egale (incluzând credit şi dobândă), a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 260,9 CHF; Clauza 4.6. teza III Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat. Clauza 5.9. teza II Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, din contractul de credit nr. x/31.05.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON, la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU 1,8909; precum şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3660/2016 din 1 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 406 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea la judecarea capătului de cerere privind daunele morale şi de renunţarea la judecarea cererii reconvenţionale şi a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A..
Împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti a declarat apel reclamanta A., aceasta solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 3660 din 1 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Prin adresa emisă la 29 ianuarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 ianuarie 2018.
La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Bucureşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Bucureşti.
Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.