Unilateral interest-rate hike claim reassigned to court of appeal on jurisdictional grounds

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 16.10.2014 sub numărul x/2014, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al majorării dobânzii variabile percepute de pârâta în temeiul contratului de credit nr. x din 03.10.2008 de la valoarea de 5,85% pe an la valoarea de 7,25% pe an; să dispună restituirea sumei reprezentând diferenţa de dobânda încasata în plus prin majorarea abuzivă a ratei dobânzii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2355/2016 din data de 1 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2014 a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A..

S-a constatat nulitatea absolută a prevederii contractuale cuprinse în art. 3.1 lit. a) din contractul de credit nr. x încheiat la data de 03.10.2008 între reclamanţi şi pârâtă potrivit căreia banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii prin intermediul noului grafic de rambursare.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 1.2 din actul adiţional nr. x la contractul de credit.

S-a dispus restituirea de către pârâtă reclamanţilor a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda efectiv încasată ca urmare a majorării dobânzii şi dobânda de 5,85% pe an.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 221/2017 din 16.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud s-a admis în parte apelul declarat de apelanta E. S.A. - fostă D. S.A. (fostă C. SA), şi îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 2355/01 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2014 şi privind pe intimaţi A. şi B. care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins în întregime acţiunea civilă introductivă având ca obiect constatare clauze abuzive.

Au fost obligaţi intimaţii A. şi B. să plătească apelantei suma de 2.086,93 RON cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă apelului declarat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A. şi B., prin care au arătat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.pr,.civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului formulat de intimata pârâtă.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, la data de 12.09.2017.

Prin decizia civilă nr. 287/2017 din 7 decembrie 2017, instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă:

A declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 221 din 16.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, reţinând ca relevante dispoziţiile art. 96 pct. 3 cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ. şi la art. 483 alin. (3) şi alin. (4) din acelaşi cod.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018.

Prin rezoluţia din data de 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 8 martie 2018, părţile fiind citate în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 5 martie 2018 intimata a depus precizări, prin care a susţinut că instanţa competentă în soluţionarea recursului este Curtea de Apel Cluj; totodată a arătat că recursul este inadmisibil.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Cluj, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine susţinerea Curţii de Apel Cluj, relativ la faptul că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că prezentul recurs este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 221/2017 din 16 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.