Consumer credit appeal over abusive interest-rate clauses transferred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted its own exception of material incompetence and declined jurisdiction over the claimants' appeal (recurs) against the appellate decision of the Specialized Tribunal of Mureș, referring the case to the Court of Appeal of Târgu Mureș; the appeal thus remains pending before that court, and the appellate ruling of 11 April 2017 stands for now. The underlying dispute concerned a consumer credit contract in which the first-instance court had found certain interest-rate clauses abusive and ordered restitution of amounts overpaid, but the appellate court had reversed those findings; the claimants appealed that reversal. The High Court held that, under Article 483(2) of the Civil Procedure Code and Article XVIII(2) of Law No. 2/2013, as interpreted after the Constitutional Court's decision No. 369/2017, no recourse lies against decisions rendered by tribunals in appeals of claims valued up to RON 200,000, and that Article 97(1) and Article 497 of the Code confine the High Court's jurisdiction to appeals against decisions of courts of appeal, not tribunals, leaving a legislative gap that must be filled by assigning the case hierarchically to the superior court of appeal under Article 132, Article 94, Article 95, and Article 96 of the Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Consumer credit appeal over abusive interest-rate clauses transferred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction: The underlying dispute concerned a consumer credit contract in which the first-instance court had found certain interest-rate clauses abusive and ordered restitution of amounts overpaid, but the appellate court had reversed those findings; the claimants appealed that reversal. The High Court held that, under Article 483(2) of the Civil Procedure Code and Article XVIII(2) of Law No. 2/2013, as interpreted after the Constitutional Court's decision No. 369/2017, no recourse lies against decisions rendered by tribunals in appeals of claims valued up to RON 200,000, and that Article 97(1) and Article 497 of the Code confine the High Court's jurisdiction to appeals against decisions of courts of appeal, not tribunals, leaving a legislative gap that must be filled by assigning the case hierarchically to the superior court of appeal under Article 132, Article 94, Article 95, and Article 96 of the Code.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for admitting the exception of material incompetence and declining the case to the competent court.
Used to determine that the High Court only has jurisdiction over appeals against rulings of courts of appeal, not those of tribunals in appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 13 martie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5046/25.10.2016, Judecătoria Târgu Mureş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 4.3 din contractul de credit x/18.08.2006, la art. 2.2 din actul adiţional din 17.07.2009, la art. 2.2 din actul adiţional din 22.07.2010 şi la art. 2.2 din actul adiţional din 01.06.2012 şi a obligat pârâta să înlăture din contractul de credit şi din actele adiţionale sus-menţionate prevederile cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv; a constatat că începând cu data semnării actului adiţional din 22.07.2010 dobânda este variabilă, fiind compusă din marja de profit a băncii (fixă) stabilită ca diferenţa dintre dobânda iniţial stabilită în contract (6,9% pe an) şi valoarea indicelui de referinţă EURIBOR la 6 luni de la data semnării actului adiţional din 22.07.2010, la care se adaugă valoarea indicelui de referinţă EURIBOR la 6 luni, valabilă, conform contractului, la data la care se calculează dobânda; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani percepute până în data de 21.07.2010 în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de dobândă, peste dobânda iniţial stabilită în contract (6,9% pe an) şi să le restituie, începând cu data de 22.07.2010, sumele percepute cu titlu de dobândă peste dobânda compusă din marja fixă a băncii (care se determină ca diferenţa între valoarea dobânzii iniţial stabilite în contract şi valoarea dobânzii de referinţă EURIBOR la 6 luni de la data de 22.07.2010) şi dobânda de referinţă EURIBOR la 6 luni, valabilă, conform contractului, la data la care se calculează dobânda; de asemenea, a obligat pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală asupra sumelor percepute în temeiul clauzelor declarate abuzive (diferenţa de dobândă) de la data primirii acestor sume, până la restituirea lor efectivă, precum şi suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin decizia nr. 190/A/11.04.2017, Tribunalul Specializat Mureş a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. şi, în consecinţă, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit x, încheiat de părţi la data de 18.08.2006, la art. 2.2 din actul adiţional din 17.07.2009, la art. 2.2 din actul adiţional din 22.07.2010 şi la art. 2.2 din actul adiţional din 01.06.2012, precum şi capătul de cerere vizând repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumelor achitate de aceştia cu titlu de dobândă nedatorată; a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, precum şi cererea acestora de acordare a cheltuielilor de judecată în apel; celelalte dispoziţii din hotărârea apelată au fost menţinute.
Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Mureş la data de 13.09.2017 şi înaintat, spre soluţionare, Curţii de Apel Târgu Mureş.
Prin decizia nr. 1111/A/23.11.2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 09.01.2018.
Astăzi, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
În speţă, procesul a fost iniţiat la data de 08.08.2016, iar hotărârea atacată a fost pronunţată la 11.04.2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, aşa încât efectele sus-menţionatei decizii nu sunt aplicabile.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Mureş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Târgu Mureş, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 190/A/11.04.2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.