Rescission of share transfer and payment convention denied after validation of third-party payments under Civil Code Arts. 1093 and 1096

Şedinţa publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 octombrie 2007 sub nr. x/2007 la Judecătoria Mangalia, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele societăţi C. S.R.L. (cu denumirea actuală D. SRL) şi E. S.A. rezoluţiunea contractului de cesiune încheiat între A., B. şi E. S.A., a convenţiei dintre A., S.C. C. S.R.L. şi B., precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii au decis vinderea părţilor sociale deţinute în cadrul societăţii C. S.R.L., preţul vânzării urma să se facă de E. S.A. prin F., astfel: plata sumei de 304.581 USD şi plata unei datorii a societăţii C. S.R.L..

Au fost încheiate două acte juridice succesive: o cesiune de părţi sociale ale societăţii C. S.R.L. de către reclamanţii A. şi B. către societatea E. S.A. - prin F. şi ulterior o convenţie între societatea C. S.R.L. reprezentată de F. privind plata sumei de 304.581 USD către reclamantul A., termenul de plată fiind stabilit conform art. 4 din contract, ca fiind cel mai târziu data de 31 decembrie 2004.

S-a învederat că plata nu a fost efectuată în termenul stabilit, astfel că se impune rezoluţiunea celor două convenţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 371/C din 17 februarie 2010, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 5068 din 12 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa a anulat ca netimbrată acţiunea, iar prin decizia civilă nr. 25 din 6 martie 2013 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B., a desfiinţat sentinţa civilă şi a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă spre rejudecare.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 2809 din 21 octombrie 2013, Tribunalul Constanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă, pentru nerespectarea prevederilor art. 720 1 C. proc. civ. de la 1865, reţinând că reclamanţii nu au făcut dovada comunicării notificării transmisă prin intermediul executorului judecătoresc către pârâtele E. S.A. şi C. S.R.L., această convocare este adresată doar pârâtei C. S.R.L., nu este însoţită de dovezile pe care se sprijină, este emisă cu aproximativ trei ani înainte de promovarea demersului judiciar şi se referă la un alt cuantum al pretenţiilor decât cel care face obiectul acţiunii de faţă.

Prin decizia civilă nr. 205 din 17 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2809 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, ca nefondat şi a fost obligat apelantul în favoarea intimatei S.C. E. S.A. la plata sumei de 3000 RON, cheltuieli de judecată - onorariu avocat.

Prin decizia civilă nr. 356 din 4 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A., a modificat decizia civilă nr. 205 din 17 aprilie 2014, în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2809 din 21 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Constanţa, pe care a anulat-o şi a trimis cauza la Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pentru a evoca fondul.

A reţinut Înalta Curte că acţiunea a fost promovată la data de 9 octombrie 2007, iar pârâtele - intimate au luat cunoştinţă de pretenţiile reclamantului şi de actele care au stat la baza acestora încă de la data promovării cererii introductive, situaţie în care, dacă ar fi dorit în orice mod soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, aveau posibilitatea să îşi exprime această poziţie în cei peste 3 ani şi trei luni trecuţi până la momentul invocării excepţiei (31 ianuarie 2011).

Convocarea la conciliere nu trebuie realizată ca simplă formalitate, ci cu scopul încercării efective de soluţionare a unei dispute legale pe cale amiabilă, tot aşa, excepţia nu poate fi invocată în mod formal, pentru neîndeplinirea unei simple formalităţi, ci doar în raport de posibilitatea efectivă de soluţionare amiabilă a litigiului şi de o eventuală vătămare produsă prin inexistenţa acestei posibilităţi, iar posibilitatea soluţionării amiabile a litigiului a existat în tot timpul scurs de la data sesizării instanţei de judecată şi până la data invocării excepţiei în discuţie.

Potrivit instanţei de recurs, invocarea acestei neregularităţi de către pârâte, la data de 31 ianuarie 2011, după comunicarea înscrisurilor şi administrarea de probatorii, nu poate conduce la aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece vătămarea părţii se prezumă că s-a acoperit prin luarea la cunoştinţă a pretenţiilor şi raportat la prevederile procedurale invocate, neîndeplinirea corectă a procedurii concilierii, chiar şi dacă este reală, nu atrage automat nulitatea concilierii sau respingerea cererii de chemare în judecată, sancţiunea intervenind numai dacă partea dovedeşte o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel.

S-a constatat că în cauză prevederile art. 7201 C. proc. civ. au fost îndeplinite, în sensul că voinţa părţilor a fost aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească şi nu pe cale amiabilă, instanţele de fond interpretând excesiv de rigid dispoziţiile legale evocate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2013*.

Prin "Notele de şedinţă" depuse la data de 24 septembrie 2015, apelantul-reclamant A. a precizat că obiectul acţiunii sale constă în rezoluţiunea celor două convenţii, pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de societăţile intimate pârâte, urmând ca cele două convenţii să fie privite ca un singur act juridic, expresie a unui singur acord de voinţe.

Prin încheierea interlocutorie din data de 16 decembrie 2015, Curtea de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâtele societăţi C. S.R.L. şi S.C. E. S.A. prin întâmpinarea formulată la data de 9 mai 2011, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii.

Au fost administrate probele propuse de părţi şi încuviinţate de instanţă, respectiv proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii G. şi H., interogatoriul administrat societăţilor pârâte, proba cu expertiza judiciară contabilă, fiind ataşate raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil judiciar I. şi suplimentul la raportul de expertiză întocmit de acelaşi expert.

Prin decizia civilă nr. 69 din 6 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în evocarea fondului cauzei, a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.A., astfel cum a fost precizată, ca nefondată.

S-a admis cererea de majorare a onorariului expertului judiciar cu suma de 2000 RON şi au fost obligaţi reclamanţii la plata onorariului expertului în sumă de 1000 RON şi pârâţii la plata onorariului expertului în sumă de 1000 RON.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a motivat următoarele:

Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003, reclamanţii A. şi B., în calitate de cedenţi, au cesionat pârâtei societăţi E. S.A. - prin preşedintele Consiliului de Administraţie, F., în calitate de cesionar, câte 10 părţi sociale fiecare, cu o valoare nominală de 100.000 RON (ROL) şi o valoare totală de 2.000.000 RON (ROL), reprezentând integral capitalul social al societăţii C. S.R.L., deţinut de cei doi în calitate de asociaţi.

Potrivit contractului, preţul total datorat de cesionar pentru părţile sociale este de 2.000.000 RON (ROL), preţ achitat de societatea E. S.A., astfel: 1.000.000 RON (ROL) către cedentul A. şi 1.000.000 RON (ROL) către cedenta B..

Cei doi cedenţi au declarat în contract că au primit fiecare câte 1.000.000 RON (ROL), acesta reprezentând preţul integral al vânzării părţilor sociale cesionate şi au menţionat că înţeleg să predea integral activul şi pasivul societăţii C. S.R.L. către societatea cesionară E. S.A., în baza unui proces-verbal încheiat până la data de 15 aprilie 2003, cei doi cedenţi retrăgându-se din societate.

Tot la data de 4 aprilie 2003, între A., în calitate de creditor şi societatea C. S.R.L. - prin administrator F., în calitate de debitoare, a fost încheiată convenţia redactată în condiţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 de avocat J., prin care societatea s-a obligat să achite creditorului A. suma de 304.581 USD, reprezentând "cota parte active achitat de către creditor în contul C. SRL".

Potrivit art. 3 din convenţie, suma de 304.581 USD se achită în tranşe astfel: prima tranşă în valoare de 26.784 USD va fi achitată până la data de 15 aprilie 2003, diferenţa se va achita în mai multe tranşe: până la data de 15 noiembrie 2003 suma de 75.000 USD, până la 15 februarie 2004 suma de 75.000 USD, până la data de 15 mai 2004 diferenţa de plată de 127.216 USD.

În art. 4 din convenţie părţile au stabilit că, în cazul neachitării ultimei tranşe în termen, vor stabili un alt termen de plată, dar care nu va depăşi data de 31 decembrie 2004.

Pentru garantarea plăţii, societatea debitoare C. S.R.L. a înţeles să cedeze folosinţa restaurantului discotecă deţinut de C. S.R.L. lui B., fost asociat al debitoarei şi care a participat la încheierea actului în calitate de terţ comodatar.

Din procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004 rezultă că până la acel moment a fost achitată de către debitoarea C. S.R.L. suma de 156.021,71 USD (din care reclamanţii nu au recunoscut, la acel moment, suma de 19.542 USD) şi au fost modificate termenele de plată şi cuantumul tranşelor datorate, precum şi modalitatea de plată a tranşei în sumă de 24.132 USD (în contul lui A. şi B. - către societatea K. S.R.L., filiala Petroşani), fiind relevant că suma finală, considerată a fi neplătită la 18 februarie 2004, este de 153.791,29 USD.

Prin înscrisul intitulat "Proces-verbal nr. x" încheiat la data de 14 iulie 2004, semnat de aceleaşi părţi, au fost modificate din nou parte din clauzele privind modalitatea de plată, precizându-se la pct. 1 că a fost achitată suma de 156.021 USD, potrivit procesului-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004, adică suma calculată iniţial şi care includea şi suma de 19.542 USD, contestată de cei doi reclamanţi, iar la pct. 2 s-a recunoscut plata în echivalent în RON a sumei de 113.102,14 USD, conform anexei 1.

La pct. 3 din act s-a arătat că diferenţa de plată, rezultată astfel: 304.581 USD (suma iniţială) - 156.021 USD (sumă achitată până la 18 februarie 2004) - 113.102 USD (sumă achitată până la data de 14 iulie 2004) = 35.458 USD, la care se adaugă suma de 3.768 USD (reprezentând o taxă pe valoare adăugată de recuperat din plăţile făcute către L. SRL), adică un total de 39.226 USD se va achita astfel: 19.226 USD se vor achita către A. şi B. până la data de 10 septembrie 2004 şi 20.000 USD se vor achita doamnei M. până la data de 30 octombrie 2004, în baza dispoziţiei de plată semnată de A. la 18 iunie 2004.

Prin dispoziţia de plată semnată la data de 18 iunie 2004 şi adresată administratorului societăţii C. S.R.L., creditorul A. şi-a exprimat consimţământul ca din suma ce i se cuvine potrivit "convenţiei încheiate la data de 18 februarie 2004", să se achite doamnei M. suma de 20.000 USD în luna iulie 2004.

La data de 4 august 2004, reclamantul creditor A. a solicitat ca plata sumei de 20.000 USD, în legătură cu care, la data de 18 iunie 2004, îşi exprimase consimţământul de plată către M., să se facă către el, făcând referire în înscris şi la alte sume achitate de/către societatea K. S.R.L. .

Din suma stabilită prin convenţia redactată de avocat J. la data de 4 aprilie 2003, rămăsese de plată la data de 14 iulie 2004, suma de 35.457,15 USD (la care părţile au mai adăugat suma de 3.768 USD, neavută în vedere iniţial), plata fiind integral efectuată, astfel cum rezultă din probele administrate.

Suma de 19.226 USD a fost achitată de societatea C. S.R.L. către M., potrivit înţelegerii cuprinse în procesul-verbal încheiat la data de 14 iulie 2004, astfel cum rezultă din înscrisurile certificate de avocat J., astfel: suma de 2.000 USD a fost plătită la data de 20 august 2004 către M., suma de 8.500 USD a fost plătită la data de 7 octombrie 2004 către M., suma de 4.000 USD a fost plătită la data de 7 decembrie 2004 către M., suma de 4.726 USD a fost plătită la data de 10 decembrie 2004 către M. .

Suma de 19.235,64 USD a fost achitată astfel: prin ordinele de plată nr. x din 5 august 2004 şi nr. 562 din 5 august 2004 emise de societatea E. S.A. în favoarea lui A. - echivalentul în RON a sumei de 5.840,38 USD şi a sumei de 4224,26 USD, potrivit raportului de expertiză judiciară contabilă, în total suma de 10.064,64 USD, precum şi prin ordinele de plată nr. x din 5 august 2004 şi nr. 628 din 5 august 2004 - suma de 311.209.600 RON, care la cursul BNR din 5 august 2004, de 33.932 RON - ROL/USD (indicat de expertul judiciar contabil I.), reprezintă suma de 9.171 USD.

Rezultă că restul de plată de 35.457,15 USD, sumă recunoscută de reclamanţii A. şi B. prin procesul-verbal nr. x încheiat la data de 14 iulie 2004, a fost integral achitată, potrivit voinţei părţilor şi a înţelegerilor scrise ale acestora, plăţile menţionate fiind valabile şi producând efectul juridic al stingerii obligaţiei societăţii C. S.R.L., chiar dacă au fost făcute de o altă societate decât debitoarea C. S.R.L., dar în numele şi pe seama acesteia (plăţile făcute prin OP nr. x şi 628 din 5 august 2004) sau dacă au fost făcute altei persoane decât creditorul obligaţiei, însă cu consimţământul expres al acestuia.

Potrivit prevederilor art. 1093 alin. (1) C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor juridice născute din convenţia încheiată la data de 4 aprilie 2003), "obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum şi de un coobligat sau de un fidejusor", iar conform alin. (2), "obligaţia poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată; această persoană trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului, sau de lucrează în nume propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului", principiul general fiind acela că oricine poate face plata.

Plata prin ordinele de plată emise de societatea E. S.A. în favoarea lui A. şi în care se menţionează că reprezintă "c/val plată pentru C. S.R.L., conform convenţiei din 4 aprilie 2003 şi proces-verbal nr. x din 14 iulie 2004", chiar neavută în vedere de expertul contabil şi neevidenţiate în raportul de expertiză, a fost considerată valabilă, cu consecinţa stingerii raportului juridic obligaţional.

Referitor la cel căruia i se poate face plata, art. 1096 alin. (2) C. civ. de la 1864 prevede că "Plata dată aceluia ce n-are împuternicire de a primi pentru creditor este valabilă, dacă acesta din urmă o ratifică sau profită de ea".

O plată făcută în aceste condiţii, cum este plata făcută prin remiterea sumei totale de 19.226 USD către M., dar în contul datoriei C. S.R.L. către A., s-a considerat a fi o plată valabilă.

Voinţa exprimată de creditor ca plata unei părţi din restul sumei datorate să se facă către o altă persoană decât creditorul şi indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o acest act de voinţă, în lipsa invocării unor aspecte de nulitate, produce efectul de liberare a creditorului prin plată.

Contestarea acestor plăţi făcută în faţa instanţei de apel, a fost privită ca lipsită de eficienţă în condiţiile existenţei înscrisurilor anterior menţionate, semnate olograf de A. şi de care acesta a înţeles să se folosească în susţinerea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În legătură cu plăţi anterioare datei de 14 iulie 2004, cum sunt cele enumerate în procesul-verbal încheiat la data de 18 februarie 2004, s-a reţinut că sunt recunoscute de creditorul A., ca fiind făcute în contul datoriei de 304.581 USD, stabilită prin convenţia încheiată la data de 4 aprilie 2003.

Acesta a fost un argument pentru care instanţa a înlăturat parţial concluziile raportului de expertiză judiciară contabilă, în ceea ce priveşte suma totală considerată achitată, dar fără a fi luate în discuţie plăţile făcute unor terţi.

S-a reţinut pe baza înscrisurilor depuse de părţi, dar şi din răspunsul la interogatoriul administrat la cererea apelantului reclamant, că raporturile dintre reclamanţii persoane fizice şi cele două societăţi pârâte, reprezentate de F. nu decurg numai din cele două acte juridice încheiate la data de 4 aprilie 2003, ci sunt mult mai complexe, de natura raporturilor dintre profesionişti care fac parte din acelaşi grup de interese, implicate fiind în înţelegerile părţilor şi alte societăţi, aflate în raporturi contractuale sau de altă natură cu părţile din litigiu.

Din perspectiva obiectului prezentei acţiuni, prin prisma susţinerilor reclamanţilor şi ale apărărilor pârâţilor, s-a reţinut că s-a dovedit efectuarea plăţii sumei de 304.581 USD, stabilită prin convenţia redactată în condiţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 de avocat J., neexecutarea obligaţiei de plată fiind argumentul solicitării rezoluţiunii convenţiilor părţilor.

S-a mai motivat că, din probele administrate, între cele două convenţii încheiate la aceeaşi dată, nu rezultă existenţa unei legături juridice de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal ori faptul că cele două acte reprezintă, în realitate, un singur negotium juris, cum se susţine în acţiune.

Contractul de cesiune, autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003, reprezintă actul juridic de înstrăinare a părţilor sociale deţinute la societatea C. S.R.L. de transmiţătorii A. şi B., asociaţi la acea vreme în societate, către societatea dobânditoare E. S.A., în schimbul plăţii contravalorii acestora, preţ plătit la data autentificării actului.

Cesiunea de părţi sociale reprezintă modalitatea de retragere din societate a asociaţilor care transmit părţile sociale, operaţiune permisă de Legea societăţilor nr. 31/1990 şi în raport de care, în speţă, nu s-a invocat nicio cauză de rezoluţiune. Retragerea celor doi asociaţi din societatea C. S.R.L. a avut drept consecinţă schimbarea titularului părţilor sociale, asociatul unic fiind ulterior tranzacţiei societatea E. S.A..

Potrivit clauzei inserate în cap. II art. 2 par. 3 din contract, cedenţii A. şi B. au primit de la cesionară câte un milion RON (ROL) fiecare, "reprezentând preţul integral al vânzării părţilor sociale cesionate", menţiunea ce se referă la declaraţiile părţilor, şi nu la constatările personale ale notarului public, făcând dovadă până la proba contrară.

Convenţia încheiată la data de 4 aprilie 2003 şi redactată de avocat J. cuprinde înţelegerea de plată a sumei de 304.581 USD, despre care în art. 2 din convenţie se precizează că "reprezintă cota parte active achitată de creditor în contul C. SRL", cuprinsul convenţiei fiind în parte contrar celor declarate în contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 4 aprilie 2003 referitor la plată şi la predarea activului societăţii.

Cel obligat la plată este societatea ale cărei părţi sociale au fost cesionate, şi nu societatea care a preluat părţile sociale şi a devenit noul asociat, deşi în cauză nu a fost vorba despre o anulare a părţilor sociale ale asociaţilor retraşi, caz în care costul retragerii era suportat de societate.

Nu a fost invocată simulaţia, ci numai că acordul de voinţă referitor la plata sumei de 304.581 USD face parte din voinţa transmiterii integrale a capitatului social, retragerea din societate şi, evident, predarea activului şi pasivului societar. Plata reprezintă preţul unei părţi din activul societăţii C. S.R.L. (posibil restaurantul discotecă situat pe plaja Venus), activ care însă priveşte patrimoniul persoanei juridice, şi nu al persoanei fizice fost asociat.

Probatoriul administrat la propunerea părţilor, după precizarea de către apelantul reclamant a obiectului acţiunii şi a motivelor în fapt şi în drept, a vizat numai dovedirea executării sau neexecutării obligaţiei de plată, societăţile intimate pârâte neînţelegând să facă aprecieri cu privire la natura juridică a convenţiei menţionate.

Instanţa de apel a conchis că obligaţia de plată a fost integral executată, iar condiţiile rezoluţiunii nu sunt îndeplinite, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, astfel cum a fost precizată.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa a formulat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2013*.

Prin cererea de recurs, recurentul A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi precizată şi, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

A invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 şi 7 C. proc. civ. de la 1865.

A criticat decizia recurată pentru nelegalitate, arătând în dezvoltarea motivelor de recurs următoarele:

Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a următoarelor texte de lege:

- art. 115 şi 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 referitoare la întâmpinare şi la obligativitatea certificării pentru conformitate a înscrisurilor depuse la dosar;

- art. 177 şi următoarele C. proc. civ. de la 1865 referitoare la verificarea de scripte;

- art. 167 şi următoarele C. proc. civ. de la 1865 referitoare la încuviinţarea probelor;

- art. 201 şi următoarele C. proc. civ. referitoare la expertiză;

- art. 1179 C. civ. de la 1864 referitor la actele sub semnătură privată care conţin convenţii sinalagmatice;

- art. 977 şi următoarele C. civ. de la 1864 referitoare la interpretarea contractelor, art. 1092 C. civ. de la 1864 referitoare la plăţi, art. 1020 şi art. 1365 C. civ. de la 1864 referitoare la condiţia rezolutorie în contractele sinalagmatice şi, respectiv, la dreptul vânzătorului în caz de neplată a preţului.

Recurentul motivează că instanţa de apel, în rejudecarea cauzei, în fond după casare, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 şi art. 116 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 167 C. proc. civ.

Hotărârea atacată se sprijină în totalitate pe înscrisurile depuse de pârâţi la dosarul cauzei. Pârâţii nu au depus la dosarul cauzei înscrisurile în copii certificate, odată cu întâmpinarea, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 115-116 C. proc. civ.

Susţine recurentul că, în aceste condiţii, toate înscrisurile depuse de pârâţi la dosarul cauzei ar fi trebuit să fie înlăturate, nefiind certificate pentru conformitate potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Faptul că unele dintre înscrisurile depuse de pârâţi poartă o ştampilă cu amprenta "conform cu originalul", fără a avea nicio semnătură, nu echivalează cu certificarea pentru conformitate.

Recurentul motivează că, în cuprinsul hotărârii atacate, nu sunt arătate considerentele pentru care instanţa s-a întemeiat pe aceste înscrisuri, încălcând prevederile art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Instanţa de apel, la termenul din 1 octombrie 2015, a pus în discuţia părţilor probatoriile pe care acestea înţeleg să îşi sprijine susţinerile şi a încuviinţat probele solicitate.

Cu toate acestea, instanţa de apel a încuviinţat suplimentarea probei cu alte douăsprezece înscrisuri, la solicitarea intimaţilor-pârâţi, după mai bine de un an de la momentul la care s-au încuviinţat probatoriile.

Recurentul precizează că a solicitat respingerea probei, deoarece nu a fost solicitată în condiţiile art. 115 C. proc. civ., toate înscrisurile fiind în posesia pârâţilor.

Proba nu îndeplineşte condiţiile art. 116 C. proc. civ., niciun înscris nefiind certificat pentru conformitate.

În continuare recurentul s-a referit la faptul că înscrisurile admise în completarea probatoriului sunt lipsite de relevanţă.

În acest sens a arătat că, în ceea ce priveşte primele patru înscrisuri, acestea fac referire la contractul de comodat încheiat între C. S.R.L. şi reclamantă, având ca obiect activul restaurant-discotecă, precum şi la o serie de acte încheiate între C. şi terţe persoane, ulterior expirării termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat. Pornind la prevederea din convenţia încheiată la data de 4 aprilie 2003, potrivit căreia acest imobil va fi restituit la data achitării obligaţiei către creditorul A., pârâtele încearcă să acrediteze ideea că, din moment ce pârâta a efectuat acte de administrare sau de dispoziţie în legătură cu acest imobil, ar rezulta că reclamanţii au predat imobilul pentru că s-a plătit integral datoria. Susţine recurentul că acest contract de comodat nu a încetat pentru că a fost predat bunul după ce s-a achitat datoria, ci la expirarea termenului pentru care s-a încheiat acest contract şi din cauza refuzului pârâtelor de a-l prelungi. Imobilul a fost preluat în absenţa reclamanţilor, care, aşa cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, din motive obiective, nu s-au ocupat de imobil şi au fost imposibilitate să se opună. Dacă ar fi predat de bună voie acel imobil, ar fi trebuit să existe un proces-verbal de predare-primire în acest sens.

Precizează recurentul că nici următoarele opt înscrisuri nu au nicio legătură cu prezenta cauză sau cu reclamanţii.

În acest sens, arată că nu a avut cunoştinţă de convenţia încheiată între C. şi N., semnată de F., iar suma de 10.000 USD nu a intrat în patrimoniul lor, pentru obligaţiile decurgând din convenţia încheiată la data de 4 aprilie 2003.

Nu recunoaşte procesul-verbal nr. x din 2004, încheiat între părţi, referitor la punctajul de plăţi şi nici declaraţiile numitei M. potrivit cărora a primit anumite sume de bani. A mai relevat că nu există nicio clauză din care să rezulte că au rămas în sarcina reclamanţilor datoriile societăţii după cesionarea părţilor sociale.

Solicită ca înscrisurile depuse de pârâţi şi care cuprind convenţii sinalagmatice să fie înlăturate pentru că nu respectă prevederile art. 1179 C. civ. de la 1864, potrivit cu care "Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes".

Instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerile sale şi textele de lege invocate pentru respingerea acestei probe, iar hotărârea pronunţată se sprijină în exclusivitate pe această probă.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 177 C. proc. civ., referitoare la verificarea de scripte. În acest sens, recurentul a precizat că, în mod constant, a contestat semnăturile de pe anumite înscrisuri, dar instanţa nu a procedat, potrivit art. 178 C. proc. civ., la verificarea înscrisurilor.

Hotărârea atacată a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864, cu următorul conţinut "Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes".

Precizează că prin notele de şedinţă a invocat faptul că înscrisurile depuse de pârâţi şi care cuprind convenţii sinalagmatice nu îndeplinesc condiţiile cerute de lege, ad validatem (atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrarii sunt).

Instanţa de apel, fără a verifica îndeplinirea acestei condiţii, le-a luat în considerare, hotărârea pronunţată întemeindu-se pe aceste înscrisuri.

Recurentul susţine că nu poate accepta motivarea instanţei de apel potrivit căreia între cele două convenţii încheiate la aceeaşi dată nu există o legătură juridică de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal. Cele două acte reprezintă, în realitate, un singur negotium juris, aşa cum s-a susţinut în acţiunea introductivă, pentru următoarele considerente:

Cesiunea s-a realizat prin două acte succesive, reprezentând aceeaşi manifestare de voinţă, respectiv contractul de cesiune şi convenţia, ambele încheiate în aceeaşi zi.

Înţelegerea părţilor a fost ca A. să cesioneze părţile sociale ale C. S.R.L. către E. S.A., reprezentată de F., cu condiţia ca C. S.R.L., să achite către A., în afară de valoarea părţilor sociale de 200 RON, suma de 304.581 USD, care reprezintă valoarea de piaţă a părţilor sociale.

La propunerea numitului F., înţelegerea dintre părţi s-a materializat în două acte, reprezentate de contractul de cesiune a părţilor sociale ale C. S.R.L., încheiat între A. şi E. S.A., reprezentată de F. (ca preţ fiind trecută valoarea nominală a părţilor sociale în cuantum de 200 RON) şi de convenţia prin care C. S.R.L., se obligă să achite către A. suma de 304.581 USD, reprezentând valoarea de piaţă a părţilor sociale, acest din urmă act fiind semnat de F., care la acel moment nu avea nicio calitate în această societate.

Subliniază recurentul că pârâta E. S.A., prin reprezentantul său F. a solicitat expres ca, în contractul de cesiune, să se treacă valoarea nominală a părţilor sociale, iar în convenţie să se treacă preţul real, valoarea efectivă a părţilor sociale, preţ ce urma a fi achitat de C. S.R.L. (reprezentată tot de F., deşi acesta nu avea nicio calitate în societate.)

În aceste condiţii apreciază recurentul că cele două acte alcătuiesc un tot unitar şi că, aşa cum a arătat în acţiunea introductivă, fără convenţie nu există cesiune, încheierea cesiunii a fost condiţionată de încheierea convenţiei, nerespectarea acesteia din urmă atrăgând rezoluţiunea celor două convenţii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Mai arată recurentul că, dacă s-ar privi cele două acte separat, atunci, rezoluţiunea convenţiei apare ca fiind lipsită de interes faţă de reclamantul A., în condiţiile în care prin aceasta îşi asumă obligaţii doar pârâţii.

Numai rezoluţiunea celor două acte şi repunerea părţilor în situaţia anterioară ar repara prejudiciul cauzat.

Relevă recurentul că situaţia de fapt descrisă, aceea că cele două acte reprezintă un tot unitar, rezultatul aceleiaşi manifestări de voinţă şi că preţul părţilor sociale, în cuantum de 304.581 USD, a fost cel trecut în convenţie, rezultă şi din faptul că pârâtele s-au apărat invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei s-a invocat faptul că au achitat integral preţul cesiunii, inclusiv cel de convenţie.

Cu referire la dovedirea situaţiei de fapt relevate şi la caracterul unitar al celor doua contracte a invocat şi menţiunile consemnate în convenţia încheiată la 14 aprilie 2003, între O. S.A. şi C. S.R.L. şi în convenţia încheiată la 26 mai 2004, între N. S.A. şi C. S.R.L., înscrisuri depuse de pârâţi la dosar.

Recurentul precizează că în cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, proba testimonială şi expertiză contabilă.

Din proba testimonială administrată în cauză rezultă că între reclamant şi F., reprezentantul celor două pârâte au existat grave neînţelegeri în legătură cu modul în care pârâtele au înţeles să respecte obligaţiile asumate prin cele două acte a căror rezoluţiune o solicită şi că acestea nu au achitat integral preţul cesiunii. Faţă de depoziţiile martorilor, recurentul consideră că este exclusă ideea că a predat imobilul pentru că s-a plătit integral datoria, aşa cum susţin pârâtele.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 201 C. proc. civ. de la 1865, referitoare la expertiză.

În argumentarea acestei critici menţionează că expertiza contabilă administrată a avut ca obiectiv "stabilirea sumelor achitate de C. S.R.L. (D.) către A. şi B. din totalul de 304.581 USD, stabilite prin Convenţia din 4 aprilie 2003, încheiată între A. şi B., pe de o parte şi E. S.A., reprezentată de F., pe de altă parte".

Raportul de expertiză cuprinde concluzia că suma achitată de cele două pârâte către A. şi B. este de 141.741,81 USD, diferenţa de 162.839,19 USD nefiind achitată.

Pârâtele au formulat obiecţiuni împotriva raportului de expertiză, care au fost admise de instanţă. Drept consecinţă, s-a încuviinţat un obiectiv suplimentar vizând stabilirea tuturor sumelor de bani care au fost achitate către terţe persoane potrivit înscrisurilor de la dosar, în temeiul convenţiei din 4 aprilie 2003, încheiate între A. şi B., pe de o parte şi E. S.A., reprezentată de F., pe de altă parte.

Potrivit concluziilor suplimentului la raportul de expertiză, cele două pârâte au achitat către A. şi B. suma de 141.741,81 USD, iar către terţe persoane suma de 70.523,34 USD.

Precizează că suplimentul la raportul de expertiză consemnează că suma totală plătită de cele două pârâte către A. şi B., precum şi către terţe persoane este de 212.271, 15 USD.

Suma rămasă neachitată de cele două pârâte, potrivit suplimentului la raportul de expertiză, după ce s-au scăzut toate sumele plătite către A. şi B., precum şi către terţe persoane, potrivit înscrisurilor prezentate de pârâte este 92.309,85 USD.

Subliniază că nu recunoaşte sumele achitate de cele două pârâte către terţe persoane, aceste sume neputând fi considerate sume prin care s-a stins datoria faţă de recurent.

Pârâta E. S.A. a preluat părţile sociale ale C. S.R.L. (actualmente D.), dar şi activul şi pasivul acesteia.

Plata unor datorii ale C. S.R.L. (D.) nu poate fi privită ca fiind o plată către recurent. Subliniază că majoritatea plăţilor către terţe persoane reprezintă plata unor datorii ale C. S.R.L. (actualmente D.) către creditorii acesteia.

Instanţa de apel a înlăturat toate concluziile expertizei care nu susţineau hotărârea adoptată.

Recurentul motivează că, în această manieră, instanţa de apel s-a transformat în expert contabil, pentru că a analizat toate documentele de plată şi a făcut calcule contabile deşi, prin încuviinţarea probei cu expertiză contabilă, a apreciat că nu se poate lămuri singură asupra împrejurării privind plăţile făcute de pârâţi către reclamanţi şi a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ.

Dacă instanţa de apel se putea lămuri singură asupra împrejurării privind plăţile făcute de pârâţi reclamanţilor, ar fi trebuit să ştie acest lucru de la început, fără a fi necesară numirea unui expert în acest sens.

Printr-un alt motiv de recurs s-a criticat decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea art. 977 C. civ. de la 1864, potrivit căruia "interpretarea contractelor se face după intenţia comuna a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".

A susţinut că interpretarea dată de instanţa de apel, potrivit căreia între cele două convenţii încheiate la aceeaşi dată, nu există o legătură juridică de natura actului accesoriu care să urmeze soarta actului principal vine în contradicţie cu prevederile art. 977 C. civ. de la 1864.

Argumentează că în toate actele pe care pârâţii au înţeles să le folosească pentru a dovedi achitarea obligaţiilor, sub aspectul interpretării voinţei reale a părţilor, se face vorbite de cele două acte, cesiunea şi convenţia, privite de toate părţile ca un tot unitar. Precizează că este lipsit de relevanţă faptul că nu a recunoscut înscrisurile privind plăţile efectuate.

Printr-un alt motiv de recurs s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate decurgând din aplicarea greşită a art. 1093 şi a 1096 C. civ. de la 1864.

S-a argumentat în susţinerea acestui motiv de recurs că nu s-a făcut dovada că sumele achitate de terţi au avut ca finalitate stingerea obligaţiei de plată a pârâţilor.

Din această perspectivă arată că este greu de înţeles concluzia la care a ajuns instanţa de apel în privinţa plăţilor efectuate de terţi către recurent şi a caracterului eliberator al acestor plăţi. Învederează că instanţa de apel a reţinut, pe baza tuturor înscrisurilor depuse de părţi şi a răspunsului la interogatoriu administrat, natura complexă a raporturilor juridice dintre părţi, în care sunt implicate şi alte societăţi aflate în raporturi contractuale sau de altă natură cu părţile. Raportul de expertiză însă nu a luat în calcul plăţile făcute de terţi către recurent pentru stingerea datoriilor pârâţilor tocmai pentru faptul că aceste plăţi puteau fi făcute pentru stingerea altor obligaţii.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a art. 1096 C. civ. de la 1864, recurentul a motivat că nu a recunoscut şi a contestat înscrisurile prin care se tinde a se dovedi că a solicitat ca o parte din plăţi să fie făcute către terţe persoane.

În aceste condiţii, deşi instanţa de apel nu a procedat la o verificare de scripte şi nu a stabilit care este cauza acordului de voinţă a creditorului, totuşi a reţinut că voinţa exprimată de creditor a fost ca o parte din restul sumei datorate să se efectueze către altă persoană decât creditorul.

Un alt motiv de recurs este circumscris neaplicării art. 1020 şi art. 1365 C. civ. de la 1864, în contextul în care recurentul consideră că s-a demonstrat că intimatele pârâte nu şi-au respectat în mod culpabil obligaţiile asumate prin contractul de cesiune şi prin convenţie, ambele încheiate la data de 4 aprilie 2003. Drept urmare, se impune rezoluţiunea acestora, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Recurentul a mai invocat încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în contextul în care judecătorul P., care a făcut parte din completul care a pronunţat Decizia nr. 205 din 17 aprilie 2014, prin care s-a respins apelul ca nefondat, cu consecinţa păstrării hotărârii pronunţate de Tribunal în primă instanţă, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, a prezidat şi completul care a pronunţat hotărârea atacată prin prezentul recurs, în rejudecarea apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare. Recurentul admite că nu a existat un caz de incompatibilitate, dar apreciază că acest judecător şi-a format opinia că acţiunea ar urma să fie respinsă, indiferent cum, fie pe calea excepţiei, fie pe fond. De aici rezultă, în opinia recurentului, încălcarea şi aplicarea greşită a legii, dar şi motivarea contradictorie, redactarea hotărârii atacate fiind făcută de acelaşi judecător.

A indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza referitoare la existenţa motivelor contradictorii din cuprinsul hotărârii atacate.

Sub acest aspect a arătat, pe de o parte, că din probele administrate rezultă natura juridică a celor două acte. Pe de altă parte, s-a motivat că probatoriul administrat în cauză la propunerea părţilor a vizat numai dovedirea executării sau neexecutării obligaţiei de plată, iar intimatele-pârâte nu au făcut aprecieri cu privire la natura juridică a convenţiei menţionate.

Pentru considerentele mai sus expuse recurentul a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, iar, în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Constanţa.

Intimatele-pârâte D. S.R.L. şi E. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului promovat, ca fiind nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei civile nr. 69 din 6 februarie 2017, ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Relativ la prima critică, intimatele au solicitat respingerea acesteia, ca fiind neîntemeiată, având în vedere că dispoziţiile art. 115 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. nu prevăd obligativitatea depunerii tuturor înscrisurilor, sub sancţiunea neluării în seamă.

Se arată că recurentul a recunoscut faptul că o serie de înscrisuri certificate au fost depuse odată cu întâmpinarea. Ulterior, în cadrul dezbaterilor, a rezultat necesitatea administrării probei cu înscrisuri şi au fost depuse suplimentar acte, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

Instanţa de apel, în mod legal, a dat eficienţă înscrisurilor care au fost depuse odată cu întâmpinarea, iar, ulterior, în administrarea acestei probe, au fost prezentate alte acte, a căror necesitatea a reieşit din dezbaterile cauzei.

Intimatele au motivat că este neîntemeiată şi critica prin care se invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 177 C. proc. civ., întrucât, din analiza întregului materialul probator, se observă că recurenţii nu au invocat şi nu au urmărit procedura înscrierii în fals şi, mai mult, înscrisurile semnate olograf au fost invocate de recurentul-reclamant spre a justifica întreruperea cursului prescripţiei şi a obţinut soluţionarea excepţiei în favoarea sa, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Cu privire la cele două convenţii încheiate între părţi, intimatele au solicitat menţinerea concluziilor din cuprinsul hotărârii atacate, în sensul că acestea au regimul juridic al actelor de sine stătătoare, fără a exista între ele interdependenţa de la principal la accesoriu.

În ceea ce priveşte critica din recurs ce vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., intimatele au solicitat respingerea acesteia, cu motivarea că nu se invocă nerespectarea normelor de procedură privind administrarea probei, ci sunt reliefate nemulţumirile recurentului în raport de modul cum instanţa de apel a evaluat această probă.

Referitor la motivul prin care se invocă imparţialitatea unui magistrat din complet, intimatele s-au apărat afirmând că nu sunt incidente motive de incompatibilitate legala, iar alte precizări nu au relevanţă.

Intimatele au mai susţinut că aspectele apreciate ca fiind contradictorii de către recurent sunt nefondate. În realitate, instanţa nu motivează în mod contradictoriu hotărârea, ci explică, pe de o parte, natura juridica a celor doua acte, contract şi convenţie, reţinând ca acestea sunt distincte, iar, pe de altă parte, se referă la limitele investirii, respectiv obiectul acţiunii.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Examinarea motivelor de recurs porneşte de la observaţia că recurentul-reclamant, în partea introductivă a cererii de recurs, a precizat că motivele de recurs se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Analiza punctuală a motivelor de recurs, aşa cum va fi expusă în cele ce succed, relevă că, pentru o parte din motivele de recurs, s-a indicat greşit cazul de nelegalitate incident. În temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea lor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

În primul motiv de recurs recurentul a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate ce decurge din încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cu referire la încălcarea prevederilor art. 115 şi art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 şi a dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. de la 1865.

Instanţa supremă apreciază, dând eficienţă dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că, faţă de argumentele aduse, în realitate se invocă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Prima critică subsumată acestui motiv vizează faptul că intimatele-pârâte au depus odată cu întâmpinarea înscrisuri care nu au fost certificate că sunt la fel cu originalul şi totuşi au fost valorificate de instanţa de apel în fundamentarea hotărârii adoptate.

Critica este neîntemeiată.

În primul rând, instanţa supremă constată că, o parte dintre înscrisurile prezentate de intimate în apărare şi reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei adoptate, au fost depuse în faza judecăţii în primă instanţă, iar celelalte au fost depuse în faza apelului, în etapa evocării fondului cauzei, după casarea de către instanţa de recurs a deciziei pronunţate în apel şi anularea sentinţei Tribunalului în vederea soluţionării cauzei pe fond.

Înscrisurile sunt certificate pentru conformitate de avocat şi, mai mult decât atât, recurentul a recunoscut veridicitatea acestora, câtă vreme s-a prevalat de conţinutul lor cu prilejul apărărilor formulate în combaterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de intimate.

În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin încheierea din 16 decembrie 2015, intrată în puterea de lucru judecat, instanţa de apel a primit apărările recurentului şi a reţinut că a operat o întrerupere a cursului prescripţiei prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, recunoaştere dedusă din plăţile parţiale efectuate către reclamanţi, dovedită tocmai cu înscrisurile pe care recurentul le contestă în faza soluţionării cauzei pe fond.

Argumentele prezentate de recurent în a susţine neregularitatea decurgând din nerespectarea prevederilor art. 115 şi art. 116 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 se mai referă, pe de o parte, la faptul că anumite înscrisuri, care au fost încuviinţate în cadrul probatoriului propus de pârâte, nu au fost depuse odată cu întâmpinarea, iar, pe de altă parte, se evocă pertinenţa şi concludenţa acestor probe, tinzându-se la reevaluarea lor spre a se infirma concluzia la care a ajuns instanţa de prim control judiciar.

Încuviinţarea probei cu cele douăsprezece înscrisuri care nu au fost depuse odată cu întâmpinarea este conformă cu prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a socotit că ele pot să ducă la soluţionarea cauzei, administrarea probei respectând termenul limită prevăzut de alin. (2) al aceluiaşi articol, respectiv proba a fost administrată înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Aspectele legate de evaluarea concludenţei şi pertinenţei celor douăsprezece înscrisuri nu pot fi examinate în cadrul prezentului recurs, deoarece analiza efectuată în această cale extraordinară de atac este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul neavând caracter devolutiv.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea art. 177 C. proc. civ. este greşit încadrat de recurent în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv se referă la faptul că instanţa de apel nu a trecut la procedura verificării de scripte în contextul în care reclamantul susţine că a contestat semnăturile de pe anumite înscrisuri (fără a le indica). Cu alte cuvinte, recurentul nu evidenţiază nicio încălcare a prevederilor art. 177 şi art. 178 C. proc. civ., ci doar lipsa rolului activ al instanţei de apel, care, în opinia recurentului, trebuia să declanşeze din oficiu procedura verificării de scripte.

O atare neregularitate ce derivă din nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Critica este neîntemeiată.

În primul rând, trebuie reiterat că recurentul s-a folosit de o parte din înscrisuri, invocând tocmai plăţile pe care le constată pentru a justifica întreruperea cursului prescripţiei extinctive, ceea ce implică recunoaşterea lor. În al doilea rând, recurentul nu poate invoca în calea de atac omisiunea instanţei de ordona din oficiu probe pe care el nu le-a propus şi administrat în condiţiile legii, prevederile art. 129 alin. (51) C. proc. civ. fiind elocvente în acest sens.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864 referitoare la formalitatea multiplului exemplar poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate este neîntemeiat.

Recurentul nu indică în concret înscrisurile sub semnătură privată care nu îndeplinesc această cerinţă specială şi nu precizează dacă are calitatea de parte în cadrul convenţiilor sinalagmatice pe care respectivele înscrisuri le constată. Acest din urmă aspect este important pentru că terţii nu se pot prevala de lipsa menţiunii multiplului exemplar. Aceasta deoarece raţiunea dispoziţiei înscrise în art. 1179 alin. (1) C. civ. de la 1864 constă în faptul că, existând obligaţii reciproce, este normal ca fiecare din contractanţii cu interese contrarii să deţină dovada scrisă de care se poate servi în cazul în care celălalt nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată, prevederea legală urmărind numai ocrotirea intereselor părţilor contractante.

În aceste condiţii, critica este formal invocată pentru că nu identifică înscrisurile care nu îndeplinesc această formalitate, calitatea recurentului în cadrul convenţiei pe care o constată respectivele înscrisuri, obligaţiile asumate prin respectivele convenţii sinalagmatice, natura obligaţiei asumate pentru a se putea verifica şi stabili dacă era necesară îndeplinirea respectivei formalităţi.

Referirea generică la înscrisurile depuse de pârâţi nu satisface aceste exigenţe.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea prevederilor art. 977 C. civ. de la 1864 referitoare la interpretarea contractelor poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În concret s-a criticat faptul că instanţa de apel a interpretat greşit voinţa reală a părţilor la momentul încheierii celor două acte, cesiunea şi convenţia, la aceeaşi dată. Susţine că aceste două convenţii sunt privite de toate părţile ca un tot unitar, iar instanţa de apel a greşit în motivarea deciziei atacate atunci când a reţinut că între cele două convenţii încheiate la aceeaşi dată nu există o legătură juridică, de la principal la accesoriu ori faptul că cele două acte reprezintă, în realitate, o singură convenţie.

Motivul invocat este nefondat.

Prevederile art. 977 C. civ. de la 1864 consacră regula generală potrivit căreia interpretarea ce urmează a se da contractului trebuie să ofere prioritate acordului real al voinţelor părţilor şi nu sensului cuvintelor în care acest acord a fost exprimat.

Prevederile legale invocate ca fiind greşit aplicate de către instanţa de apel se referă, aşadar, la interpretarea unui contract şi nu la stabilirea legăturii dintre două contracte care au obiecte diferite, iar părţile care se obligă nu sunt aceleaşi, neputându-se reţine un singur acord de voinţă aşa cum motivează recurentul.

În cauză nu sunt incidente prevederile art. 977 C. civ. de la 1864 pentru a valida interpretarea pe care o propune recurentul spre a reţine că, în realitate, părţile au trecut în contractul privind cesiunea părţilor sociale un preţ modic pentru a evita plata valorii reale a plăţilor sociale de către cesionara E. S.A. şi că preţul real al cesiunii se regăseşte în convenţia încheiată la aceeaşi dată cu contractul de cesiune, între recurentul A. şi intimata D. S.R.L. (denumirea din convenţie C. SRL).

Recurentul a invocat în sprijinul caracterului unitar al celor două convenţii, înscrisurile prezentate de intimate în dovedirea plăţilor efectuate, înscrisuri a căror veridicitate a criticat-o prin alte motive de recurs, aşa cum s-a arătat în cele mai sus expuse. Reevaluarea înscrisurilor evocate nu se mai poate realiza în cadrul controlului de legalitate specific recursului precedat de apel şi nu poate constitui suportul legal pentru argumentarea motivului de recurs invocat.

Instanţa supremă reţine, în acest context, că argumentul instanţei de apel, referitor la inexistenţa unei legături juridice între cele două contracte a căror rezoluţiune se solicită prin acţiune nu a fost determinant pentru adoptarea hotărârii de respingere a acţiunii. Instanţa de apel, în fundamentarea hotărârii, a reţinut că intimatele-pârâte au executat obligaţia de plată decurgând din convenţia încheiată la 4 aprilie 2003 şi că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a aplica sancţiunea rezoluţiunii.

Pentru aceste considerente aspectele de nelegalitate decurgând din greşita interpretare a art. 977 C. civ. de la 1864 sunt neîntemeiate, argumentele prezentate de recurent în sprijinul acestui motiv de recurs tind spre extinderea normei juridice dincolo de ipoteza la care aceasta se aplică.

Motivul de recurs prin care se invocă încălcarea art. 201 C. proc. civ. este greşit încadrat de recurent în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Prin intermediul acestei motiv recurentul nu prezintă nicio critică de nelegalitate, ci se invocă, în esenţă, faptul că instanţa nu a preluat în integralitate concluziile expertizei privind plata parţială efectuată de pârâte şi nu a reţinut astfel că suma rămasă neachitată este de 92.309,85 USD.

Trebuie precizat că instanţa nu este legată de concluziile expertizei, acestea constituind elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorilor, ca toate celelalte mijloace de probă. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de apel a valorificat întregul probatoriu administrat şi a motivat concluzia la care a ajuns printr-o evaluare completă a probatoriului administrat, prezentată în detaliu în considerentele deciziei pronunţate. O nouă evaluare a probatoriului administrat nu este posibilă în recurs, aşa cum s-a mai arătat în cele ce preced.

Sub un alt motiv de recurs s-a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1093 C. civ. de la 1864, ceea ce permite încadrarea în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Motivul este nefondat.

Recurentul redă conţinutul normativ al art. 1093 C. civ. de la 1864, dar argumentele aduse în sprijinul acestui motiv nu vizează niciuna dintre ipotezele la care se referă cazul de nelegalitate invocat şi anume aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia.

În concret, recurentul invocă faptul că nu s-a făcut dovada că plăţile efectuate de către terţi au fost făcute pentru stingerea datoriei pe care intimatele o aveau faţă de recurent. O atare susţinere tinde spre o reevaluare a materialului probator administrat, în condiţiile în care, instanţa de apel a reţinut că sunt înscrisuri care dovedesc anumite plăţi, efectuate de alte persoane, din cercul de relaţii de afaceri în care sunt implicate părţile, pentru stingerea datoriei asumate prin convenţia încheiată la aceeaşi dată cu contractul de cesiune de părţi sociale. Faţă de sfera persoanelor care pot face plata, indicate în cuprinsul art. 1093 C. civ. de la 1864, în mod legal instanţa de apel a considerat că plata poate fi făcută şi de o altă persoană decât debitorul.

Deşi recurentul este cel mai în măsură să demonstreze că prin plăţile făcute de terţi s-au stins alte debite decât cel din litigiul dedus judecăţii, nu a justificat o atare situaţie.

Cât priveşte critica privind aplicarea greşită a legii, cu referire la art. 1096 C. civ. de la 1864, este de observat că recurentul reiterează aceleaşi aspecte prezentate în susţinerea motivului de recurs prin care a invocat încălcarea prevederilor legale care reglementează verificarea de scripte. Absenţa unor veritabile critici care să justifice lipsa de temei legal a hotărârii prin raportare la dispoziţiile art. 1093 C. civ. de la 1864 impune concluzia că motivul invocat neîntemeiat.

În condiţiile în care instanţa de apel a efectuat o devoluare totală a fondului cauzei şi a stabilit pe baza probatoriului administrat că intimata a executat în totalitate obligaţia de plată asumată prin convenţia din 4 aprilie 2003 şi nu s-a reţinut nicio neregularitate în procedura de administrare şi evaluare a probelor, care să poată fi circumscrisă, în limita criticilor invocate, vreunui motiv de nelegalitate, instanţa supremă reţine că în mod corect nu s-a făcut aplicarea prevederilor art. 1020 şi art. 1365 C. civ. de la 1864.

Motivul de recurs referitor la soluţionarea apelului de un complet în compunerea căruia a intrat judecătorul care a soluţionat apelul în primul ciclu procesual este neîntemeiat.

Recurentul admite că judecătorul nu s-a aflat într-un caz de incompatibilitate în sensul prevăzut de art. 24 alin. (1) C. proc. civ., dar consideră că a avut o opinie deja formată din primul ciclu procesual în care a soluţionat apelul.

În cauză, însă, recurentul-reclamant nu a formulat o cerere de recuzare, iar, în acest context, criticile formulate în recurs nu pot fi primite, întrucât o astfel de soluţie ar valida o conduită procesuală deficitară şi un raţionament impropriu sub aspect procedural.

Nu este întemeiat nici motivul de recurs încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza referitoare la existenţa motivelor contradictorii din cuprinsul hotărârii atacate.

Motivarea hotărârii trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la argumentele fundamentale care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. În cauză, considerentele deciziei atacate pun în evidenţă pe deplin argumentele care au fundamentat silogismul judiciar şi nu au caracter contradictoriu.

Faţă de considerentele ce preced în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 69 din 6 februarie 2017, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimate, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare, potrivit dovezii prezentate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 69/06.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul la plata către intimata-pârâtă S.C. E. S.A. a sumei de 5.474 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 martie 2018.