Financial lease revocation: start of one-month revision deadline depends on formal communication of concealed sale deeds, not deposit in separate enforcement file.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2018

Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1227/COM din 22 noiembrie 2011, tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâtă privind lipsa calităţii procesuale active şi pasive, prematuritatea introducerii cererii şi insuficienta timbrare a acesteia.

A admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute la art. 9 lit. b) teza a II-a din Condiţiile generale de leasing financiar Seria 012, cu privire la obligaţia utilizatorului de a plăti indemnizaţia de reziliere compusă din toate celelalte rate de leasing rămase de achitat.

A respins ca nefondate capetele de cerere privind anularea deciziei de reziliere nr. 5502 din 02.08.2010, constatarea ca fiind în vigoare a contractelor intervenite între părţi şi a nulităţii clauzei prevăzute la art. 8 pct. 2 din aceleaşi Condiţiile generale de leasing financiar, anexă la contractele menţionate. Totodată, a respins cererea privind obligarea pârâtei la restituirea autoturismelor ce au format obiectul contractelor şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta, calea ordinară de atac fiind înregistrată sub nr. x/2012 pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia civilă nr. 47/2012 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis ambele apeluri şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că, a admis în parte acţiunea, a anulat decizia de reziliere nr. 5502 din 02.08.2010 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Totodată, a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 9 lit. b) teza a II-a din Condiţiile generale de leasing financiar Seria 012 şi a menţinut dispoziţiile referitoare la soluţionarea excepţiilor.

Împotriva hotărârii pronunţate în apel, la 29 septembrie 2015, S.C. A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 5 C. proc. civ.

În motivare, revizuenta a invocat ascunderea cu rea-credinţă de către intimată a actului de vânzare-cumpărare prin care aceasta înstrăinase încă din 24 septembrie 2010 autovehiculele în legătură cu care, prin hotărârea atacată, s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară. De asemenea, a susţinut că, procedând în această manieră, intimata a indus în eroare instanţa de apel şi a determinat pronunţarea unei decizii imposibil de pus în executare silită.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a invocat excepţia tardivităţii declarării cererii de revizuire, arătând că revizuenta a fost informată încă de la 04 aprilie 2014 despre vânzarea autovehiculelor, achiesând la această situaţie, fără să solicite să-i fie prezentate acte doveditoare în acest sens.

A mai susţinut intimata că a depus înscrisurile evocate anexat răspunsului la întâmpinare în cadrul contestaţiei la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, soluţionat în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. prin sentinţa civilă nr. 5716 din 05 mai 2015. A conchis astfel că revizuenta şi-a invocat propria culpă atunci când a susţinut că a cunoscut efectiv înscrisurile evocate doar la 29 septembrie 2015, când i-a fost comunicată sentinţa judecătoriei, în considerentele căreia se făcea vorbire despre actele de vânzare-cumpărare a vehiculelor.

Prin decizia nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi în consecinţă a respins cererea de revizuire ca fiind tardiv formulată.

Pentru a decide astfel, curtea a notat că intimata a depus la 05 decembrie 2014, în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, o dată cu răspunsul la întâmpinare, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 septembrie 2010, prin care a vândut către B. trei autovehicule marca x şi că de la această dată a început să curgă termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în care trebuia formulată cererea de revizuire.

De asemenea, a înlăturat susţinerile revizuentei potrivit cărora nu a luat cunoştinţă de acest înscris decât atunci când i-a fost comunicată hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2014, întrucât nu a fost prezentă la nici un termen de judecată, nu a avut apărător ales şi nu i-au fost comunicate înscrisurile din dosar, reţinând că, din momentul depunerii contractului la dosar, nu se mai poate aprecia că înscrisul ar fi fost reţinut de partea potrivnică sau că o împrejurare mai presus de voinţa revizuientei ar fi împiedicat-o să ia cunoştinţă de existenţa acestui înscris.

În acest sens, s-a arătat că unul dintre motivele contestaţiei la executare 1-a constituit chiar imposibilitatea executării obligaţiei de predare a bunurilor şi prevederile art. 201 alin. (2) din Noul C. proc. civ., potrivit cărora pârâtul ia cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei. În considerarea celor menţionate a impus concluzia că, în speţă, culpa de a nu fi studiat dosarul şi de a nu fi luat cunoştinţă în timp util de existenţa înscrisului care atesta vânzarea celor 3 autovehicule, aparţine exclusiv revizuentei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării tuturor condiţiilor de admisibilitate a revizuirii.

În motivare, autoarea a criticat raţionamentul curţii de apel, în sensul că, în calitate de contestatoare în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, îi revenea obligaţia de a studia actele aflate la dosar, raţionament fondat pe prevederile art. 201 alin. (2) Noul C. proc. civ., care prevăd că pârâtul ia cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare de la dosarul cauzei.

În combaterea silogismului evocat, recurenta a subliniat că şi-a întemeiat cererea de revizuire nu pe răspunsul intimatei la întâmpinare, ci pe înscrisul nou depus anexat acesteia, iniţial într-un singur exemplar şi ulterior, la primul termen de judecată, în duplicat tocmai pentru a fi comunicat părţii adverse.

În acelaşi sens, a susţinut că răspunsul la întâmpinare nu este echivalentul juridic al înscrisurilor în probatoriu, că au un regim juridic distinct, normele care reglementează comunicarea acestora fiind exprese, invocând dispoziţiile art. 149 şi art. 150 Noul C. proc. civ.

A mai precizat autoarea că dispoziţiile art. 201 alin. (2) Noul C. proc. civ. statuează pentru pârât posibilitatea studierii răspunsului la întâmpinare la dosarul cauzei, iar nu o obligaţie în acest sens, aşa cum similar art. 223 alin. (3) din acelaşi Cod prevede dreptul părţii de a solicita judecata cauzei în lipsă, iar nu obligaţia unui asemenea demers.

Astfel, a conchis că, în condiţiile în care optase pentru judecarea cauzei în lipsă, instanţei îi revenea obligaţia de a-i comunica înscrisurile depuse de partea adversă, inclusiv din perspectiva respectării dreptului la apărare.

Pentru argumentele arătate, a susţinut că în mod cu totul eronat curtea a reţinut culpa sa de a nu fi cunoscut actul de vânzare-cumpărare al celor trei autovehicule în timp util şi a afirmat că a declarat calea de atac a revizuirii în termen legal, raportat la data la care a cunoscut efectiv existenţa acestui înscris.

La interpelarea instanţei, în cadrul chestiunilor prealabile, la termenul din 11 octombrie 2016, reprezentantul intimatei-pârâte a precizat că decizia nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar nu cu apel, aşa cum a indicat recurenta în memoriul aflat la dosar şi, raportat la recalificarea cererii ca fiind recurs, a invocat excepţia nulităţii recursului, în baza art. 302' alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precizând că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se fondează.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă a reţinut că prezentul litigiu, faţă de sesizarea la 29 martie 2010 a primei instanţe cu cererea introductivă, este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), în considerarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2013, care statuează că noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, (indicat în precedent şi în continuare ca noul C. proc. civ.) se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv după 15 februarie 2013.

Prin decizia nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata - pârâtă şi a admis recursul declarat de recurenta-revizuentă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5/2016 din 14 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi în consecinţă:

A casat decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Referitor la excepţia invocată de intimata-pârâtă, potrivit art. 326 alin. (1), raportat la art. 137 C. proc. civ., s-a constatat că recurenta nu a indicat în cererea de recurs niciunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă din criticile dezvoltate de aceasta vizând modul de calcul al termenului de o lună rezultă că, pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel că recursul nu este nul.

În ce priveşte cererea de revizuire, Înalta Curte a apreciat ca fiind întemeiate criticile recurentei referitoare la calculul termenului de o lună prevăzut pentru declararea căii de atac a revizuirii şi la regimul juridic distinct al răspunsului la întâmpinare, respectiv al înscrisurilor depuse în susţinerea sau în combaterea unei cereri.

Dacă în reglementarea Codului de procedură de civilă de la 1865, aplicabil în prezenta speţă, răspunsul la întâmpinare nu este prevăzut expres, iar în cea a C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010 este un act procedural opţional, comunicarea lui nefiind obligatorie sub imperiul niciunuia dintre coduri, în cazul ambelor reglementări este obligatorie comunicarea înscrisurilor.

De altfel, instanţa, raportându-se în stabilirea începutului termenului de revizuire la momentul depunerii răspunsului la întâmpinare, doar pentru că înscrisul reţinut a fost făcut public la acea dată, prin anexarea lui la actul de procedură, transferă în lipsa oricărui suport legal regimul juridic al comunicării acestuia din urmă, opţional de altfel, înscrisului însuşi, a cărui obligaţie de comunicare revenea, potrivit art. 1141 alin. (2) şi art. 116, raportat la art. 96 Cod procedură de civilă, chiar instanţei.

Prin urmare, reţinerea culpei revizuentei pentru a nu fi luat cunoştinţă de un act care nu i-a fost comunicat, cu atât mai mult cu cât nu fusese prezentă în instanţă, nici personal, nici prin reprezentant şi solicitase în conformitate cu dispoziţiile legale judecarea cauzei în lipsă, constituie un silogism eronat, de natură să determine o soluţie nelegală, aşa cum este cea pronunţată.

Către aceeaşi concluzie converge şi constatarea că instanţa de revizuire a nesocotit dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care leagă debutul termenului de o lună pentru exercitarea căii de atac de momentul subiectiv al cunoaşterii înscrisurilor care se invocă drept temei al revizuirii, element de fapt ce poate fi probat prin orice mijloc de probă şi în privinţa căruia, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, nu poate opera principiul echipolentei, de care a uzat în realitate instanţa de revizuire atunci când a decis practic că partea ar fi trebuit să ia cunoştinţă sau că este prezumată a fi luat cunoştinţă de respectivul înscris.

În acest context, instanţa supremă a statuat concluzia că 29 septembrie 2015, data la care i-a fost comunicată sentinţa civilă nr. 5716 din 05 mai 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, este singura dată certă la care se poate reţine că revizuenta a luat cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 septembrie 2010, dată în raport de care cererea de revizuire comunicată prin poştă la 29 octombrie 2015 apare ca fiind formulată înăuntrul termenului legal de o lună, prevăzut de art. 324 C. proc. civ., calculat potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (3) din acelaşi Cod.

Împotriva deciziei pronunţate în recurs - decizia nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 - contestatoarea S.C. C. S.A. Bucuresti a formulat o contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) şi urm C. proc. civ.

În motivarea contestaţiei, contestatoarea a susţinut că, prima greşeală materială pe care o face instanţa de recurs este aceea că, în soluţionarea recursului, confundă cursul procesual al prezentului dosar (supus vechiul C. proc. civ. de la 1865), cu ciclul procesual al dosarului nr. x/2014, unde au fost depuse "înscrisurile noi" (dosar care a debutat în luna septembrie 2014, având ca obiect contestaţie la o executare silită începută în luna mai 2014, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., supus exclusiv acestor din urmă dispoziţii procedurale) - pag. 6 paragraful 5 din decizie "(...) C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speţă pentru argumentele expuse în precedent".

Confuzia este chiar a instanţei de recurs, nicidecum a Curţii de Apel Bacău, care în mod corect a reţinut, prin sentinţa din fondul revizuirii, că dosarul nr. x/2014 s-a judecat conform prevederilor actualului C. proc. civ., potrivit cărora răspunsul la întâmpinare nu se comunică, ci se studiază la dosarul cauzei.

Sub acelaşi aspect, revizuenta învederează că, această confuzie merge mai departe, instanţa invocând prevederile art. 1141 alin. (2) şi art. 116, raportate la art. 96 din vechiul C. proc. civ. de la 1865, pe care le consideră incidente pentru comunicarea actelor de procedură în dosarul nr. x/2014, eroare evidentă întrucât dosarul nr. x/2014 s-a judecat în baza C. proc. civ. actual. În plus, în ipoteza în care s-ar fi aplicat vechiul C. proc. civ. în dosarul nr. x/2014, prevederile anterior menţionate fac referire strict la înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată (art. 1141 alin. (2), respectiv întâmpinării (art. 116) şi nicidecum nu se referă la înscrisuri depuse ulterior în cursul judecăţii, astfel cum este cazul răspunsului la întâmpinare şi înscrisurilor noi anexate.

Contrar celor reţinute în decizia a cărei anulare se cere, înscrisul nu a fost doar anexat răspunsului la întâmpinare în cadrul dosarului nr. x/2014, ci s-a făcut chiar vorbire despre el în răspunsul la întâmpinare, precum şi în cadrul sentinţei din dosarul nr. x/2014 (căreia nu i s-a anexat niciun înscris la comunicare), document de la care instanţa de recurs considera că începe să curgă termenul de revizuire.

În continuare, contestatoarea învederează că cea de-a doua greşeală materială pe care o face instanţa de recurs este că deşi reţine, în pag. 6 paragraful 6 din decizie, că înscrisul a fost făcut public la acea dată (n.n. data depunerii răspunsului la întâmpinare), ulterior constată că termenul de revizuire nu poate fi calculat de la data respectivă.

Or, practica şi doctrina sunt cât se poate de clare în acest sens, respectiv: condiţia nu este îndeplinită dacă înscrisul putea fi procurat prin diligenta părţii adverse. De asemenea, în cadrul hotărârii Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă nr. 216/1990 au fost reţinute următoarele aspecte:

"în cazul în care se solicită revizuirea pe baza unui înscris ce se afla la dosarul unui organ de jurisdicţie (n.n. în cazul nostru la Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti)..,cererea de revizuire nu poate fi admisă deoarece acel înscris nu constituie act nou în sensul legii".

Pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reţinut şi Curtea de Apel Bacău, Societatea A. S.R.L. a fost informată de Societatea C. încă din data de 14.04.2014 despre existenţa înscrisurilor (Notificarea nr. x/14.04.2014 - Anexa nr. 3 la întâmpinarea din fondul revizuirii), însă în niciun moment recurenta nu a solicitat Societăţii C. să-i fie puse la dispoziţie înscrisurile (dovezile materiale) în baza cărora bunurile au fost înstrăinate.

Conchide contestatoarea în sensul că, înscrisurile noi invocate de Societatea A. se regăsesc şi în cuprinsul dosarului de executare nr. 764/2014 înaintat de B.E.J. D. la instanţă. Fără echivoc, conţinutul respectivului dosar de executare era unul cunoscut Societăţii A., creditor la cererea căruia a fost deschisă procedura executării silite.

În consecinţă, contestatoarea solicită admiterea prezentei contestaţii în anulare astfel cum a fost formulată, modificarea în întregime a deciziei, respingerea recursului ca nefondat, iar pe cale de consecinţă menţinerea deciziei civile nr. 5/14.01.2016 ca temeinică şi legală.

Analizând contestaţia în anulare formulată în prezenta cauză Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, conform considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al cererii sale, "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Prin urmare, textul de lege care reglementează contestaţia în anulare specială instituie posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac în două ipoteze, respectiv o greşeală materială sau omiterea cercetării unui motiv de recurs.

În sensul textului art. 318 prima teză din C. proc. civ., invocat de contestatoare "greşeala materială" înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, şi care determină soluţia pronunţată.

Legea are în vedere greşelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşelile comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale apreciate ca fiind incidente în cauză.

Textul de lege se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat (sau insuficient timbrat) ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Din examinarea criticilor formulate de contestatoare în raport de textul de lege enunţat mai sus, Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, întrucât contestatoarea se referă la pretinse greşeli de judecată, ce nu pot fi remediate pe calea contestaţiei în anulare.

După cum se ştie, această cale de atac nu are caracter devolutiv, în cadrul contestaţiei în anulare nu se judecă acţiunea ca atare şi nu se examinează temeinicia susţinerilor părţilor cu privire la drepturile lor subiective deduse judecăţii, ci se verifică dacă judecata a avut loc cu respectarea normelor procedurale privind competenţa şi a celor referitoare la citarea părţilor - în cazul contestaţiei în anulare obişnuite, precum şi dacă judecata recursului este rezultatul unei greşeli materiale sau dacă instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare - în cazul contestaţiei în anulare speciale.

Situaţia în care instanţa de recurs a analizat criticile, pe care le-a găsit fondate şi a arătat motivat soluţia, nu poate fi considerată o greşeală materială săvârşită de instanţă, având un caracter deliberat, iar motivele pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de atac, de retractare.

De aceea, susţinerile contestatoarei privind prima greşeală materială pe care o face instanţa de recurs în sensul că:

"în soluţionarea recursului, instanţa de recurs confundă cursul procesual al prezentului dosar (supus vechiul C. proc. civ. de la 1865), cu ciclul procesual al dosarului nr. x/2014, unde au fost depuse înscrisurile noi" reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, putând constitui eventual greşeli de judecată.

Nici cea de-a doua eroare materială invocată de recurentă nu este fondată, pentru aceleaşi considerente expuse mai sus, în realitate fiind vorba de veritabile critici aduse considerentelor instanţei de recurs.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.A. BUCURESTI împotriva deciziei nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C. S.A. BUCURESTI împotriva deciziei nr. 1842 din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2018.