ICJ material jurisdiction for appeals against Tribunal decisions in cases initiated by lower courts following unconstitutionality of the 1,000,000 RON threshold

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin actiunea civila formulată şi înregistrată la Judecătoria Constanţa sub nr. de dosar x/2014, reclamantul A., a chemat in judecata pe parâţii B., C. şi D., solicitand instantei ca in urma probelor ce vor fi administrate sa pronunte o sentinta prin care sa fie obligaţi paraţii sa le plateasca suma de 50.339 RON cu titlu de pretentii, reprezentand valoarea investitiilor facute de reclamant la imobilul situat in mun. Constanta, str. x, jud. Constanta, imobil care in prezent se afla in proprietatea paraţilor, fiindu-le restituit imbilul prin retrocedare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345 şi urm. C. civ. şi art. 1639 şi urm. C. civ.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin intermediul căreia au solicitat respingerea cererii introductive ca prescrisă, precum şi respingerea cererii ca nefondată.

Pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională prin intermediul căreia au solicitat obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului proprietatea pârâţilor, începând cu data de 19.02.2010 şi până la data eliberării efective a imobilului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-999 vechiul C. civ.

La termenul de judecată din data de 20.05.2015, pârâţii au precizat că solicită obligarea reclamantului la plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu data de 23.08.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 19/2017 din 4 ianuarie 2017, Judecătoria Constanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, ce neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta D., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defuncţilor B. şi C..

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 7830 RON reprezentând contravaloare reparaţii şi amenajări efectuate la imobilul situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâtă.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 38085,59 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa, pentru perioada 23.08.2011-20.05.2014.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON reprezentând onorariu expert.

A obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2845.55 RON, din care onorariu expert în cuantum de 1100 RON şi taxă judiciară de timbru în cuantum de 1745,55 RON, aferentă pretenţiilor admise în parte.

A compensat cheltuielile de judecată până la valoarea de 700 RON, cu consecinţa obligării reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2145,55 RON.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamantul A. criticând-o pentru netemeinicie.

La rândul său, pe calea apelului incident, în condiţiile art. 472 din C. proc. civ., apelanta intimată pârâta reconvenientă D. a adus critici de netemeinicie acestei sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 1203 din 20 octombrie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de către apelantul reclamant A. în contradictoriu cu intimata D. în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defuncţilor B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 19/04.01.2017 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2014

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că:

A respins, ca nefondată cererea reconvenţională formulată de către pârâta reconvenientă D. în contradictoriu cu reclamantul pârât A.; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi a înlăturat dispoziţiile contrare.

Totodată, a respins apelul incident declarat de către apelanta D. în contradictoriu cu intimatul A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta D..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 17 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia din data de 22 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta D. împotriva deciziei civile nr. 1203 din 20 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.