Unjust enrichment restitution and international jurisdiction under EC Regulation 44/2001 for cross-border undue payment

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Deliberând, constată următoarele:

I. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 174/civ/12.02.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. (în prezent S.C. B. S.A.) în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.551.902,60 RON, reprezentând plată nedatorată, precum şi să plătească dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii până la restituirea efectivă a debitului; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.625 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în privinţa onorariului de avocat.

II. Soluţia instanţei de apel

Prin Decizia nr. 902/29.11.2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei şi încheierilor pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 34.625 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la instanţa de fond; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei pronunţate în apel, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi a sentinţei pronunţate de prima instanţă şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, dar şi că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu ar fi indicat un text specific din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 care să fi fost încălcat de prima instanţă atunci când a constatat că este competentă să soluţioneze cauza.

În acest sens, a arătat că în întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe a indicat în mod clar şi punctual care sunt normele din Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 care trebuie aplicate în stabilirea competenţei şi mai mult, a indicat şi normele care instituie excepţii de la principiul, dedus şi de curtea de apel, conform căruia în astfel de litigii competenţa aparţine instanţelor din statul în care pârâtul îşi are sediul.

În opinia recurentei, atât timp cât Regulamentul sus-menţionat instituie şi cazurile de excepţie, în care competenţa este alternativă, nu se pot institui excepţii cu privire la competenţa astfel reglementată prin C. proc. civ.. Aşa fiind, instituirea unor astfel de excepţii prin art. 1081 C. proc. civ. atrage incidenţa dispoziţiilor art. 4 C. proc. civ., conform cărora, în situaţia existenţei unui conflict de legi procedurale între cele interne şi europene, prevalează dreptul Uniunii Europene.

A mai apreciat recurenta că instanţa de apel trebuia să analizeze toate apărările formulate la prima instanţă şi să nu se limiteze la apărările din cererea de apel. În plus, atâta vreme cât instanţa de apel a determinat principiul după care se stabileşte competenţa generală a instanţelor, nu se impunea să indice textul din Regulament care a fost nesocotit de prima instanţă, întrucât acelaşi text de lege a fost nesocotit şi de curtea de apel.

De asemenea, recurenta a susţinut că analiza instanţei de apel cu privire la aplicarea art. 1081 C. proc. civ. este nelegală şi, mai mult, este contrazisă prin motivele reţinute în fundamentarea respingerii apelului.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze condiţiile art. 1081 pct. 3 C. proc. civ. prin determinarea locului producerii faptului juridic sau efectelor acestuia şi, cum faptul juridic a fost produs printr-o plată efectuată de solvens, determinarea trebuia realizată ca urmare a analizei instituţiei juridice a plăţii, privită ca mod de stingere a obligaţiilor.

A concluzionat recurenta că, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 1 coroborat cu art. 130 alin. (1) C. proc. civ., dar şi la art. 174 alin. (2) coroborat cu art. 176 pct. 3 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate absolută, necondiţionată, întrucât cererea trebuia respinsă ca inadmisibilă, nefiind de competenţa generală a instanţelor române.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat două interpretări contradictorii instituţiei juridice a plăţii şi a subliniat că intimata, prin plata efectuată, a intenţionat să stingă obligaţia asumată prin tranzacţia încheiată la 11.09.2014, astfel că izvorul acestei obligaţii este un act juridic, iar nu un fapt juridic.

O altă critică, încadrată de autoarea căii de atac în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

În opinia recurentei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, care şi-a raportat analiza la operaţiunea juridică, textul de lege sus-menţionat trebuia interpretat prin prisma instituţiilor juridice incidente în cauză.

În acest context, a arătat că, examinând condiţiile existenţei plăţii nedatorate, instanţa de apel a reţinut motive contradictorii; astfel, sub aspectul primei condiţii, a constatat că plata efectuată de intimată are semnificaţia executării obligaţiei, care izvorăşte din contractul încheiat de părţi detaliat prin tranzacţia din 11.09.2014, pentru ca în examinarea celorlalte două condiţii, să constate că izvorul obligaţiei a cărei stingere s-a intenţionat este faptul juridic.

De asemenea, a susţinut că plata efectuată de intimată are caracter unitar, a fost efectuată printr-un singur act şi s-a avut în vedere stingerea obligaţiei rezultate din contract şi tranzacţie, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că pentru suma de 165.893,78 RON exista un izvor al obligaţiei, însă nu şi pentru suma de 1.551.902,60 RON.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere că, la momentul efectuării plăţii, între părţi exista un raport juridic obligaţional, izvorul obligaţiei de plată reprezentându-l contractul şi tranzacţia încheiate de părţi.

A mai susţinut recurenta că este nelegală şi motivarea instanţei de apel cu privire la îndeplinirea condiţiei vizând eroarea în care trebuie să se afle solvensul la momentul efectuării plăţii, subliniind că aceasta trebuia să privească însăşi obligaţia de plată, iar nu cuantumul sumei. Astfel, în opinia recurentei, nu se poate reţine că intimata se afla în eroare, întrucât obligaţia exista, iar în condiţiile în care s-a plătit mai mult, cauza acţiunii ar fi trebuit să fie răspunderea contractuală sau îmbogăţirea fără just temei, dar nu plata nedatorată.

Printr-o completare a motivelor de recurs, formulată în termen legal, recurenta a criticat admiterea apelului reclamantei A. S.A., sub aspectul cheltuielilor de judecată.

Invocând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta susţine că prima instanţă a făcut o apreciere corectă şi obiectivă a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, astfel încât era justificată reducerea acestor cheltuieli, în raport de valoarea pricinii, complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează soluţia de respingere a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române în soluţionarea cererii deduse judecăţii.

În cauză, reclamanta S.C. A. S.A. (în prezent S.C. B. S.A.), cu sediul în România, a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., cu sediul în Italia, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.551.902,60 RON, reprezentând plată nedatorată, efectuată din eroare la data de 18.09.2014, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Fiind în prezenţa unui litigiu în materie comercială cu element de extraneitate, având în vedere din perspectiva aplicării legii în timp data introducerii acţiunii - 03.11.2014, în conformitate cu considerentul nr. 8 din preambul coroborat cu art. 2-4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, întrucât pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, în cauză sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

În consecinţă, competenţa generală a instanţelor judecătoreşti române trebuie stabilită prin raportare la dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 44/2001, iar nu prin aplicarea legislaţiei naţionale.

În acest sens, art. 4 C. proc. civ. prevede aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, iar art. 1065 C. proc. civ. stabileşte că dispoziţiile Cărţii a VII-a privind procesul civil internaţional se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Instanţa de apel nu a înlăturat de la aplicare Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ci dimpotrivă, a recunoscut prioritatea dreptului Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 C. proc. civ., a enunţat regula prevăzută la art. 2 din Regulament (invocată în apărare de pârâtă), dar a precizat că există şi cazuri de excepţie (competenţe speciale), în care pârâtul poate fi acţionat în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru, făcând implicit trimitere la dispoziţiile art. 3 din acelaşi Regulament.

Astfel, Regulamentul invocat chiar de recurentă permite, potrivit art. 5 pct. 1 lit. a) şi pct. 3, ca o persoană care are domiciliul (sediul) pe teritoriul unui stat membru să poată fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru, în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul în care obligaţia care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată, iar în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă.

Aplicarea de către instanţele de fond a dispoziţiilor art. 1081 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. deşi inexactă, nu poate atrage casarea, în condiţiile în care normele de procedură interne nu sunt contrare dreptului Uniunii aplicabil în mod prioritar în prezenta cauză.

Astfel, în jurisprudenţa C.J.U.E. (Hotărârea din 16 iulie 2009 în cauza C-189/08 Zuid-Chemie BV - paragraful 23), s-a statuat că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" trebuie să fie înţeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul, cât şi locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acţionat în justiţie, la alegerea reclamantului, în faţa instanţei de la unul dintre aceste două locuri.

Or, dispoziţiile art. 1081 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. fac referire la locul unde a intervenit faptul juridic ce constituie izvorul obligaţiei extracontractuale sau la locul unde se produc efectele prejudiciabile.

Revenind la aplicarea în prezentul litigiu a normelor de competenţă specială prevăzute de art. 5 pct. 1 lit. a) şi pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, Înalta Curte constată că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. (Hotărârea din 13 martie 2014 în cauza C-548/12 Marc Brogsitter - paragrafele 18, 20 şi 24), termenii "materie contractuală" şi "materie delictuală şi cvasidelictuală", trebuie interpretaţi în mod autonom, prin referire în principal la sistemul şi la obiectivele acestui regulament, pentru a se garanta aplicarea lui uniformă în toate statele membre. În consecinţă, aceştia nu pot fi înţeleşi în sensul că ar face trimitere la calificarea pe care legea naţională aplicabilă o dă raportului juridic în discuţie în faţa instanţei naţionale. "Materia delictuală şi cvasidelictuală" cuprinde orice cerere care urmăreşte să pună în discuţie răspunderea unui pârât şi care nu decurge din "materia contractuală", aceasta din urmă fiind aplicabilă numai în cazul în care comportamentul reproşat poate fi considerat o neîndeplinire a obligaţiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ţinând seama de obiectul contractului.

În speţă, obligaţia de restituire a sumei de bani pretinse nu s-a născut din contractul de furnizare de produse şi nici din tranzacţia încheiate de părţi, ci din faptul juridic licit ("cvasidelictual") al plăţii nedatorate a sumei de 1.551.902,60 RON, în plus faţă de obligaţiile stabilite contractual.

Ca urmare, este aplicabilă norma de competenţă specială prevăzută de art. art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în conformitate cu care în mod corect a fost acţionată în justiţie pârâta în faţa instanţelor române, de la "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă".

În concret, atât locul plăţii nedatorate, cât şi cel unde s-a produs paguba sunt în România, deoarece suma de 1.717.796,38 RON, achitată prin ordinul de plată nr. x/18.09.2014, a fost virată în contul pârâtei C. S.R.L. nr. x deschis în România, la D. Agenţia Bucureşti Mihalache, cont menţionat de altfel şi pe facturile indicate în cuprinsul tranzacţiei din 11.09.2014.

Având în vedere considerentele expuse, în mod corect a fost respinsă excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române în soluţionarea cererii deduse judecăţii.

2.2. Este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a analizat în mod coerent condiţiile plăţii nedatorate, iar raţionamentul juridic expus în decizia atacată nu este contradictoriu.

În privinţa primei condiţii a plăţii nedatorate, în acord cu prevederile art. 1341 C. civ., instanţa a reţinut că este necesar ca prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia unei plăţi. Aceasta înseamnă că solvensul a făcut plata cu intenţia de a stinge o datorie, iar nu cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.

Plata făcută din eroare, în sensul inexistenţei datoriei ce se urmărea a fi stinsă, reprezintă un fapt juridic licit, fiind izvorul obligaţiei de restituire de natură extracontractuală.

Aspectele ce ţin de inexistenţa datoriei către pârâtă, ca şi cele ce vizează natura extracontractuală a obligaţiei de restituire urmează a fi detaliate în continuare, odată cu analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.3. Nu este întemeiat nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţele de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

În plus faţă de considerentele deja expuse la pct. 2.2, Înalta Curte reţine că, deşi plata făcută prin ordinul de plată nr. x/18.09.2014 a avut caracter unitar, urmărindu-se stingerea obligaţiilor născute din contractul de furnizare de produse şi din tranzacţia încheiată la 11.09.2014, datoria exista doar în parte, până la concurenţa sumei de 165.893,78 RON, iar diferenţa de 1.551.902,60 RON nu era datorată, întrucât anterior, la 12.06.2014, intimata-reclamantă mai plătise în contul aceloraşi facturi suma de 1.559.080,53 RON.

Această plată a fost făcută de intimata-reclamantă din eroare cu privire la diferenţa de 1.551.902,60 RON, fără a fi avute în vedere plăţile anterioare şi obligaţiile convenite prin tranzacţia părţilor.

Raportul juridic obligaţional existent între părţi la momentul efectuării plăţii conţinea doar datoria de 165.893,78 RON, conform pct. 2 din tranzacţia încheiată la 11.09.2014. Plata efectuată cu depăşirea acestui cuantum reprezintă o plată nedatorată ce dă naştere obligaţiei de restituire în sarcina accipiensului, în temeiul art. 1341-1344 C. civ., nefiind aplicabile nici răspunderea contractuală şi nici îmbogăţirea fără justă cauză, faţă de caracterul subsidiar al actio de in rem verso (art. 1348 C. civ.).

2.4. În fine, nu pot fi primite nici criticile formulate prin completarea motivelor de recurs, referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată cu onorariul avocatului, în aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Aprecierea instanţei cu privire la un anumit cuantum considerat necesar şi rezonabil al onorariului de avocat este în concret subiectivă.

Criticile recurentei nu ar putea fi examinate decât prin raportare la încadrarea lor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce prevederile art. 451 C. proc. civ. sunt norme de procedură, iar nu norme de drept material. Or, în cauză nu s-a demonstrat încălcarea unei reguli de procedură sancţionată cu nulitatea. Recurenta tinde la cenzurarea temeiniciei criteriilor aplicate de instanţele de fond pentru acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, ceea ce nu constituie critici de nelegalitate care să poată fi analizate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 902/29.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 martie 2018.