Jurisdiction declined for clarification-appeal; High Court sends case to Court of Appeal.

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Deva sub nr. x/2016, contestatorul A. a formulat contestaţie la executare împotriva înştiinţării de poprire nr. 23294 din data de 03.08.2016, solicitând şi suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 2886/27.10.2016 pronunţată de Judecătoria Deva în dosar civil nr. x/2016 a fost respinsă contestaţia la executare formulată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimatul Municipiul Deva, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel la data de 08.12.2016 contestatorul A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii sale.

Prin încheierea nr. 640/A/2017 din 15.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Hunedoara şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civilă din cadrul Tribunalului Hunedoara.

Prin decizia civilă nr. 642/A/2017 din 4.07.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara a respins ca nefondat apelul civil declarat de către contestatorul A., împotriva sentinţei civile nr. 2886/27.10.2016 pronunţată de Judecătoria Deva, judeţul Hunedoara, fără cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 05.12.2017 apelantul-reclamant A. a solicitat lămurirea deciziei civile nr. 642/A/04.07.2017 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2016.

În susţinerea cererii petentul a indicat în drept disp. art. 261 referitor la considerentele motivării şi art. 281 vechiul C. proc. civ.

Prin încheierea civilă pronunţată la data de 12 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, în baza art. 187 alin. (1).pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a aplicat petentului A. amenda judiciară în cuantum de 200 RON.

Totodată, a respins ca nefondată cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 642/A/04.07.2017 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva acestei încheieri de lămurire a dispozitivului a declarat recurs petentul A., în cuprinsul cererii de recurs făcându-se referire şi la încheierea de îndreptare eroare materială din 5 decembrie 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Hunedoara.

Conform adresei din 16 ianuarie 2018, Tribunalul Hunedoara a înaintat instanţei supreme dosarul nr. x/2016 împreună cu recursul declarat de A. împotriva încheierii din 12 decembrie 2017-cerere de lămurire dispozitiv.

Dosarul de recurs privind încheierea de lămurire a dispozitivului din 12 decembrie 2017, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 19 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 7 martie 2018 recurentul a depus precizări, prin care a solicitat, în esenţă, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Învestită fiind cu soluţionarea recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului din 12 decembrie 2017, Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, pentru următoarele considerente:

La originea exercitării prezentului recurs se află o cerere de lămurire a dispozitivului formulată în cadrul unui litigiu având ca obiect o contestaţie la executare, contestaţie care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 714 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) din acelaşi cod.

În conformitate cu art. 443 alin. (1) din C. proc. civ., "În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice."

Potrivit dispoziţiilor art. 446 C. proc. civ. "Încheierile pronunţate în temeiul art. 442 şi 443, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 444 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea."

Aşadar, cererea de lămurire este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea, iar aceasta din urmă este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având ca obiect contestaţia la executare, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Aşadar, în raport cu textele normative evocate, şi recursul cu privire la încheierea de lămurire a unei hotărâri pronunţate, în apel de tribunal, în cadrul unei contestaţii la executare pornite de la judecătorie, intră în competenţa de soluţionare a curţilor de apel.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o încheiere pronunţată de tribunal în cadrul unei cereri de lămurie a unei hotărâri pronunţate în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 132 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de contestatorul A. împotriva încheierii din camera de consiliu de la 12 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.