Competence for appeal against tribunal judgment in low-value civil dispute: Supreme Court lacks jurisdiction under Art. 97(1) CPC

Şedinţa publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău, secţia Civilă la data de 24.07.2014 sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 143.870,28 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor aferente debitelor restante în perioada februarie 2013-15.07.2014, penalităţi calculate în baza art. 8.1 lit. a) din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.07.2012, respectiv 1% pentru fiecare zi de întârziere, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9655 din 25 septembrie 2015, Judecătoria Buzău, secţia Civilă a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 219.102,92 RON reprezentând penalităţi de întârziere, calculate conform art. 4 din contractul nr. x/30.03.2012, aferente debitului ce rezultă din facturile fiscale nr. x/22.01.2013, nr. y/22.03.2013 şi nr. 2848/25.03.2013, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 7482,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., solicitând casarea sentinţei nr. 9655/25.09.2015 şi, pe fondul cauzei respingerea acţiunii reclamantei ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia nr. 1 din 3 ianuarie 2017, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 9655 din 25 septembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2014, pe care a anulat-o, stabilind termen pentru rejudecarea fondului.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017, rejudecând cauza în fond, după admiterea apelului, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 85.803,07 RON reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate în raport cu facturile fiscale x/22.01.2013 şi y/22.03.2013, aferente contractelor x/30.03.2012 şi y/20.08.2012 pentru perioada cuprinsă între 02.2013 şi 25.05.2016, precum şi la plata în continuare până la plata soldului rămas neachitat. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2813 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în urma compensării parţiale a acestora.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin adresa emisă la 31 ianuarie 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 12 februarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Ploieşti.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Dâmboviţa.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Dâmboviţa, revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1146/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.