Cassation appeal against refusal to annul foreign-currency risk clauses in consumer credit: failure to articulate valid grounds of illegality under Art. 488 CPP

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, sub număr de dosar nr. x/2014, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate nulitatea absolută şi caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 pct. b, 4.3, 5.1 lit. a), b), c), d) şi 5.2 din convenţia de credit nr. x/10.01.2008; să oblige pârâta la perceperea dobânzii stabilite iniţial în contract prin raportare la LIBOR la 6 luni şi cu respectarea marjei de 4,5 %; să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de dobândă în baza clauzei abuzive; să oblige pârâta la restituirea sumei de 1874 RON achitată cu titlu de asigurare de deces; să oblige pârâta la refacerea graficelor de rambursare; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia din contract; să stabilizeze ("îngheţe") cursul de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să denomineze plăţile în RON; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2275 din 26 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 1186/2016 din 26 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 4399,02 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

Apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1186 din 26 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 451A/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Au fost obligaţi apelanţii la plata către intimată a sumei de 2164,8 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 451A/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi se raportează, prin motivele de nelegalitate invocate, la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, se susţine, în esenţă, că raportat la exigenţele impuse prin Decizia CJUE pronunţată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (aşa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) şi nici considerentele pe larg expuse de instanţa comunitară, situaţie care impune casarea hotărârii.

În sensul celor statuate de CJUE, clauzele contractuale criticate în prezenta speţă pot intra în sfera de analiză a caracterului lor abuziv chiar dacă acestea reflectă principiul nominalismului monetar reglementat de norme cu valoare supletivă (asupra căreia au apreciat majoritatea autorilor de drept şi au consacrat, jurisprudenţial, instanţele naţionale).

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României care a subliniat că:

"textul legal are caracter supletiv astfel încât părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului monetar în măsura în care se întruneşte acordul de voinţă în acest sens" (Decizia nr. 62/07.02.2017, Paragraful 37).

Clauzele sunt abuzive, întrucât au fost inserate în contracte care nu au făcut obiectul negocierii şi, contrar cerinţei bunei-credinţe, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, dezechilibru care se manifestă nu numai la data semnării contractului, dar subszistă şi pe parcursul derulării şi executării contractului.

Interpretând per a contrario excepţia instituită de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, se poate concluziona că banca nu a făcut dovada negocierii clauzelor solicitate a fi declarate abuzive sau că ar fi asigurat recurenţilor posibilitatea concretă şi efectivă de negociere a clauzelor contractuale şi nici dovada informării lor cu privire la evoluţia cursului de schimb valutar al monedei de creditare (CHF) şi expunerea acesteia la posibile şocuri valutare. În cadrul probei cu înscrisuri nu a fost depus vreun înscris prealabil sau concomitent încheierii convenţiei de credit (situaţie pe care însă instanţa de control judiciar nu a avut-o în vedere în soluţionarea apelului), înscrisuri care să facă dovada unei atare situaţii şi, implicit, să contribuie la răsturnarea prezumţiei relative a neîndeplinirii obligaţiei de informare şi negociere.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea necesar a fi purtată asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate, impuse de bancă clienţilor în baza unui model validat în prealabil de B.N.R., "libertatea de voinţă" a clienţilor rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-au ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă, dat fiind că aceasta este, practic, cea care stabileşte rating-ul clientului, elemente raportat la care banca arată clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

În atare situaţie, alegerea monedei de creditare nu a reprezentat opţiunea directă a împrumutaţilor, suma împrumutată nefiind eliberată recurenţilor în moneda de creditare (CHF), aceştia realizând veniturile în moneda naţională, nejustificând astfel niciun interes în a contracta într-o monedă mai puţin cunoscută pe piaţa bancară românească, cu o existenţă scriptică în perioada contractării creditului.

Banca, mai susţin recurenţii, nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variaţiilor posibile ale cursului de schimb valutar şi implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului în moneda străină indusă la data contractării. Dimpotrivă, recurenţii au fost încurajaţi să contracteze într-o monedă fără circulaţie reală pe piaţa bancară românească, primind asigurări asupra stabilităţii acesteia şi avantajelor pe care le presupunea creditarea în moneda CHF.

În opinia recurenţilor, banca-intimată nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de administrare a riscului şi nici pe cea de informare care-i reveneau în raport cu recurenţii în perioada premergătoare încheierii contractului. În locul administrării corespunzătoare a creditului, banca a înţeles să profite de perioada premergătoare valorizării monedei de creditare (CHF), exploatând în interes propriu şi într-un mod total iresponsabil oportunitatea acordării creditelor într-o monedă care avea să-i aducă un profit consistent numai din variaţia cursului de schimb valutar.

Având în vedere că Banca nu a eliberat suma împrumutată în franci şi nici nu a avut reprezentarea acordării unui împrumut în această monedă (faţă de împrejurarea că nu deţinea fizic bancnote CHF, efectuând numai operaţiuni scriptice cu privire la această monedă), recurenţii consideră că este aplicabil principiul nominalismului monetar - conform căruia obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna aceeaşi sumă numerică împrumutată.

Astfel, rezervându-se numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără ca recurenţii să beneficieze în egală măsură de o astfel de protecţie şi fără a se stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părţi şi pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, s-a creat un dezechilibru contractual semnificativ evident, o atare clauză prezentând caracter abuziv.

Inclusiv dispoziţiile art. 1271 C. civ. arată că părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF contravine dispoziţiilor legale, hipervalorizarea CHF reprezentând un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care nu au cunoştinţele necesare şi de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în deplină cunoştinţă de cauză a riscului valutar generat de o asemenea creştere de curs.

Susţin recurenţii că instanţa de control judiciar în mod eronat a apreciat că nu este incidenţă în speţă impreviziunea, concluzionând că apelanţii nu au prezentat înscrisuri în acest sens, deşi revenea în sarcina băncii să prezinte orice înscrisuri în dovedirea îndeplinirii obligaţiei de informare a recurenţilor la data semnării convenţiei de credit cu privire la posibilele fluctuaţii prezentate de moneda creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta nu avea o existenţă reală pe piaţa bancară românească, lipsindu-i astfel în mod deliberat de un minimum de informaţii relativ la evoluţia acesteia.

Tot astfel, în mod greşit s-a apreciat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Andriciuc contra României (186/16) reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii exclud clauza de risc valutar din domeniul de aplicare al normelor de protecţie cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Se solicită instanţei de recurs să înlăture raţionamentul instanţei de control judiciar care se îndepărtează de raţiunea considerentelor expuse de CJUE în Cauza Andriciuc, instanţa comunitară stabilind în sarcina instanţelor naţionale verificarea modului şi măsurii de respectare de către bancă a obligaţiei de informare a consumatorului cu privire la faptul că se expune unui risc de schimb valutar prezentându-i posibile variaţii ale cursurilor de schimb valutar practicate în diferite perioade şi, în funcţie de această, verificarea îndeplinirii condiţiilor de incidenţă a impreviziunii în raport cu momentul intervenirii contractului de credit, fără a exclude un examen de fond al clauzei de risc valutar criticate.

CJUE a decis că înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie naţională cu caracter supletiv este conformă cu obiectivul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13 întrucât, potrivit unei jurisprudenţe constante, această dispoziţie urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi, iar nu să anuleze toate contractele care conţin clauze abuzive. Dispoziţia supletivă în dreptul naţional este tocmai cea cuprinsă în art. 1576 C. civ. de la 1864.

Referitor la comisionul de administrare, comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată se solicită a se avea în vedere că dispoziţiile contractuale referitoare la perceperea acestora sunt lipsite de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau cel puţin determinabile, care să justifice perceperea unor atare comisioane.

Recurenţii consideră că la semnarea convenţiei de credit s-au aflat într-o situaţie juridică inferioară şi mai puţin avantajoasă în raport cu banca, libertatea lor de voinţă limitându-se la a accepta în bloc clauzele contractuale şi la a adera la conţinutul lor în forma prezentată de bancă, conturându-se astfel premisele unui dezechilibru contractual evident între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

C. S.A. şi D. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar respingerea acestuia, nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului întocmit în cauză.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

La 7 noiembrie 2018, recurenţii au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ., art. VIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Noul C. proc. civ. şi a Deciziei nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă prin încheierea din 16 aprilie 2019.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial - Partea I la 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior publicării acestei din urmă decizii în Monitorul Oficial, prin Legea nr. 310/2018, a fost modificat art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că în procesele nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la 19 iulie 2017 inclusiv nu se mai aplică criteriul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

Cum decizia instanţei de apel a fost pronunţată la 7 martie 2018, rezultă că în prezenta cauză nu este incident pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

În aceste condiţii, devine incidentă regula cuprinsă în art. 483 alin. (1) C. proc. civ., conform căreia, "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Prin urmare, decizia instanţei de apel este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatele-pârâte C. S.A. şi D. S.A.

Examinând cererea de recurs formulată de recurenţii - reclamanţi A. şi B. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, între altele, "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă sau formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept material aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Se constată că în susţinerea recursului au fost invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege incidente, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse şi la validarea unei situaţii de fapt propuse de recurenţi.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului ("banca nu a prezentat niciun fel de dovezi în cadrul probei cu înscrisuri administrate în etapa procesuală a apelului cu privire la informarea consumatorilor cu prilejul perfectării contractului de credit asupra variaţiilor posibile ale cursului de schimb valutar şi implicit, asupra riscurilor inerente contractării creditului în moneda străină (...)").

Din expunerea argumentelor evocate de recurenţi rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Se observă că recurenţii au relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Astfel, criticile prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au fost negociate clauzele contestate şi nu au fost informaţi cu privire la riscul valutar vizează aspecte factuale ale cauzei, a căror evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Criticile prin care s-a arătat că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, întrucât împrumutaţilor le-a fost impusă obligaţia de a suporta diferenţele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii reprezintă o reproducere fidelă a susţinerilor din cererile formulate în faţa instanţelor de fond.

Dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, respectiv din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa anterior evocată.

Criticile prin care autorii recursului au evidenţiat caracterul imprevizibil, viitor şi incert al fenomenului de hipervalorizare a monedei euro şi lipsa lor de cunoştinţe în domeniul financiar-bancar care să le permită asumarea riscului valutar în cunoştinţă de cauză vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât se referă la chestiuni de fapt.

De asemenea, evocarea dispoziţiile art. 1271 din Noul C. civ. nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze în vreun fel încălcarea acestor prevederi legale de către instanţa de apel, în condiţiile în care în considerentele deciziei recurate s-a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, fiind incidente exclusiv în cazul convenţiilor încheiate după intrarea în vigoare a Noului C. civ.

De asemenea, menţionarea generică a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, art. 1576 C. civ. de la 1864 etc. nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Or, în absenţa prezentării unor critici de nelegalitate care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă că normele materiale anterior evocate au fost invocate formal prin cererea de recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 451/A/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 451/A/2018 din 7 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2019.