Right of recourse after solidary payment of EU antitrust fine: Capital increase not equivalent to debt satisfaction

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Prin cererea înregistrată la 24.11.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi Gaze Naturale - A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Naţională de Transport al B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 582.086,31 euro, în echivalent în RON, reprezentând suma achitată de către reclamantă în locul pârâtei din valoarea amenzii aplicate prin decizia Comisiei Europene din 05.03.2014, la plata dobânzii legale aferente sumei sus-menţionate, calculate de la momentul efectuării plăţii, 11.06.2014, până la data rambursării sumei de către pârâtă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4275/24.07.2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 582.086,31 euro, reprezentând suma de bani achitată de reclamantă în locul pârâtei, din valoarea amenzii în sumă de 1.031.000 euro, stabilită prin decizia Comisiei Europene la data de 05.03.2014, în cazul AT. 39984, la plata dobânzii legale aferente sumei sus-menţionate, calculate de la 11.06.2014, până la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 37.828,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1517/10.10.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 16.129,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi Gaze Naturale - A. S.A. (în continuare, A. S.A.) a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sa şi respingerea apelului declarat de pârâtă, ca nefondat.

În motivare, recurentul a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a arătat că instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei Comisiei Europene adoptată la 05.03.2014 în cazul AT. 39984 şi a aplicat greşit dispoziţiile dreptului comunitar incidente şi prevederile legale care reglementează majorarea de capital social şi unicitatea patrimoniului, dar şi că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a preluat trunchiat considerentele deciziei Comisiei Europene, încălcându-i astfel puterea de lucru judecat, atât timp cât a ignorat faptul că forul european a obligat ambele părţi litigante, în solidar, la plata amenzii, împrejurare care, în opinia sa, atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. A subliniat recurentul că ignorarea puterii de lucru judecat a deciziei Comisiei Europene relevă şi o încălcare a art. 4 şi 5 C. civ. şi a art. 299 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

În acest sens, a susţinut că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că nu s-a pus în discuţie existenţa vreunei culpe comune care să fi condus la aplicarea amenzii în cuantum de 1.031.000 euro, de vreme ce Comisia Europeană a obligat ambele societăţi, în solidar, la plata amenzii, printr-o decizie care nu a fost atacată de B. S.A., aşa încât beneficiază de autoritate de lucru judecat. Mai mult, a arătat că atât timp cât Comisia Europeană a impus plata în solidar a amenzii, nu are relevanţă măsura în care B. S.A. este vinovată efectiv pentru încălcarea normelor de drept concurenţial, instanţa naţională fiind ţinută să respecte şi să aplice dispoziţiile deciziei Comisiei, orice analiză sub acest aspect depăşind obiectul cauzei şi limitele învestirii.

În continuare, a evocat considerentele deciziei Comisiei Europene care, în opinia sa, relevă faptul că, pe lângă culpa atribuită în mod direct A. S.A., a fost reţinută şi culpa intimatei-pârâte, aşa încât fiecare întreprindere poartă o culpă proprie pentru încălcarea prevederilor Tratatului. În sprijinul acestei afirmaţii, a mai arătat că, raportat la dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 1/2003, potrivit cărora pentru fiecare întreprindere şi asociaţie de întreprinderi care participă la încălcarea în cauză, amenda nu depăşeşte 10% din cifra de afaceri totală din exerciţiul financiar precedent, în situaţia în care argumentele B. S.A. vizând lipsa oricărei culpe ar fi fost apreciate ca fiind întemeiate de Comisia Europeană, cuantumul maxim al amenzii ar fi fost 10% din cifra de afaceri realizată de A. S.A. în anul 2013, respectiv 448.913,69 euro.

O altă critică, pe care recurentul a înţeles să o circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.443, 1.446, 1.593 şi art. 1.596 lit. c) C. civ.

Astfel, a arătat că, deşi dreptul său de regres împotriva B. S.A. pentru restituirea părţii din amendă plătite în numele acesteia este expres prevăzut de lege, instanţa de apel, ignorând decizia Comisiei Europene, a reţinut că societăţile în sarcina cărora a fost stabilită amenda reprezintă o singură întreprindere, care nu se poate urmări pe ea însăşi, deoarece a operat confuziunea de patrimonii.

În acest context, a susţinut că, aşa cum rezultă din art. 10 alin. (1) din H.G. nr. 627/2000, A. S.A. are personalitate juridică distinctă, astfel că nu se poate aprecia că este ţinută să suporte din patrimoniul propriu şi contravaloarea amenzii datorate de acţionarul său unic, B. S.A.

A mai arătat recurentul că obligaţia de plată a amenzii este una solidară, iar ulterior adoptării de către Directoratul B. S.A. a Hotărârii nr. 71/06.06.2014 şi după adoptarea Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acţionarilor A. S.A., a plătit integral amenda stabilită, aşa încât s-a născut dreptul său de regres împotriva codebitorului solidar.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 1.596 lit. c), 1.443 şi 1.593 C. civ., care reglementează obligaţiile solidare şi dreptul de regres al debitorului care a plătit întreaga datorie şi a subliniat că, admiţând apelul B. S.A., curtea de apel a încălcat aceste dispoziţii legale.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 23 alin. (2) din Regulamentul (C.E.) nr. 1/2003, potrivit cărora pentru fiecare întreprindere şi asociaţie de întreprinderi care participă la încălcarea normelor de drept concurenţial, amenda nu depăşeşte 10% din cifra de afaceri totală din exerciţiul financiar precedent.

Astfel, a susţinut că, reţinând că art. 23 sus-menţionat nu este aplicabil în mod individual A. S.A. şi B. S.A., ci amândurora, privite ca o întreprindere, dar şi că amenda a fost stabilită prin raportare la cifra de afaceri a celei dintâi, instanţa de apel a încălcat aceste prevederi legale. Aceasta, întrucât a omis să observe că cifra sa de afaceri în anul 2013 a fost de 4.489.136,92 euro, astfel că amenda maximă ce îi putea fi aplicată era de 448.913,69 euro, fiind astfel evident că, în stabilirea cuantumului amenzii, Comisia Europeană a avut în vedere cifra de afaceri a ambelor societăţi.

A mai susţinut recurentul că, raportat la obiectul învestirii, instanţa naţională trebuia să stabilească nivelul amenzii ce urma să fie suportată de fiecare dintre cele două societăţi sancţionate.

O altă critică, circumscrisă de autorul căii de atac aceluiaşi motiv de recurs, vizează încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor ce reglementează majorarea de capital.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de prim control judiciar că majorarea capitalului social se face potrivit legii, pentru necesitatea creşterii financiare sau a înlăturării unor dificultăţi, prin fonduri care să contribuie la redresarea activităţii societăţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 31/1990, care reglementează majorarea de capital şi a subliniat că cele reţinute de instanţa de apel în legătură cu scopul acestei operaţiuni nu se regăsesc nici în textul de lege evocat şi nici într-o altă dispoziţie a actului normativ sus-menţionat.

În altă ordine de idei, a susţinut că, şi dacă s-ar admite că majorarea capitalului social are ca scop exclusiv creşterea forţei financiare şi înlăturarea unor dificultăţi, acest aspect nu are relevanţă în speţă, de vreme ce acţionarul său are o datorie care nu poate fi stinsă prin majorare de capital.

A arătat recurentul că relevant este că intimata recunoaşte că are o datorie faţă de A. S.A., însă susţine că plata acestei datorii a fost realizată prin operaţiunea de majorare de capital.

Or, majorarea capitalului social nu este o operaţiune aptă să conducă la stingerea unei datorii, ci reprezintă o decizie investiţională, B. S.A. primind un pachet de acţiuni cu o valoare egală cu aportul vărsat.

În acest context, a arătat că acţiunile dobândite de B. S.A. reprezintă un element de activ, majorându-i-se astfel patrimoniul cu valoarea acestor acţiuni, în timp ce pentru A. S.A. majorarea capitalului social reprezintă un element al pasivului, înregistrat în contabilitate în contul 101; astfel, dacă acţionarul decide să diminueze capitalul social, societatea emitentă trebuie să restituie valoarea respectivă, iar în cazul lichidării, sumele respective revin acţionarului, după îndestularea creditorilor.

Totodată, a subliniat că a plătit suma de 582.086,31 euro pentru B. S.A., plată care i s-a impus ca urmare a adoptării Hotărârii nr. 71/06.06.2014 a Directoratului B. S.A. şi Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acţionarilor A. S.A., iar nu pentru că a existat o înţelegere a debitorilor ţinuţi solidar de a se plăti suma totală a amenzii de unul dintre ei, aşa cum eronat susţine intimata, dar şi că nu are relevanţă că a dispus de fondurile necesare pentru a achita amenda, ci dacă intimata i-a restituit partea sa din datorie.

Recurentul a criticat decizia atacată şi prin prisma încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor legale privind unicitatea patrimoniului şi a celor ce reglementează faptul că părţile litigante au personalităţi juridice distincte.

Astfel, a susţinut că, reţinând că A. S.A. şi B. S.A. constituie o singură întreprindere ce nu se poate urmări pe ea însăşi pentru plata unei părţi din amendă, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 10 din H.G. nr. 627/200, din care rezultă că A. S.A. este o entitate juridică distinctă, dar şi dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 31/1990. De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că, potrivit art. 31 alin. (1) C. civ., orice persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi stabilite în bani şi aparţin acesteia; or, având personalitate juridică distinctă, A. S.A. are şi un patrimoniu propriu, neputând opera o confuziune de patrimonii.

Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii se vor arăta motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor şi a prezentat cele reţinute de doctrină sub acest aspect, subliniind că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, dar şi motive contradictorii, care relevă faptul că raţionamentul instanţei este unul lacunar.

Concretizând, a arătat că instanţa de apel a reţinut că nu a atacat hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor A. S.A., în condiţiile Legii nr. 31/1990; or, în opinia sa, motivul sus-menţionat este străin de natura pricinii, atât timp cât nu se poate aprecia că majorarea capitalului social echivalează cu plata amenzii şi, mai mult, nu avea calitate să atace propria hotărâre.

Tot străin de natura pricinii a apreciat că este şi motivul vizând scăderea valorii dividendelor încasate de B. S.A. în anul 2014, arătând că dividendele se acordă în funcţie de rezultatele financiare înregistrate într-un an, iar mărirea patrimoniului nu se reflectă doar în valoarea dividendelor, valoarea acţiunilor ca urmare a majorării capitalului social reprezentând un element de activ pentru dobânditorul acestora.

În continuare, recurentul a prezentat argumentele pentru care apreciază că, în realitate, valoarea dividendelor nu a scăzut, aşa cum greşit s-a reţinut, subliniind totodată că valoarea sumei cu care a fost majorat capitalul social nu reprezintă un element de activ care dă dreptul acţionarului unic să încaseze dividende într-un cuantum mai mare în cazul societăţilor cu capital integral sau majoritar de stat, unde repartizarea profitului este reglementată de O.G. nr. 64/2001.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel a reţinut că este exclusă culpa B. S.A. pentru încălcarea dispoziţiilor comunitare, pentru ca ulterior să reţină că A. S.A. şi B. S.A. reprezintă o singură întreprindere care nu se poate urmări pe ea însăşi pentru plata unei părţi din amenda unitară aplicată de Comisia Europeană.

Or, în opinia recurentului, aceste motive sunt contradictorii, nefiind permis ca, atunci când evaluează existenţa culpei, instanţa să conchidă că cele două entităţi sunt distincte, iar când analizează modalitatea în care acestea trebuie să plătească amenda, să tragă concluzia că ele reprezintă o singură întreprindere.

În final, a susţinut că, în realitate, prin cel de-al doilea considerent, instanţa recunoaşte implicit că B. S.A. exercită o influenţă asupra acţiunilor A. S.A., prin care ar fi putut preveni sau stopa încălcarea normelor concurenţiale şi a subliniat că decizia atacată nu respectă rigorile motivării unei hotărâri judecătoreşti.

La 08.03.2017, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, iar la 28.03.2017 recurentul a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Numai B. S.A. a prezentat un punct de vedere la raport.

În şedinţa de la 05.12.2017, constatând că recursul nu poate fi soluţionat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunţat, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere prin care a admis în principiu recursul şi a acordat termen pentru astăzi, în şedinţă publică, în vederea soluţionării sale pe fond.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurentul a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aşa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului şi fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentei decizii, situaţia de fapt presupune aplicarea de către Comisia Europeană a unei amenzi în solidar, în sarcina A. S.A. şi B. S.A., în cuantum de 1.031.000 de euro, reţinându-se în sarcina lor că au comis o încălcare unică şi continuă a art. 102 din Tratat, de la 30.06.2008 şi până la 16.09.2013, întrucât au cerut comercianţilor din Uniunea Europeană, care doreau să participe la Piaţa pentru Ziua Următoare şi la Piaţa Intrazilnică de energie electrică din România să se înregistreze în scop de T.V.A. în România; de asemenea, instanţele devolutive au mai reţinut că, deşi decizia Comisiei nu a fost contestată de nicio parte, suma a fost plătită integral de către recurent, care, apreciind că nu datora decât 448.913,99 euro, reprezentând 10% din cifra sa de afaceri aferentă anului 2013, s-a regresat împotriva intimatei pentru diferenţă.

În cadrul celui dintâi motiv de recurs, în ordinea indicată mai sus, recurentul a susţinut că decizia cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura pricinii.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că intimata nu are nicio culpă în săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată şi, pe de altă parte, că părţile litigante reprezintă o unică întreprindere, care nu se poate urmări pe ea însăşi pentru plata unei părţi din amenda aplicată, ceea ce, în opinia sa, relevă un raţionament contradictoriu.

A mai arătat că sunt străine de natura cauzei considerentele prin care curtea de apel a reţinut că nu a atacat Hotărârea nr. 10/06.06.2014 a Adunării Generale a Acţionarilor săi şi că valoarea dividendelor încasate de intimată a scăzut în anul 2014.

Desigur că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Înalta Curte subliniază însă că incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în limitele în care a fost invocat de autorul căii de atac (motive contradictorii şi motive străine de natura pricinii), intervine numai în cazul în care contradicţia este de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată ori atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situaţie care echivalează cu nemotivarea.

Asemenea ipoteze nu se regăsesc în speţă.

Procesul civil include, printre garanţiile sale, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor şi probelor administrate, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel a reţinut şi a înlăturat susţinerile părţilor şi a explicat în mod amplu raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, aşa încât hotărârea sa creează transparenţa asupra silogismului judiciar.

Primul motiv de recurs este, aşadar, nefondat.

În schimb, Înalta Curte constată că admiţând apelul şi reformând sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, instanţa de prim control judiciar a pronunţat o decizie cu încălcarea normelor de drept material, atât timp cât şi-a fundamentat concluzia pe considerente potrivit cărora intimata nu are nicio culpă în săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, pe de o parte şi, pe de altă parte, aceeaşi parte şi-ar fi îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în urma deciziei Comisiei, prin aceea că a furnizat recurentului fondurile financiare necesare plăţii integrale a amenzii, prin injecţia de numerar ca efect al unei majorări de capital.

Prin decizia dată în cazul AT. 39984, Comisia Europeană a reţinut că părţile litigante în prezentul dosar au comis o încălcare unică şi continuă a art. 102 din Tratat, de la 30.06.2008 şi până la 16.09.2013, întrucât au cerut comercianţilor din Uniunea Europeană, care doreau să participe la Piaţa pentru Ziua Următoare şi la Piaţa Intrazilnică de energie electrică din România, să se înregistreze în scopuri de T.V.A. în România şi a aplicat celor două societăţi o amendă de 1.031.000 de euro, stabilind că ele răspund în solidar de achitarea ei.

Această decizie nu a fost contestată de niciuna dintre părţi.

În contextul factual expus mai sus pe scurt, curtea de apel nu mai era în măsură să verifice culpa B. S.A. la săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, fără a încălca puterea executorie a deciziei Comisiei.

Distinct de acest aspect, considerentul instanţei de prim control judiciar este contrazis de decizia Comisiei.

Este adevărat că, de principiu, în practica forului european, societatea-mamă este responsabilă în solidar cu filiala sa, cu excepţia cazului în care se prezintă elemente de probă suficiente, de natură să demonstreze că filiala se comportă în mod autonom pe piaţă.

În speţă, însă, atitudinea A. S.A., care a apelat la intimată pentru a crea o entitate fiscală în cadrul căreia disparităţile negative de T.V.A. ar fi putut fi compensate cu plăţile mari pe care B. S.A. le efectuează către stat, a condus Comisia către concluzia că strategia recurentului nu s-ar fi justificat dacă intimata nu ar fi avut nicio putere de decizie asupra conduitei sale; mai mult, aprobarea tacită de către intimată a comportamentului ilegal al filialei sale a fost privit de către Comisie ca o dovadă suplimentară a influenţei decisive a celei dintâi asupra A. S.A.

Înalta Curte constată că investigaţia forului european nu s-a limitat doar la constatarea practicii anticoncurenţiale; a fost examinată şi conduita părţilor, pentru a verifica dacă au întreprins vreun demers pentru identificarea unei soluţii care să aibă ca rezultat înlăturarea unei asemenea practici.

Rezultatul unei asemenea analize îl constituie faptul că nu doar recurentului i s-a reţinut o culpă la săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, ci şi intimatei, căreia i s-a imputat refuzul creării unui grup fiscal, de natură a elimina problema disparităţii negative la nivelul fluxului de T.V.A.; în acest sens, s-a apreciat că expunerea recurentului faţă de dimensiunea contravalorii T.V.A. de la A.N.A.F. ar fi putut fi inclusă în cea a intimatei, dar şi că, deşi recurentul a sugerat intimatei realizarea grupului fiscal, o atare soluţie a fost apreciată ca nefiind de dorit de către cea din urmă.

În aceste condiţii, Înalta Curte impune părţilor concluzia că obligarea în solidar a celor două părţi litigante prin decizia Comisiei reflectă o sancţionare a ambelor, pentru culpa fiecăreia la încălcarea Tratatului, şi nu are ca temei numai considerente de ordin statutar, aşa cum consideră intimata, derivate din calitatea sa de societate-mamă a filialei.

În contextul neatacării deciziei Comisiei, recurentul consideră că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, prin considerentul său potrivit căruia intimata nu are nicio culpă în săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, ceea ce face să devină incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

O asemenea apreciere nu este însă fundamentată juridic şi relevă că nici cel de-al doilea motiv de recurs invocat nu este fondat.

Reglementată de art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârii judecătoreşti, prin care asemenea acte, care emană de la o putere publică a statului, se deosebesc de alte acte juridice.

Astfel, doctrina a arătat că funcţia jurisdicţională a statului, urmărind să stabilizeze raporturile juridice şi să asigure ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei în vreun proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce se tranşase anterior.

Analiza art. 430 C. proc. civ. relevă că au autoritate de lucru judecat hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului, prin care se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident, că autoritatea de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul, ci şi considerentele pe care se sprijină şi că prin epuizarea apelului sau recursului, acest efect al hotărârii îşi transformă caracterul provizoriu într-unul definitiv.

Prin urmare, deciziile Comisiei Europene nu sunt incluse în sfera actelor care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Aceasta nu înseamnă, însă, că ele pot fi ignorate, deoarece lor li se ataşează un alt efect, cel al titlului executoriu, prin art. 299 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, prin considerentul curţii de apel potrivit căruia intimata nu are nicio culpă în săvârşirea faptei pentru care amenda a fost aplicată, Înalta Curte reţine că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat, deoarece decizia Comisiei nu are un asemenea efect - ceea ce determină inaplicabilitatea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. -, în schimb a fost încălcat art. 299 din Tratat, aplicabil prioritar potrivit art. 5 C. civ.; este, aşadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurentul a invocat şi încălcarea, de către instanţa de apel, a art. 1.443, 1.446, 1.593 şi 1.596 lit. c) C. civ.

În această ordine de idei, autorul căii de atac arată că, ulterior adoptării Hotărârii nr. 71/06.06.2014 de către Directoratul B. S.A. şi a Hotărârii nr. 12/10.06.2014 a Adunării Generale a Acţionarilor A. S.A., a achitat integral amenda, deşi obligaţia de plată fusese impusă în solidar, iar din interpretarea art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratat, rezultă că amenda pe care ar fi trebuit să o suporte se putea ridica până la pragul maxim de 10% din valoarea cifrei sale de afaceri. Prin urmare, apreciind că, prin raportare la acest procent, suma maximă ce i-ar fi revenit la plată este de 448.913,69 euro, recurentul s-a regresat împotriva intimatei pentru diferenţă.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine cu prioritate că solidaritatea celor două părţi litigante a fost impusă prin decizia Comisiei şi, de aceea, o atare dispoziţie nu mai poate fi repusă în discuţie, fără a afecta caracterul executoriu al respectivei decizii.

Mai reţine că textul art. 1.456 alin. (1) C. civ., reglementând regresul între codebitori, prevede că "debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea de datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului".

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că, admiţând apelul şi schimbând sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii prin care codebitorul solidar care a executat integral obligaţia îşi valorifica tocmai dreptul de regres, instanţa de prim control judiciar a încălcat aceste dispoziţii legale.

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că intimata a furnizat recurentului fondurile financiare necesare plăţii integrale a amenzii, prin injecţia de numerar ca efect al unei majorări de capital.

Şi acest considerent relevă o greşită aplicare a legii, deoarece majorarea de capital dă expresie unei decizii investiţionale, în baza căreia, în schimbul aportului în numerar, B. S.A. a primit un pachet suplimentar de acţiuni la A. S.A., astfel cum prevede art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Or, Înalta Curte reţine că majorarea de capital nu poate fi asimilată unei plăţi (decât a acţiunilor astfel emise).

Aşadar, cu toate că intimata a fost obligată, printr-o decizie executorie a Comisiei, la plata unei amenzi în solidar cu recurentul, cea dintâi încearcă să înlăture efectele exercitării, de către codebitorul solidar care a făcut plata integrală, a dreptului de regres, pe temeiul faptului că ar fi asigurat filialei sale fondurile care erau necesare pentru plată, printr-o majorare de capital.

O atare abordare ignoră însă posibilitatea B. S.A. de a decide să diminueze capitalul social cu aceeaşi valoare cu care anterior l-a majorat, situaţie în care A. S.A. ar trebui să restituie suma astfel primită.

De aceea, majorarea de capital nu poate avea semnificaţia plăţii de către intimată a părţii care îi revenea din amenda aplicată.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că dezlegările esenţiale ale instanţei de prim control judiciar, care au fundamentat decizia de reformare a sentinţei tribunalului, sunt un efect al încălcării normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, în vederea unei noi judecăţi, curţii de apel, care urmează să verifice, în stabilirea sumei pe care o va avea de suportat intimata, şi incidenţa art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Operatorul Pieţei de Energie Electrică şi Gaze Naturale - A. S.A. împotriva deciziei nr. 1517/10.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.