Cassation inadmissible: monetary threshold for credit contract clause challenges under transitional pre-amendment admissibility rules

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25.03.2015 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., prin Sucursala Târgovişte şi C., prin mandatar B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 9.2 din contractul de credit nr. x/12.03.2008 şi, în consecinţă, să constate nulitatea absolută a acesteia, să dispună restituirea sumelor încasate abuziv la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian - leu la momentul semnării contractului şi convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data acordării acestuia; de asemenea, reclamanta a mai solicitat să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, să se constate nulitatea absolută a clauzei care dă dreptul comerciantului să cesioneze creanţa oricând crede de cuviinţă, inclusiv către instituţii care nu sunt supuse normelor bancare, chiar dacă banca nu îşi respectă obligaţiile asumate prin contract; a mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 09.09.2015 a formulat o cerere modificatoare, prin care a solicitat constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 4, 9.2, 9.3, 11.1 şi 14.7 din contractul de credit.

Prin sentinţa nr. 1098/10.11.2015, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 723/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei din urmă decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Cu titlu prealabil, a arătat că decizia atacată este supusă recursului, neregăsindu-se în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a subliniat că aceasta a fost pronunţată într-o cerere neevaluabilă în bani, este întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, care nu prevede expres că hotărârile primei instanţe sunt supuse numai apelului şi că motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi au fost invocate şi în apel, însă au fost respinse.

În motivarea recursului, a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primelor două motive de casare, a susţinut că instanţa de apel nu a sancţionat neîndeplinirea de către tribunal a obligaţiei prevăzute la art. 131 alin. (1) C. proc. civ., deşi la dosar nu există încheierea de şedinţă prin care instanţa ar fi trebuit să verifice dacă era competentă general, material şi teritorial să o soluţioneze.

În opinia recurentei, nepronunţarea asupra acestui aspect echivalează cu nesoluţionarea unui capăt de cerere.

În acest sens, a evocat jurisprudenţa CEDO şi a subliniat că efectul neîndeplinirii acestei obligaţii este acela că, în condiţiile în care instanţa superioară ar aprecia că cererea este una evaluabilă în bani, se va constata că valoarea prestaţiei care trebuie să fie restituiră de pârâte se situează sub limita prevăzută de art. 94 lit. k) C. proc. civ., fapt ce ar fi atras competenţa judecătoriei în soluţionarea cauzei în primă instanţă.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a exercita controlul judiciar cu privire la critica potrivit căreia prima instanţă a reţinut în mod eronat că a solicitat conversia creditului şi plata ratelor în moneda naţională, în condiţiile în care a solicitat doar stabilizarea cursului de schimb.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe motive care nu au legătură cu cauza, sens în care a citat considerentele reţinute de curtea de apel cu privire la faptul că, potrivit înscrisurilor de la dosar, apelanta nu s-a folosit de dispoziţiile art. 11 pct. 2 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010, subliniind că, în speţă, părţile nu au formulat cereri şi nu au depus documente cu privire la acest aspect.

Mai mult, în opinia recurentei, referindu-se la teoria impreviziunii, instanţa de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii, a motivat respingerea unor cereri pe care nu le-a formulat.

Recurenta a criticat decizia atacată şi prin prisma faptului că, în opinia sa, curtea de apel şi-a întemeiat hotărârea pe motive contradictorii şi nu a făcut aplicarea deciziilor C.J.U.E., în conformitate cu interpretarea directivelor europene.

În acest context, a evocat cauza C-26/13 (Kasler şi D.), referitoare la Directiva nr. 93/13 CEE şi a susţinut că, nerespectând prevederile acesteia, fără să verifice dacă se putea aştepta ca un consumator să accepte plata unor sume de bani de care nu a putut lua cunoştinţă la data încheierii contractului, instanţa de apel a apreciat ca fiind incluse în preţul contractului şi diferenţele rezultând din variaţia cursului de schimb între momentul punerii la dispoziţie al fondurilor şi cel al plăţii ratelor.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, deşi a reţinut că litigiul este unul între consumatori şi profesionişti, curtea de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 1.177 din noul C. civ., potrivit cărora, în privinţa contractelor încheiate cu consumatorii, se aplică cu prioritate legile speciale.

Or, în speţă, deşi cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţele de fond au analizat doar formal cererea în raport cu dispoziţiile sus-menţionatei legi, respingând-o în realitate pe temeiul art. 1578 din C. civ. de la 1864, apreciind în mod eronat că principiul nominalismului monetar poate fi contrapus cerinţelor imperative transpuse în Legea nr. 193/2000 şi în Legea nr. 296/2004.

A subliniat recurenta că instanţa de prim control judiciar a considerat aplicabil principiul nominalismului monetar, fără a verifica măsura în care consumatorul a primit sau nu creditul în franci elveţieni şi fără a analiza probele propuse în acest sens, pe care le-a prezentat pe larg.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a verificat nici îndeplinirea obligaţiei de informare, criteriu de apreciere a bunei-credinţe şi a îndeplinirii condiţiilor de validitate a contractului, lipsind astfel hotărârea apelată de efectele controlului judiciar.

În acest sens, a citat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 289/2004 care reglementează obligaţia de informare şi dispoziţiile art. 16 din aceeaşi lege, vizând sancţiunile care intervin în cazul încălcării dispoziţiilor acesteia şi a conchis că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului şi nu a solicitat pârâtei să facă dovada îndeplinirii obligaţiei de informare cu privire la avantajele/dezavantajele produsului contractat.

Mai mult, în opinia recurentei, obligaţia generală precontractuală de informare există, independent de o prevedere expresă a legii, temeiul juridic general al acesteia rezidând în interpretarea in extenso a art. 970 alin. (1) din C. civ. de la 1864.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/200, Regulamentul nr. 3/2007 al B.N.R., Directiva nr. 48/2008/CE, O.G. nr. 21/1992, art. 27 lit. b), art. 45, art. 47 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 şi jurisprudenţa C.J.U.E. şi a arătat, în esenţă, că francul elveţian nu reprezintă o monedă de creditare, ci una de substituţie (în condiţiile în care creditul nu a fost tras în această monedă) şi că acest mecanism judiciar nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului.

De aceea, în opinia recurentei, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual, putând asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar la cel afişat de B.N.R. la data încheierii contractului.

În acest context, a arătat că doar prin raportare la aceste valori i-a fost verificată şi confirmată bonitatea la momentul acordării creditului, subliniind că nu îndeplinea condiţiile de creditare pentru suma pe care ar trebui să o restituie, în condiţiile în care se ia în calcul cursul de schimb majorat cu 130%.

De asemenea, a subliniat că, în contextul economic de la data încheierii contractului, cosmetizând creditul denominat în franci elveţieni şi transformându-l într-un produs credibil şi tentant, finanţatorul a acceptat şi a urmărit evenimentul generator al dezechilibrului contractual, apreciindu-l drept fapt generator al profitului pe care urma să îl realizeze.

În final, a susţinut că neexecutarea culpabilă, dolosivă, a obligaţiei de informare, justifică externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului şi transferul acestuia către finanţator, a cărui bună-credinţă trebuie să transpară atât manifestării negative, cât şi celei active, care presupune loialitate şi prudenţă.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (...) şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv (...)."

Astfel cum rezultă din interpretarea art. 101 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în cererile privind executarea sau constatarea nulităţii absolute, anularea rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei, se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, a părţii din obiectul dedus judecăţii.

Instanţa supremă reţine că hotărârea atacată este pronunţată într-o cerere evaluabilă în bani, întrucât consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este anularea lor, iar conform deciziei nr. 32/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, "sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare."

Or, cererea vizând constatarea caracterului abuziv a clauzei privind moneda în care se face plata creditului, restituirea sumelor încasate abuziv la care se adaugă dobânda legală aferentă, stabilizarea cursului de schimb franc elveţian - leu la momentul semnării contractului şi convertirea în RON a monedei în care se face plata creditului, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data acordării acestuia este una evaluabilă în bani, cu consecinţe asupra dreptului băncii de a obţine rambursarea creditului, corelativ obligaţiei împrumutatului de restituire a acestuia.

Cum obiectul contractului de credit nr. x/12.03.2008 constă în acordarea unui împrumut în cuantum de 84.000 de franci elveţieni (echivalentul a 351.960 RON, la cursul de schimb afişat de B.N.R. la data introducerii acţiunii), valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se poate situa cel mult la acelaşi nivel şi, calculată conform art. 98 şi 101 C. proc. civ., nu depăşeşte pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017 s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională.

Curtea Constituţională a României a statuat că "efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Or, în speţă, hotărârea recurată a fost pronunţată la 26.10.2016, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, raportat la considerentele expuse mai sus, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului, astfel că Înalta Curte, în temeiul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă E. împotriva deciziei nr. 723/26.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.