Cassation rejected for lack of jurisdiction and case transferred to appellate court in land lease nullity and compensation dispute

Şedinţa publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Feteşti la data de 26 august 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Oraşului Ţăndărei, S.C. B. S.R.L. Ţăndărei şi C. a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută a Contractului de Arendă nr. x/23.01.2007, înregistrat la Consiliul Local Ţăndărei sub nr. x/26.06.2007, încheiat între C. şi S.C. B. S.R.L. pentru proprietatea reclamantului, cota parte de 1/4 din terenul în suprafaţă de 5ha, situat în extravilanul loc. Ţăndărei, tarlaua x/7, parcela x şi obligarea pârâţilor să îi plătească lipsa de folosinţă: C. 5,420 RON, iar Primăria Oraşului Ţăndărei, în solidar, cu S.C. B. S.R.L. 5,251 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 127 din 24 februarie 2016 pronunţată de Judecătoria Feteşti s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii C., Primăria Oraşului Ţăndărei şi S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel D., şi E. (moştenitorii defunctului reclamant A. (decedat la data de 1.11.2015).

Prin decizia civilă nr. 116/A din 2 februarie 2017, Tribunalul Ialomiţa a admis apelul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 127 din 24 februarie 2016 a Judecătoriei Feteşti, pe care a anulat-o în parte, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului doi al cererii principale şi a trimis cauza spre rejudecarea acestui capăt de cerere primei instanţe, fiind înregistrat spre rejudecare, pe rolul Judecătoriei Feteşti, la data de 7 martie 2017, sub nr. x/2014*.

Judecătoria Feteşti, prin sentinţa civilă nr. 729 din 24 mai 2017 a respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a terenului, respectiv pârâta C. la plata sumei de 5420 RON, iar pârâtele Primăria oraşului Ţăndărei, S.C. B. S.R.L. Ţăndărei la plata, în solidar, a sumei de 5.251 RON, formulată de reclamanţii D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Oraşului Ţăndărei, S.C. B. S.R.L. Ţăndărei şi C., ca neîntemeiată.

A respins cererea de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată formulată de pârâta C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii D. şi E..

Prin decizia civilă nr. 1220 A din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii D. şi E..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D. şi E., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă.

Prin adresa emisă la 23 ianuarie 2018, Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1220 A din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Bucureşti.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Bucureşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Ialomiţa.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Ialomiţa revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1220 A din 15 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2018.