Statutory limitations period for contractual damages and admissibility of late modification of legal basis in civil procedure

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B.., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.727.948 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh, sub costul de producţie pentru 1 MWh, precum şi la plata beneficiului nerealizat prin vânzarea cantităţii totale de 155.616 MWh, la plata dobânzii legale, calculată de la data pronunţării hotărârii, până la plata efectivă a sumelor solicitate, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 33, 43, 64 si 64 din Legea nr. 94/1992, art. 970 din C. civ. de la 1.864 şi art. 1.272 din noul C. civ.

La 30 aprilie 2015, reclamanta şi-a precizat cererea, arătând că valoarea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere este de 6.097.034,88 RON, sumă ce reprezintă beneficiul nerealizat, prin raportare la preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi la preţul de cost mediu de producţie.

La 5 noiembrie 2015, conformându-se dispoziţiilor instanţei, reclamanta a arătat că îşi întemeiază cererea de chemare în judecată pe răspunderea civilă delictuală şi a indicat fapta ilicită a pârâtei ca fiind abuzul de drept, săvârşit prin încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1864 şi art. 1.272 din noul C. civ., care impun buna-credinţă în executarea convenţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 6653 din 25 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 185 alin. (1) teza I şi teza a II-a C. proc. civ., a admis excepţia tardivităţii cererii modificatoare depusă la dosar la 5 noiembrie 2015 şi, în consecinţă, a anulat această cerere; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, A. S.A., prin administrator judiciar C. S.P.R.L. şi prin administrator special a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1667 din 18 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, A. S.A., prin reprezentant legal, a declarat recurs, solicitând în principal casarea sa şi, în măsura în care se constată îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, în situaţia în care se apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile textului de lege sus-menţionat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta a arătat că dovada calităţii de reprezentant este făcută cu împuternicirea avocaţială dată în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/2015, încheiat în vederea reprezentării în toate fazele procesuale, dar şi că, urmare a închiderii procedurii generale a insolvenţei, prin sentinţa civilă nr. 4437/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă societatea este reprezentată de Directorat, conform prevederilor actului constitutiv.

În motivarea căii de atac, a reiterat situaţia de fapt, arătând că fapta ilicită pe care o impută intimatei o constituie neexecutarea obligaţiei contractuale de adaptare a preţului şi a celorlalte elemente esenţiale, în vederea restabilirii echilibrului dintre prestaţiile părţilor.

În acest sens, a arătat că în perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012, în mod imprevizibil şi independent de voinţa sa, contractul nr. x E 06 iunie 2001 a devenit excesiv de oneros pentru ea; or, buna-credinţă în executarea contractului impunea intimatei să renegocieze preţul, anterior intrării în insolvenţă a A. S.A., care, aşa cum a constatat şi Curtea de Conturi prin raportul său de control, a vândut energia electrică sub costul de producţie.

A susţinut recurenta că, prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dar şi că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, aplicând o normă care nu este incidentă în speţă şi, în plus, a dat o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt.

A susţinut că eronat a reţinut curtea de apel că, raportat la obiectul învestirii sale, prima instanţă a admis în mod corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, constatând că termenul de prescripţie s-a împlinit la 17 iunie 2014 şi, în subsidiar, cel mai târziu la 31 decembrie 2014, dar şi că tot eronat a reţinut instanţa de prim control judiciar că în speţă sunt incidente C. civ. de la 1864, Codul Comercial şi Decretul nr. 167/1958, inclusiv în ceea ce priveşte executarea sa, în legătură cu care se pretinde că pârâta a abuzat.

De asemenea, a arătat că în mod greşit a fost menţinută soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei tardivităţii cererii depuse la termenul din 5 noiembrie 2015, subliniind că aceasta reprezintă o cerere precizatoare, depusă chiar la solicitarea instanţei, referitoare la temeiul juridic şi natura răspunderii civile, prin care a indicat si fapta ilicită generatoare de prejudicii şi a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În acest context, a arătat că şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 şi următoarele din C. civ. de la 1864, dar şi pe dispoziţiile art. 1.349 şi art. 1.357 din noul C. civ. (având în vedere perioada vizată, respectiv 1 ianuarie 2011 - 31 mai 2012) şi a subliniat că punctul de plecare în analiza remediului adecvat situaţiei injuste create îl reprezintă disproporţia vădită între avantajul pârâtei şi prejudiciul suferit de ea.

A susţinut că abuzul de drept invocat constă în încălcarea art. 970 din C. civ. de la 1.864 şi art. 1.272 din noul C. civ., care impun buna-credinţă în executarea convenţiilor.

În acest sens, a arătat că intimata a refuzat să respecte dispoziţiile contractului de vânzare de energie electrică nr. 2E din 06 iunie 2001, prin care se instituie obligaţia părţilor contractante de a negocia cu bună-credinţă modificarea contractului în situaţia în care, pe parcursul executării acestuia, apar modificări de circumstanţe de natură a duce la creşterea costului pentru vânzător.

Or, conform art. 998 din C. civ. de la 1864, art. 1.349 şi 1.357 din noul C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat a-l repara.

A mai arătat recurenta că, la solicitarea instanţei, a indicat paragrafele din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinare în care a fost indicată răspunderea civilă delictuală drept temei al acţiunii.

În opinia recurentei, în mod greşit instanţele devolutive au calificat cererea sa precizatoare drept cerere modificatoare, cu consecinţa admiterii excepţiei tardivităţii formulării acesteia.

În continuare, a evocat cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că este lipsită de interes distincţia între regimul juridic aplicabil executării contractului, anterior ori ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., atât timp cât şi dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dar şi prevederile art. 2.528 din noul C. civ. stabilesc acelaşi moment de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune; de asemenea, a arătat că ambele instanţe de fond au încălcat principiul disponibilităţii, apreciind în mod eronat că acţiunea sa s-a întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 8 din contractul nr. xE din 06 iunie 2001, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare, în condiţiile în care examinarea cererii de chemare în judecată relevă faptul că s-a întemeiat pe dispoziţiile contractului, în întregul său.

În acest context, a arătat că ambele instanţe devolutive au reţinut în mod greşit că cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă cel mai târziu la 31 decembrie 2011 şi s-a împlinit la 31 decembrie 2014.

Astfel, a subliniat că prin cererea precizatoare depusă ca răspuns la adresa de regularizare a cererii de chemare în judecată a indicat că pretenţiile formulate în primul capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011-31 decembrie 2011, iar pretenţiile formulate în cel de-al doilea capăt de cerere vizează perioada 1 ianuarie 2011- 31 mai 2012; de asemenea, a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012, în cuantum de 6.097.034,88 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al A. S.A., astfel cum rezultă din nota nr. x din raportul corpului său de control, ce constituie anexa nr. 8 şi vizează perioada 1 ianuarie 2011-31 mai 2012.

A mai susţinut recurenta că prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la termenele de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ., conform dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011; or, în speţă, la momentul intrării în vigoare a noului C. civ. termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, astfel că sunt incidente prevederile acestui din urmă act normativ.

În acest context, a arătat că, raportat la art. 2.523, art. 2.528 şi art. 2.517 din noul C. civ., termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă de la data întocmirii raportului Curţii de Conturi nr. 133829 din 17 decembrie 2014, prin care s-a reţinut că a vândut energie electrică la un preţ mai mic decât costul de producţie, devenind astfel determinabil şi prejudiciul.

De asemenea, a susţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă, publicat in B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că, raportat la data formulării acţiunii - 8 aprilie 2015, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile în sensul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune nu poate fi socotit mai devreme de data întocmirii raportului asupra cauzelor si împrejurărilor care au condus la insolvenţă, publicat in B.P.I. nr. 11.723 din 27 august 2012, astfel că decizia atacată nu este motivată sub acest aspect.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care consideră că sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile a intimatei.

Astfel, a reiterat cele arătate în precedent în legătură cu dezechilibrul care a intervenit în executarea contractului încheiat de părţi şi buna-credinţă în executarea convenţiilor şi a susţinut că instanţa de apel a ignorat apărările sale vizând abuzul de drept săvârşit de intimată.

La 22 mai 2017, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, arătând că acesta nu este legal timbrat, dar şi că motivele de casare invocate şi dezvoltarea acestora nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2017, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru soluţionarea pe fond a acestuia, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, a constatat că recursul este nefondat şi urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă apreciază că motivele de recurs invocate trebuie analizate în ordinea în care au fost invocate, păstrând pentru finalul examenului motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care ţine de aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Trebuie precizat faptul că recurenta-reclamantă a învestit instanţa cu cererea introductivă de instanţă, pe care, la solicitarea primei instanţe, dispusă prin rezoluţie, a precizat-o la 30 aprilie 2015 sub două aspecte: în ce priveşte pretenţiile din primul capăt de cerere, a indicat că acestea sunt aferente perioadei ianuarie - aprilie 2011 şi a indicat modul de calcul; în ce priveşte pretenţiile aferente celui de-al doilea capăt de cerere, a indicat cuantumul acestora şi modul de calcul.

La solicitarea instanţei, dispusă prin încheierea de şedinţă de la 14 octombrie 2015, recurenta-reclamantă a făcut la 5 noiembrie 2015 o nouă precizare a acţiunii introductive de instanţă, sub aspectul cauzei acţiunii şi al tipului de răspundere invocat în susţinerea pretenţiilor .

Această din urmă precizare a fost calificată de prima instanţă şi de instanţa de apel drept modificare a cererii de chemare în judecată, ambele instanţe de fond apreciind că modificarea este tardivă, întrucât s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia pronunţată sub acest aspect este, apreciază instanţa supremă, legală. Aceasta întrucât recurenta-reclamantă a invocat în mod expres în cererea de la 5 noiembrie 2015 că îşi întemeiază pretenţiile pe răspunderea civilă delictuală, indicând în acest sens dispoziţiile art. 998 din C. civ. de la 1864, în condiţiile în care în cererea introductivă de instanţă invocase dispoziţiile art. 970 din acelaşi cod, aplicabile convenţiilor.

Este lipsită de relevanţă împrejurarea că precizarea de la 5 noiembrie 2015 a fost făcută la solicitarea instanţei, întrucât instanţa de judecată nu a pretins părţii să îşi schimbe temeiul de drept şi cauza acţiunii, pentru a i se imputa apoi că a sancţionat partea pentru că s-a conformat solicitării, ci doar a căutat să se lămurească privitor la tipul de răspundere invocat şi la cauza acţiunii.

Pe cale de consecinţă, instanţa supremă apreciază că nu a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., că sancţiunea decăderii aplicată faţă de cererea modificatoare de la 5 noiembrie 2015 este în concordanţă cu dispoziţiile art. 185 C. proc. civ. şi că în cauză nu s-a produs o încălcare a principiului disponibilităţii, judecătorul soluţionând cauza cu respectarea strictă a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Recurenta-reclamantă a dezvoltat două tipuri de argumente subsumat acestui motiv de recurs.

Primul tip se referă la faptul că instanţa de apel nu a luat în analiză susţinerea recurentei-reclamante despre faptul că prescripţia a început să curgă de la data publicării raportului asupra cauzelor insolvenţei în Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Susţinerea este fără fundament, întrucât aspectul învederat a fost analizat în penultimul paragraf al considerentelor deciziei atacate, iar raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel nu a fost combătut în recursul de faţă.

Al doilea tip se referă la neanalizarea de către instanţa de apel a susţinerilor recurentei-reclamante referitoare la abuzul de drept săvârşit de intimata-pârâtă.

Este adevărat că instanţa de apel nu s-a preocupat de această problematică, însă lipsa considerentelor referitoare la acest aspect nu îi poate fi imputată instanţei, câtă vreme problema ridicată privea aspecte de fond ale raporturilor juridice dintre părţi, iar fondul nu a fost antamat pentru că soluţia pronunţată de prima instanţă, menţinută în calea de atac a apelului, a vizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care, în înţelesul art. 245 C. proc. civ., face de prisos cercetarea fondului.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că dezlegarea problemei deduse judecăţii trebuie să plece de la calificarea tipului de răspundere civilă invocată, de la natura raporturilor juridice deduse judecăţii, de la perioada pentru care sunt pretinse despăgubirile, elemente în raport de care trebuie determinată legea aplicabilă.

Aşa cum au reţinut în mod judicios instanţele de fond, recurenta-reclamantă a învestit instanţele cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, în cadrul căreia a caracterizat fapta ilicită generatoare de prejudiciu ca fiind concretizată în abuzul de drept săvârşit de intimata-pârâtă, care, contrar obligaţiei de executare cu bună-credinţă a contractului, impusă de art. 970 C. civ., nu a fost de acord cu negocierea şi cu modificarea contractului în raport de noile circumstanţe economice, financiare, sociale.

În concret, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, cu precizările ulterioare, recurenta-reclamantă a formulat două capete de cerere prin care a pretins despăgubiri după cum urmează:

Prin primul capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în pierderea suferită, în sumă de 2.727.948 RON, aferente perioadei ianuarie - aprilie 2011 (conform precizării de la 30 aprilie 2015), iar prin al doilea capăt de cerere a pretins despăgubiri constând în beneficiul nerealizat, în sumă de 6.097.034,88 RON, aferente perioadei ianuarie - iunie 2011.

Deşi perioadele de referinţă pentru despăgubirile solicitate, indicate de parte, au fost altele decât cele reţinute de către instanţa supremă şi de către instanţa de apel, fiind mult extinse, instanţa supremă nu va primi susţinerile în acest sens făcute de către recurenta-reclamantă, întrucât acestea nu sunt în concordanţă cu actele de procedură depuse la dosarul cauzei, respectiv cu precizarea de la 30 aprilie 2015 şi cu anexele invocate în aceasta, care se află la filele x ale volumului I al dosarului de fond.

Această determinare a obiectului cererii deduse judecăţii prezintă relevanţă în primul rând pentru determinarea legii aplicabile prescripţiei dreptului material la acţiune.

Aşa cum în mod judicios au stabilit instanţele de fond, fiind vorba despre raporturi contractuale grefate pe un contract încheiat la 6 iunie 2001, modificat prin numeroase acte adiţionale, acestea sunt guvernate de dispoziţiile C. civ. de la 1864 şi de cele ale Codului comercial de la 1887, conform principiului tempus regit actum.

În materia prescripţiei extinctive, dat fiind faptul că pretenţiile sunt aferente anului 2011, iar acţiunea a fost introdusă în anul 2015, s-a pus problema concursului dintre Decretul nr. 167/1958 şi noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.

Instanţa supremă confirmă raţionamentul şi statuările instanţelor de fond privitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, pentru următoarele argumente, prin care va răspunde şi criticilor legate de data de la care începe să curgă termenul de prescripţie:

Preliminar, trebuie subliniat faptul că recurenta-reclamantă a contestat doar incidenţa dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, nu şi, în cazul în care se va aprecia asupra aplicabilităţii acestui act normativ, reţinerea dispoziţiilor art. 8.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că atât în privinţa pretenţiilor din primul capăt de cerere, cât şi în privinţa celor din al doilea capăt de cerere se impune reţinut că acestea sunt circumscrise în esenţă ideii de pagubă, de prejudiciu, care a fost cuantificat global ca sumă pe o perioadă determinată a diferenţelor de valoare dintre preţul plătit şi cel datorat, după aprecierea recurentei-reclamante.

Nefiind vorba despre pretenţii legate de prestaţii succesive, ci unitare, dar evaluate pe perioade de timp determinate, în mod corect s-a apreciat că termenul de prescripţie curge unitar, de la data la care expiră fiecare dintre cele două perioade de referinţă.

Astfel, în privinţa pretenţiilor din primul capăt de cerere dreptul la acţiune s-a născut la 30 aprilie 2011, iar în privinţa pretenţiilor din cel de-al doilea capăt de cerere dreptul la acţiune s-a născut la 30 iunie 2011, acestea fiind datele la care recurenta-reclamantă, ca producător de energie, prezumată a cunoaşte propriile costuri şi preţul pieţei (ca actor în acest domeniu de activitate) putea şi trebuia să aibă reprezentarea prejudiciului (perceperea uni preţ sub costul de producţie) şi a celui care răspunde de el (plătitorul preţului subdimensionat), astfel cum prevăd dispoziţiile necontestate de parte ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile dezvoltate în memoriul de recurs referitoare la celelalte momente propuse de recurenta-reclamantă ca momente de debut al cursului prescripţiei, instanţa supremă apreciind în plus că ele vizează în realitate aspecte factuale, care scapă cenzurii instanţei de recurs, constituind aspecte de eventuală netemeinicie, mai ales că instanţa este chemată să aprecieze asupra relevanţei unor împrejurări de fapt pe aspectul momentului de la care începe să curgă prescripţia, nu asupra aplicării legii.

În contextul în care dreptul la acţiune s-a născut la 30 aprilie 2011, respectiv la 30 iunie 2011, este vorba în speţă despre o prescripţie începută anterior şi neîmplinită la data la care a intrat în vigoare noul C. civ., astfel încât în mod corect s-a reţinut de către instanţele de fond incidenţa Decretului nr. 167/1958, prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care prevăd că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

De asemenea, în mod judicios s-a făcut referire şi la decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu specială raportare la ultimul considerent al acesteia.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa supremă reţine şi că este nefondată critica adusă deciziei atacate, care, susţine recurenta-reclamantă, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 în condiţiile în care a fost apreciat în subsidiar ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi ziua de 31 decembrie 2011. Aceasta întrucât, potrivit argumentelor ce preced, datele de la care începe să curgă prescripţia sunt 30 aprilie 2011 şi 30 iunie 2011, cu excluderea celorlalte trei invocate de către parte (31 decembrie 2011, data publicării raportului în B.P.I, respectiv data raportului Curţii de Conturi), astfel încât în cauză este vorba despre prescripţii începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului C. civ. - 1 octombrie 2011.

Dată fiind această dezlegare adusă problemei legii aplicabile, instanţa supremă constată că în cauză s-a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, constatându-se în mod legal că cererea de chemare în judecată a fost formulată după împlinirea termenului de prescripţie.

Sintetizând, faţă de toate argumentele expuse în precedent, instanţa supremă constată că niciuna din criticile formulate nu este întemeiată, că hotărârea nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., de aceea, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 şi 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1667/18.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.