Bankruptcy ruling cuts off appeal; insurer prevails as moral damages action terminated

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la 23.12.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civila, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat in judecata pe pârâta Societatea E. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata unor daune morale şi materiale, pentru decesul soţului/tatălui acestora, după cum urmează: pentru A. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON şi daune materiale în cuantum de 13.516 RON, pentru C. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON, pentru D. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON şi pentru B. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalităţi în cuantum de 0.2% din sumele datorate, pentru fiecare zi de întârziere.

Prin sentinţa civilă nr. 2876/03.06.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 13.516 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 300.000 RON, cu titlul de daune morale, la plata către fiecare dintre reclamanţii B., C. şi D. a sumei de 300.000 RON, cu titlul de daune morale, precum şi la plata penalităţilor de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data pronunţării hotărârii, până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 646/22.04.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către fiecare dintre intimaţii-reclamanţi a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere şi a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii, A., B., C. şi D. au declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, au susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (5), art. 37 şi art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; au invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, în ce priveşte diminuarea cuantumului daunelor morale, motivarea instanţei de apel este una lacunară.

Astfel, deşi instanţa de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al cauzei şi al materialului probator, în speţă, curtea de apel nu a evaluat situaţia de fapt, singurul criteriu avut în vedere fiind acela al împovărării societăţii de asigurare. Or, la dosar nu există niciun înscris din care să reiasă că daunele acordate de prima instanţă ar duce la un declin financiar al pârâtei.

Totodată, au arătat că în decizia atacată nu se regăsesc considerentele pentru care le-au fost înlăturare apărările şi s-a ajuns la concluzia că sumele acordate reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Au susţinut recurenţii că instanţa de apel a încălcat principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia, în vederea evaluării prejudiciului, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, respectiv venitul personal al reclamanţilor sau pârâţilor, care de altfel a reprezentat singurul criteriu avut în vedere de instanţă.

În continuare, au evocat doctrina şi jurisprudenţa cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale şi au subliniat că instanţa de apel nu a procedat la evaluarea individuală a prejudiciului suferit de către fiecare dintre reclamanţi.

De asemenea, au arătat că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ de art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de acestea, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul juridic care a fundamentat soluţia adoptată; de asemenea, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la însuşirea unor fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă la toate pretenţiile şi apărările părţilor şi să conducă în mod convingător şi logic la soluţia cuprinsă în dispozitiv, motivarea sumară şi confuză echivalând cu nemotivarea hotărârii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că decizia atacată încalcă prevederile art. 36, 37 şi 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest sens, au arătat că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa la aprecierea daunelor morale, deşi, prin întâmpinarea şi concluziile scrise depuse la dosar, au evocat jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, iar conform art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, jurisprudenţa reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, au arătat că instanţa de apel a respins în mod eronat cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, apreciind că în cauză nu se aplică prevederile art. 36 sus-menţionat, întrucât nu există o hotărâre definitivă.

În continuare, au evocat dispoziţiile art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi au subliniat că interpretarea curţii de apel este lipsită de temei legal.

Astfel, au arătat că potrivit acestor dispoziţii legale obligaţia de plată este afectată de condiţia suspensivă a neexecutării obligaţiei principale în termenul stabilit, care începe să curgă din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a sentinţei, dar şi că nu există nicio normă legală care să împiedice formularea pretenţiilor pentru creanţa accesorie în cadrul aceluiaşi proces prin care se solicită şi acoperirea creanţei principale.

În final, au subliniat că instanţa de apel a încălcat principiul legalităţii, care reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Constatând că prin sentinţa civilă nr. 9661/03.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei E. S.A., prin încheierea din data de 29.03.2016, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a dispus suspendarea judecăţii recursului.

Urmare a referatului întocmit la 29.01.2018, s-a fixat termen de judecată astăzi, în vederea efectuării verificărilor prevăzute de art. 84 pct. 29 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit căruia, "pentru cauzele a căror judecată se suspendă, instanţa verifică periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, fixând în acest scop termene de verificare."

Verificând măsura în care, în speţă, mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, instanţa supremă reţine că potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare (...)."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 242 din Legea nr. 85/1014, "prevederile cap. I, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol."

Conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aplicabile şi procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, conform dispoziţiilor art. 242 mai sus citat, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează."

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea încetează.

În speţă, sentinţa civilă nr. 9661/03.12.2016, prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei Societatea E. S.A., a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 788A/28.04.1016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că în speţă nu mai subzistă cauza care a determinat măsura suspendării, care, aşa cum s-a arătat şi în precedent, produce efecte până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează.

Cum litigiul se află în recurs - ca formă de manifestare a acţiunii judiciare -, Înalta Curte, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, cu aplicarea art. 242 din aceeaşi lege, urmează să înceteze judecata recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C., D., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 646/22.04.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.