Lack of material jurisdiction for non-evaluable vehicle sale obligation; appeal transferred to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub dosar nr. x/2015, la data de 13 octombrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sibiu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că între părţi a intervenit un contract de vânzare-cumpărare a autovehiculului marca x având număr de înmatriculare x şi cu nr. de identificare x; să se oblige pârâta să efectueze formalităţile necesare în vederea radierii autovehiculului marca x având număr de înmatriculare x şi cu nr. de identificare x de pe numele reclamantului şi înmatricularea pe numele pârâtei, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de consimţământ la formalităţile de transcriere a vehiculului; să se oblige la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1516, 1527,1528 C. civ., art. 11 şi 17 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 453 C. proc. civ.

Într-un prim ciclu procesual a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2861/20.05.2016 a Judecătoriei Sibiu, sentinţă ce a fost anulată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond prin decizia civilă nr. 1170/2016 a Tribunalului Sibiu.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la data de 17 ianuarie 2017, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2736/11.05.2017 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2015 s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel în termen, motivat, legal timbrat, solicitând admiterea apelului şi, rejudecând cauza, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 1017/2017 din 6 noiembrie 2017, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a respins apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2736/11.05.2017 pronunţată de Judecătoria Sibiu, pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea in tot a deciziei civile nr. 1017/06.11.2017 a Tribunalului Sibiu şi rejudecând, să se dispună admiterea cererii de chemare in judecata aşa cum a fost formulata, cu cheltuieli de judecata conf. art. 453 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 22 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia din data de 25 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, respectiv o decizie pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferente de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având ca obiect o obligaţie de a face neevaluabilă în bani, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 132 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1017/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.