High Court declines jurisdiction on mortgage-loan appeal, transfers consumer unfair-terms case to Court of Appeal of Iași.

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2014 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtul C. S.A., solicitând instanţei:

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la art. 4.1 şi 4.3 teza a II-a din contractul de credit x/23.02.2007;

- obligarea pârâtului la restituirea sumei egale cu diferenţa dintre ratele creditului efectiv achitate în ultimii trei ani şi ratele achitate prin aplicarea dobânzii de 4, 9% pe an;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 6 din contractul de credit x/23.02.2007;

- obligarea pârâtului la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare în ultimii 3 ani;

- acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 08.01.2015 reclamanţii au depus la dosar o cerere modificatoare, prin care au solicitat următoarele:

- - obligarea pârâtului la restituirea sumei egale cu diferenţa dintre ratele creditului efectiv achitate şi ratele achitate prin aplicarea dobânzii de 4, 9% pe an, de la data semnării contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii;

- obligarea pârâtului la restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de comision de administrare de la data semnării contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.

La data de 24.02.2015 reclamanţii au formulat o a doua cerere modificatoare, prin care au solicitat următoarele:

- obligarea pârâtului la stabilirea nivelului dobânzii variabile, calculat ca suma între Libor la 3 luni şi marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferenţa dintre dobânda de 4, 9 % şi valoarea indicelui Libor la 3 luni de la data încheierii contractului;

- obligarea pârâtului să restituie diferenţa dintre ratele creditului efectiv achitate şi ratele datorate prin aplicarea dobânzii calculate conform formulei de mai sus, de la data semnării contractului şi până la rămânerea definitivă a hotărârii;

Prin sentinţa civilă nr. 2528/02.03.2016 a Judecătoriei Iaşi a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C. S.A. şi în consecinţă:

S-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 teza a II-a din convenţia de credit RM nr. x din 23.02.2007, în forma iniţială, cu consecinţa intervenirii sancţiunii nulităţii absolute parţiale a clauzei.

A fost respinsă cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din convenţia de credit RM nr. x din 23.02.2007, în forma iniţială.

S-a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la stabilirea nivelului dobânzii variabile, calculat ca sumă între LIBOR 3 luni şi marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferenţa dintre dobânda de 4, 9% şi valoarea indicelui LIBOR 3 luni la data încheierii convenţiei.

A fost respinsă cererea de restituire a sumei egale cu diferenţa dintre ratele creditului efectiv achitate şi ratele datorate prin aplicarea dobânzii calculate conform formulei: LIBOR 3 luni şi marja fixă a băncii, unde marja fixă reprezintă diferenţa dintre dobânda de 4, 9% şi valoarea indicelui LIBOR 3 luni la data încheierii convenţiei.

S-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6 din convenţia de credit RM nr. x din 23.02.2007, cu consecinţa intervenirii sancţiunii nulităţii absolute a clauzei.

A fost obligat reclamantul să restituie reclamanţilor sumele achitate de către aceştia cu titlu de comision de administrare perceput în temeiul clauzei prevăzute la art. 6 din convenţia de credit RM nr. x din 23.02.2007.

A fost admisă cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, proporţional culpei procesuale reţinute si a fost obligat pârâtul să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată de 2500 RON, reprezentând onorariu avocat şi onorariu expert contabil, proporţional culpei procesuale a reclamantului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel A. şi B. şi C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 712 din 19.04.2017, Tribunalul Iaşi, a admis în parte apelul declarat de apelanţii A. şi B. şi apelul formulat de apelanta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2528/02.03.2016 a Judecătoriei Iaşi, hotărâre pe care a schimbat-o în parte şi în consecinţă:

A admis cererea reclamanţilor A. si B. privind obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea sumelor încasate cu titlu dobândă, reprezentând diferenţa dintre dobânda efectiv încasată şi dobânda de 4.9 % pe an.

A înlăturat dispoziţia prin care s-a constat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la punctul 6 din contractul de credit nr. RM nr. x/23.02.2007, referitoare la comisionul de administrare si a înlăturat şi obligaţia apelantei - pârâte C. S.A. de restituire către reclamanţi a sumelor încasate cu acest titlu.

A obligat pârâta C. S.A. să achite reclamanţilor A. si B. suma de 1500 RON cu titlu cheltuieli de judecată la fond (onorariu avocat).

A obligat apelanţii-reclamanţi A. si B. să achite apelantei-pârâte C. S.A. suma de 387 RON cu titlu cheltuieli de judecată în apel (taxă de timbru), iar pe apelanta pârâtă C. S.A. să achite apelanţilor reclamanţi suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în apel (onorariu avocat).

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, sub nr. x/2014.

Prin decizia nr. 300/2017 din 7 noiembrie 2017, instanţa a declinat, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului formulat de C. împotriva deciziei civile nr. 712/2017 din 19.04.2017 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. şi considerentele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea Constituţională.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 decembrie 2017.

Prin rezoluţia din data de 18 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018, părţile fiind citate în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Iaşi, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 712/2017 din 19 aprilie 2017, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.