Peremption of appeal for failure to resume proceedings within one year after suspension for determination of heirs' status

Şedinţa publică din data de 8 martie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Sinaia sub nr. x/2003 reclamanţii A. şi B., i-au chemat în judecată pe pârâţii S.C. C. S.A. Sinaia şi D., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/5 noiembrie 2002 de notar public E. din Bucureşti şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 252 pronunţată în data de 24 martie 2003 de Judecătoria Sinaia s-a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia Comercială.

La Tribunalul Prahova cauza a fost înregistrată sub nr. x/2003, iar la data de 27 mai 2003 pârâta S.C. C. S.A. Sinaia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că reclamanţii au solicitat restituirea în natură în mod neîntemeiat, întrucât sunt îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod valabil.

Prin sentinţa nr. 2634 din 4 septembrie 2003, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. şi D. având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 noiembrie 2002, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ a dispus prin încheierea din 9 ianuarie 2004 suspendarea judecării apelului declarat de reclamanţi în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., reţinând că apelantul reclamant A. a decedat, conform certificatului de deces depus la dosar.

La data de 23 ianuarie 2006 cauza a fost pusă pe ro,l iar la termenul din 7 martie 2006 conform art. 248 C. proc. civ. prin decizia nr. 48 s-a constatat perimat apelul din oficiu în baza art. 252 C. proc. civ. reţinându-se că timp de 6 luni dosarul a rămas în nelucrare din vina părţilor.

În contra deciziei de perimare a declarat recurs apelanta B. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că în mod greşit s-a aplicat sancţiunea perimării, din probele administrate rezultând că moştenitorii acceptanţi nu au fost stabiliţi întrucât procesul succesoral nu a fost finalizat, ea nefiind deci în culpă.

În interesul recurentei au formulat cereri de intervenţie A. şi F., admise în principiu de instanţă la termenul din 16 ianuarie 2007.

Prin decizia nr. 157 pronunţată în data de 16 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 55 din 7 martie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal şi cererile de intervenţie formulate de A. şi F. în interesul reclamantei B., a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea perimării din oficiu şi a menţinut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea de la 9 ianuarie 2004.

Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 243 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. judecata pricinilor se suspendă de drept prin moartea uneia din părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moştenitorilor iar potrivit art. 245 pct. 2 C. proc. civ. judecata în acest caz începe prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a constatat perimat apelul reţinând că dosarul a rămas în nelucrare din vina părţilor, de vreme ce judecata lui a fost suspendată de drept iar nu pentru o cauză ce ţine de comportamentul procesual al părţilor (art. 242 C. proc. civ.) sau pentru o cauză obiectivă dar la aprecierea instanţei (art. 244 C. proc. civ.) şi cât timp apelanta prin înscrisurile depuse la dosar a dovedit ca stabilirea moştenitorilor defunctului apelant are loc pe cale judecătorească iar aceasta nu s-a săvârşit.

In atare situaţie perimarea fiind suspendată, conform art. 250 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat şi cererile de intervenţie în interes propriu, a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea din oficiu a instanţei cu perimarea cauzei şi a menţinut măsura suspendării dispusă la data de 9 ianuarie 2004.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 13 octombrie 2008, iar prin încheierea din data de 13 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a dispus suspendarea cauzei în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a luat act de solicitarea părţilor privind suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului x/2004 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi totodată a reţinut dispoziţiile deciziei nr. 157/16.01.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins sesizarea perimării din oficiu şi s-a menţinut măsura suspendării dispusă prin încheierea din 9 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.

La data de 08.09.2010, A. a formulat cerere de repunere pe rol motivat de faptul că nu mai subzistă motivul suspendării, dar prin încheierea de şedinţă din data de 11 noiembrie 2010 s-a dispus ca în temeiul art. 244 (1) pct. 1 C. proc. civ. să se suspende judecata cauzei, motivat de faptul că litigiul privind succesiunea ce se află pe rolul Judecătoriei sector 2 nu s-a finalizat, luându-se totodată act şi de solicitarea părţilor, potrivit cu care dezlegarea pricinii de faţă atârnă în totul sau în parte de existenţa unui drept care face obiectul acelui litigiu.

Prin referatul încheiat la data de 10 octombrie 2014, apelul a fost repus pe rol pentru a se verifica dacă se impune repunerea cauzei pe rol, urmând a se verifica dacă mai subzisă motivul suspendării sau dacă sunt împlinite prevederile pentru perimarea căii de atac.

La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2014, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia perimării cauzei.

Prin notele depuse la dosar unul dintre moştenitorii defunctului A., F. a solicitat repunerea cauzei pe rol, motivat de faptul că succesiunea s-a finalizat la data de 4 septembrie 2014.

Prin decizia nr. 516 din 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia perimării invocată din oficiu.

A constatat perimat apelul formulat de reclamanta G., în calitate de moştenitor al defunctei B., şi intervenienţii în interesul reclamantei A., H. şi F., succesori ai defunctului-apelant A., împotriva sentinţei nr. 2634 din 4 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. şi D..

A respins cererea de repunere pe rol ca urmare a admiterii perimării.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut că excepţia permării invocată din oficiu este fondată aşa cum se va preciza în continuare:

Instanţa de apel a reţinut că prin încheirea din data de 11 noiembrie 2010 s-a dispus suspendarea apelului în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ. . În minuta încheierii s-a menţionat că se suspendă apelul până la soluţionarea dosarului x/2004 cu privire la deschiderea succesiunii pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Conform informaţiilor obţinute de pe portalul instanţelor a rezultat că dosarul x/2004 a fost soluţionat la data de 14.02.2011, constatându-se perimată cererea de chemare în judecată. Tot din verificările efctuate pe portalul instanţelor nu rezultă că această hotărârea a fost atacată. Astfel dosarul a fost soluţionat irevocabil la expirarea termenului de recurs, 20.02.2011.

Ca urmare a referatului întocmit de către compartimentul Arhivă al instanţei a fost acordat termenul 24.11.2014 pentru a verifica dacă a intervenit perimarea dosarului.

În aplicarea art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că în cauză termenul de perimare a început să curgă de la data de 20.02.2011, când a rămas irevocabilă cauza pentru care s-a dispus suspendarea prezentului apel în temeiul art. 244 C. proc. civ. şi s-a împlinit la data de 20.02.2012.

Totodată, a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile perimării: există o cerere de apel, pricina a rămas în nelucrare mai miult de 1 an (nefiind efectuat niciun act de procedură care să aibă drept scop reluarea procesului), lăsarea pricinii în nelucrare se datorează culpei părţii care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol în termenul de 1 an de la data soluţionării dosarului care a atras măsura suspendării cauzei.

Instanţa nu a reţinut afirmaţiile apelantului A. în sensul că nu poate interveni perimarea ca urmare a autorităţii de lucru judecat al deciziei ICCJ 157 din data de 16.01.2007. Prin această decizie s-a admis recursul formulat de reclamanta B. împotriva deciziei 55 din data de 7 martie 2006 şi s-a dispus modificarea deciziei atacate în sensul că a fost respinsă sesizarea perimării din oficiu şi s-a menţinut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea din data de 9 ianurie 2004. În primul rand decizia ICCI a avut ca obiect o altă încheiere şi o altă situaţie de suspendare şi anume cazul prevăzut de art. 243 C. proc. civ. În al doilea rand de la pronunţarea acestei decizii apelul a mai fost suspendat prin încheierea din data de 13 octombrie 2008 în temeiul art. 244 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului x/2004, apoi a fost repusă cauza pe rol şi ulterior prin încheierea din data de 11.11.2010 a fost suspendată în baza art. 244 până la soluţionarea dosarului x/2004

În ceea ce priveşte afirmaţia apelantului A. că nu este îndeplinită condiţia perimării ca pricina să fi rămas în nelucrarea din vina părţii instanţa de apel a apreciat că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Într-adevăr rezultă că prin sentinţa civilă 7104/2013 pronunţată în dosarul x/2012 s-a constatat deschisă succesiunea defunctului A. şi s-a constatat că au calitatea de moştenitori legali testamentari ai defunctului A., I. şi H.. În calea de atac a apelului s-a admis apelul şi s-a schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis şi cererea de constatatare a revocării voluntare a legatului. Această decizie a rămas irevocabilă prin neexerciatarea căii de atac a recursului.

Într-adevăr rezultă din această sentinţă că calitatea de moştenitor a fost tranşată irevocabil în cadrul acestui proces, dar acest lucru nu semnifică că nu există vina părţii în ceea ce priveşte lăsarea în nelucrare a prezentului dosar. Aceasta întrucât suspendarea apelului nu s-a dispus până la suspendarea acestui dosar ci a unui alt dosar x/2004

Instanţa de apel a arătat că nu poate reţine că în cauză nu s-a dispus suspendarea până la soluţionarea unui anumit dosar ci în general până la definitivarea situaţiei succesiunii unuia dintre reclamanţi întrucât potrivit art. 244 suspendarea trebuie să vizeze o altă judecată care se individualizează printr-un număr de dosar. Nu se poate reţine că s-a dispus supendarea până la soluţionarea 13744/299/2012 întrucât analizând actele dosarului nu s-a depus vreun certificat de grefă referitor la acest dosar, părţile referindu-se la dosarul x/2004 Mai mult părţile puteau oricând solicita repunerea cauzei pe rol şi să învedereze instanţei că există un alt proces între părţi legat de succesiune şi să solicite suspendarea apelului în baza noului dosar, de aici rezultând şi culpa acestora în lăsarea prezentului dosar în nelucrare.

Împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs G., A., H., F..

Recurenta-reclamantă G. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată a fost data cu aplicarea greşita a legii, instanţa de apel greşind atunci când a admis excepţia perimării apelului.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, având calitatea de succesoare a defunctei B., nu a fost parte, la fel ca si autoarea sa, in procesele ce s-au purtat, din anul 2004 pana in prezent, intre succesorii defunctului A..

A mai arătat că, întrucât pricina de faţă nu a rămas în nelucrare din culpa sa ori a autoarei sale, încetata din viaţă pe parcursul procesului, nu poate fi sancţionată cu perimarea apelului.

După redarea prevederilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. 1865, precum şi a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sancţiunea perimării constituie un exces nejustificat din partea instanţei de apel care, nedorind să soluţioneze fondul apelurilor, a dispus perimarea, deşi părţile au fost împiedicate să continue procesul de o împrejurare mai presus de voinţa lor, anume imposibilitatea obiectivă de dovedire a calităţii de moştenitori.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei recurate, respingerea excepţiei perimării apelului, invocată din oficiu, ca nefondată şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecăţii apelului.

Recurenta-intervenienta F. şi-a întemeiat recursul pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că în raport de decizia nr. 157/16.01.2007 a instanţei supreme, judecata apelului a fost suspendată în temeiul art. 243 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea pe cale judecătoreasca a calităţii de succesori ai defunctului apelant A., nefiind astfel cazul de a se raporta la aplicarea dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cum greşit a pus în discuţia părţilor instanţa de apel la termenul de judecata din 08.12.2014.

Pentru aceste considerente, a solicitat a se reţine că în cauză judecata apelului a fost supendată în temeiul dispoziţiilor art. 243 C. proc. civ. - până la dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului A..

A mai arătat susţinut că la data de 24.11.2014 a solicitat repunerea pe rol a cauzei, arătând faptul ca abia la data de 04.09.2014 s-a stabilit irevocabil deschiderea succesiunii de pe urma defunctului apelant reclamant şi a indicat moştenitorii acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 245 C. proc. civ. a menţionat că se impunea repunerea cauzei pe rol, dat fiind temeiul de drept pentru care s-a dispus suspendarea cauzei, respectiv art. 243 C. proc. civ. - astfel cum a statuat Înalta Curte prin decizia civila nr. 157 din 16.01.2007, în prezenta cauză, cu putere obligatorie potrivit art. 315 C. proc. civ.

Pe de alta parte, a solicitat a se observa că perimarea nu ar putea opera ca o sancţiune faţă de apelanta reclamantă B., aceasta neavând nici o calitate în dezbaterea succesiunii de pe urma defunctului A., astfel că soluţia Curţii de Apel Ploieşti reprezintă o grava încălcare a dreptului sau de a avea acces la justiţie.

Pentru aceste motive, precum şi pentru motivele ce vor fi dezvoltate ulterior comunicării hotărârii judecătoreşti, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate cu trimiterea cauzei in vederea repunerii pe rol a apelului, potrivit cererii pe care a formulat-o la data de 24.11.2014.

Recurenţii-intervenienţi A. şi H. au formulat recurs, în temeiul art. 299 raporat la 304 pct. 5 si 9 C. proc. civ. 1865, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, respingerea excepţiei perimării apelului, excepţie invocată din oficiu, ca nefondată, trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecăţii apelului. Au precizat că întrucât decizia recurată se atacă cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare şi ţinând cont că, până la data formulării acestui recurs instanţa nu a motivat şi comunicat hotărârea, astfel încât să aibă cunoştinţă de raţionamentul instanţei de apel, urmează să analizeze oportunitatea precizării motivelor de recurs la momentul când se va comunica decizia motivată.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, şi după redarea prevederilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ. 1865, precum şi a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat si aplicat greşit dispoziţiile legale anterior evocate, referitoare la instituţia perimării (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că sancţiunea perimării constituie un exces nejustificat din partea instanţei de apel care, nedorind să soluţioneze fondul apelurilor, a dispus perimarea, deşi părţile au fost împiedicate să continue procesul de o împrejurare mai presus de voinţa lor, anume imposibilitatea obiectivă de dovedire a calităţii de moştenitori.

Au susţinut că instanţa de apel a dispus suspendarea cauzei până ce se vor stabili persoanele care au calitatea de moştenitori şi care trebuiau introduse în cauză, în locul apelantului lotzu A., pentru continuarea judecăţii, fără a indica un anumit dosar, în condiţiile în care la momentul pronunţării încheierii respective (11.11.2010) pe rol se aflau două dosare care tindeau la stabilirea calităţii de moştenitori.

O astfel de soluţie a fost practic impusă de instanţa supremă, potrivit art. 315 C. proc. civ., prin decizia civilă nr. 157 din 16.01.2007, pronunţată în dosarul nr. x/2006, care a admis recursul, a modificat decizia atacată în sensul că a respins sesizarea perimării din oficiu si a menţinut măsura suspendării judecării apelului dispusă prin încheierea din 09.01.2004, adică cea întemeiată pe dispoziţiile art. 243 alin. (1) C. proc. civ., pentru introducerea în cauză a moştenitorilor.

Stabilirea persoanelor care au calitate de moştenitori ai defunctului A. s-a definitivat la data de 20.09.2014, prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2012 (fostul dosar x/2010), rămasă irevocabilă prin nerecurare.

Pe cale de consecinţă, anterior datei de 20.09.2014, moştenitorilor nu li se putea imputa o culpă pentru lăsarea pricinii în nelucrare, deoarece, nefiind stabilită calitatea acestora de moştenitori, evident că aceştia nici nu puteau fi introduşi în cauză şi nu aveau dreptul să facă acte de procedură într-un dosar în care nu erau părţi. Presupunând că aceştia ar fi formulat o cerere de repunere pe rol, instanţa ar fi fost îndreptăţită, chiar datoare să verifice calitatea procesuală a acestora, cu prioritate. Cum nu exista un act care să dovedească o astfel de calitate (cu excepţia certificatelor de naştere/căsătorie, care creează numai o prezumţie, iar nu o certitudine cu privire la persoanele care au calitatea de moştenitor), o cerere de repunere pe rol ar fi fost respinsă pentru acest motiv.

De altfel, dacă simpla dovadă a calităţii de descendent, respectiv soţ, ar fi fost suficientă pentru a dovedi calitatea de moştenitor, atunci instanţa nici nu ar mai fi fost necesar să dispună suspendarea judecăţii cauzei. Cum suspendarea a fost totuşi dispusă, rezultă că trebuia să prezentăm un certificat de moştenitor sau o hotărâre judecătorească din care să rezulte calitatea de succesori ai defunctului apelant.

Aşadar, anterior datei de 20.09.2014, data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a constatat calitatea de moştenitori, recurenţii au susţinut că au fost împiedicaţi de o împrejurare mai presus de voinţa lor să solicite instanţei repunerea pe rol a apelului.

Mai mult, au arătat că au făcut toate demersurile pentru stabilirea cât mai grabnic a calităţii de moştenitori, însă o astfel de problemă nu s-a putut soluţiona mai rapid, pe de-o parte, (a) din motive obiective (termenele numeroase şi lungi acordate de instanţe, anumite incidente procedurale, înrâurirea altor cauze care a determinat suspendarea litigiului), pe de altă parte, (b) din motive subiective (părţile nu au ajuns la o soluţionare amiabilă, mai rapidă).

Recurenţii au mai susţinut că a existat o situaţie de confuzie a părţilor la care a contribuit inclusiv instanţa de apel, care, în cuprinsul încheierii din 11.11.2010 se referă la "litigiul privind succesiunea", iar nu la un dosar anume, aceasta pentru că, la acel moment, pe rolul Judecătoriei Sector 2 se aflau înregistrate 2 dosare care tindeau la stabilirea calităţii de moştenitor ai defunctului A. lotzu: dosarul x/2010 (ce avea ca obiect constatarea calităţii de moştenitori, reînregistrat ulterior sub nr. x/2012) şi dosarul x/2004 (ce avea ca obiect ieşirea din indiviziune, care ulterior s-a perimat în anul 2011, fără a tranşa problema calităţii de moştenitori).

Întrucât nu a stabilit expres suspendarea până la soluţionarea irevocabilă a unui anumit dosar, ci până la soluţionarea "litigiului privind succesiunea", se poate deduce că instanţa de apel a considerat că ar avea o înrâurire hotărâtoare în prezenta cauza soluţia privind stabilirea calităţii de moştenitor, indiferent în care dintre dosare s-ar stabili mai rapid, pentru că de această soluţie depindea stabilirea consorţiului procesual în prezentul dosar. Or, dosarul în care s-a stabilit calitatea de moştenitor este 13744/299/2012 (fostul dosar x/2010), care s-a soluţionat irevocabil la 20.09.2014, astfel cum rezultă din hotărârile depuse la dosar.

Cum acest dosar era pe rol la momentul menţinerii ultimei suspendări a judecăţii (11.11.2010), cum între timp cauza nu a mai fost repusă pe rol din anul 2004 (ci doar a primit termen periodic pentru a se verifica dacă a încetat motivul care a determinat suspendarea), cum de la data soluţionării acestui litigiu care a împiedicat stabilirea consorţiului procesual în apel nu a trecut mai mult de un an, rezultă că excepţia perimării este vădit neîntemeiată, astfel că decizia recurată este nelegală.

Prin modul cum a înţeles instanţa de apel să procedeze, este încălcat însăşi accesul la justiţie al subsemnaţilor, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, din moment ce s-a considerat de instanţă că subsemnaţii nu avem dreptul de a face acte de procedură în dosar până ce nu dovedim calitatea de moştenitori, iar, pe de altă parte, apelul a fost perimat pentru că nu am făcut acte de procedură în perioada în care tot instanţa stabilise că nu avem dreptul.

Faţă de aceste considerente, au arătat recurenţii, rezultă că decizia recurată este rezultatul unei încălcări vădit eronate a legii, atât din perspectiva limitelor casării stabilite de instanţa supremă încă din anul 2007, cât şi din perspectiva reţinerii unei culpe în sarcina lor, deşi motivul pentru care nu au putut acţiona a fost unul obiectiv, generat de întârzierea în emiterea titlului care stabilea calitatea de moştenitori.

Recurenţii au invocat şi încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5).

Astfel, la termenul din 8.12.2014, când instanţa de apel a sugerat că suspendarea ar fi fost dispusă doar până la soluţionarea dosarului nr. x/2004, care se perimase în februarie 2011, subsemnaţii arată că au declarat recurs împotriva încheierii din 11.11.2010, solicitând termen pentru a putea motiva recursul şi pentru a satisface cerinţa timbrajului. În cadrul expunerii orale, au arătat că instanţa de apel, pe de-o parte, a schimbat nelegal temeiul suspendării (din art. 243 pct. 1 în 244 pct. 1 C. proc. civ.) şi, în plus, deşi nu a prevăzut expres în cuprinsul încheierii din 11.11.2010 un anumit dosar până la soluţionarea căruia dispune suspendarea, aceasta vine şi arată după 4 ani de zile că ar fi avut în vedere dosarul x/2004

Instanţa de apel a respins cererea de amânare cu motivarea nejuridică "dar ce aţi făcut până acum de nu aţi recurat" sugerând că nu am mai fi în termenul de recurs, deoarece cauza ar fi fost deja repusă pe rol. Am arătat că dosarul a primit termen pentru a se verifica măsura suspendării, situaţie diferită de repunerea pe rol, astfel că sunt în continuare în termenul de recurs, care se face pe toată perioada suspendării. În plus, nu existau motive de a promova recurs, deoarece înţelegerea tuturor părţilor a fost că prezenta cauză este suspendată până când se stabilesc moştenitorii, adică până se soluţionează dosarul x/2010, renumerotat în urma declinării în 13744/299/2012.

Din această perspectivă, instanţa de apel a încălcat formele de procedură, deoarece nu a permis părţii să formuleze o cale de atac a cărei necesitate apăruse tocmai ca urmare a interpretării date de instanţă în cursul şedinţei de judecată, cale de atac în urma căreia s-ar fi putut constata că schimbarea temeiului de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea si neindicarea unui dosar anume până la care se dispune suspendarea constituie motive de nelegalitate care reclamau modificarea în tot a încheierii respective.

Distinct de această situaţie se arată că instanţa de apel a făcut tot posibilul pentru a evita o judecată pe fondul apelului. În momentul în care instanţa practic s-a antepronunţat în şedinţă, arătând că urmează să verifice dacă a intervenit perimarea în raport de dosar x/2004, care se soluţionase în 2011, recurenţii au arătat că înţelege să formulăm cerere de recuzare a completului, întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. Văzând intenţia acestora, completul şi-a nuanţat poziţia, revenind şi arătând că, de fapt, aceştia doresc să judece fondul apelului şi că perimarea urmează să se analizeze de instanţă prin raportare la dosarul care a stabilit calitatea de moştenitori în concret.

Evident că, ulterior reţinerii cauzei în pronunţare, instanţa a procedat exact aşa cum a arătat la momentul intrării în şedinţă când, preşedintele de complet s-a exprimat expresis verbis că dosarul este perimat, înainte măcar să dea cuvântul părţilor.

În concluzie, recurenţii au arătat că, distinct de reţinerea eronată a unei culpe în sarcina lor pentru rămânerea litigiului în nelucrare, instanţa de fond a modificat implicit, post factum, înţelesul şi întinderea încheierii de suspendare din anul 2010, când nimic nu mai putea fi făcut din partea acestora, astfel că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de procedură, iar singura soluţie este desfiinţarea actului nelegal.

Pentru aceste motive, recurenţii-intervenienţi A. şi H. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei perimării apelului, excepţie invocată din oficiu, ca nefondată; trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea repunerii pe rol pentru continuarea judecăţii apelului, în prezentul dosar.

La 26.05.2015 şi 28.05.2015, intimata C. S.A. a depus întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În urma referatului întocmit de grefa instanţei la data de 26 ianuarie 2018, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, în vederea constatării perimării, conform dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, Înalta Curte a luat în examinare excepţia de perimare a recursurilor invocată din oficiu şi a reţinut următoarele:

Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 1 octombrie 2015 judecata recursurilor a fost suspendată, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moştenitorilor recurentei H., reţinând că acest aspect poate fi dovedit numai prin certificatul de moştenitor, ce urmează a fi eliberat.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2015, Înalta Curte a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta-reclamantă, constatând că motivele care au stat la baza suspendării judecării cauzei subzistă, având în vedere că înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-intervenientă F. nu fac dovada calităţii de moştenitori ai defunctei H. şi a menţinut măsura suspendării, dispusă prin încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2015, în temeiul dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire si orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare timp de un an.

Perimarea este o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor în termenul prevăzut de lege.

Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, ce nu a acţionat în acest scop, deşi avea posibilitatea sa o facă, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Înalta Curte, reţine că recurenţii-intervenienţi nu au depus diligenţe pentru soluţionarea cauzei, întrucât, deşi a fost demarată procedura succesorală cu privire la patrimoniul defunctei H., părţile nu au depus dovezi care să ateste existenţa moştenitorilor, nu au adus la cunoştinţa instanţei care este stadiul acelei proceduri sau dacă aceasta a fost finalizată, în termenul de 1 an defipt de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., părţile au obligaţia să urmărească finalizarea litigiului, contribuind la desfăşurarea fără întârziere a procesului, fiind datoare să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, iar în caz de nerespectare a acestor obligaţii, intervenind, în condiţiile legii, diferite sancţiuni.

Aşadar, părţile aveau obligaţia să solicite repunerea cauzei pe rol, să aducă la cunoştinţa instanţei că se află într-o procedură succesorală, să informeze care este situaţia procedurii sau că este mai presus de voinţa acestora de a afla stadiul acestui demers, toate acestea, însă, înainte de împlinirea termenului de 1 an prevăzut de lege.

În egală măsură, în condiţiile în care succesibilii-recurenţi intervenienţi nu s-au înţeles cu privire la locul de dezbatere a succesiunii şi legea aplicabilă, se constată că, deşi o cerere anterioară de repunere pe rol formulată de recurenta-reclamantă G. a fost respinsă, reţinându-se că înscrisurile depuse la dosar de către recurenta-intervenientă F. nu fac dovada calităţii de moştenitori ai defunctei H., recurentul-intervenient A. a depus o hotărâre a instanţei succesorale din J. vor der Hohe, Germania datată 18.07.2017, în dosarul nr. x 1315/16, susceptibilă de apel, prin care s-a stabilit calitatea de moştenitor a lui A..

Deşi, în şedinţa publică din 8 martie 2018, apărătorul recurenţilor-intervenienţi A. şi H. a susţinut că decizia a fost atacată, părţile nu au depus dovezi cu privire la promovarea vreunei căi de atac, potrivit legii.

Nu poate fi primită susţinerea apărătorului recurentei-interveniente F. în sensul că, în măsura în care s-ar constata perimarea recursurilor, acest lucru ar echivala cu încălcarea drepturilor procesuale ale recurentei-reclamante G., căreia nu i se poate imputa vreo culpă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, în precedent, părţile au obligaţia, în temeiul art. 129 alin. (1) din C. proc. civ., să urmărească finalizarea litigiului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a avut o atitudinea procesuală pasivă, neaducând la cunoştinţa instanţei efectuarea vreunui demers, în limitele posibilităţii de acces la o terţă procedură succesorală notarială.

În aplicarea principiului judecării cauzei într-un termen rezonabil şi a îndatoririi părţilor de a urmări finalizarea litigiului, acestea aveau obligaţia să iasă din pasivitate şi să depună la dosar dovezi cu privire la stadiul procedurii succesorale, lucru pe care nu l-au realizat, ceea ce echivalează cu o desistare de judecare a procesului.

Susţinerea apărătorilor recurenţilor-intervenienţi, în sensul că, în speţă, nu se poate reţine o culpă a părţii, căreia nu i se poate imputa faptul că nu s-a dezbătut încă succesiunea, nu poate fi primită, întrucât ceea ce se impută părţii nu este că nu s-a dezbătut succesiunea, ci că nu s-au adus la cunoştinţa instanţei demersurile efectuate şi stadiul acestora, în termenul prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, culpa părţilor constă tocmai în aceea că au stat în pasivitate, neaducând la cunoştinţa instanţei dovezi cu privire la desfăşurarea demersului succesoral, atitudine procesuală care denotă lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Prin urmare, se constată că în dosar nu s-au dovedit cauze care să împiedice curgerea termenului de perimare (art. 248 alin. (2) C. proc. civ.), care să întrerupă (art. 249 C. proc. civ.) sau care să suspende (art. 250 C. proc. civ.) acest termen.

În speţă, de la data suspendării, astfel cum a fost menţinută şi până la data repunerii pe rol, a trecut mai mult de un an, fără ca părţile sa fi făcut vreun act de procedură în vederea judecării procesului, pricina rămânând în nelucrare din vina acestora, aşa încât, sunt aplicabile dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi art. 252 C. proc. civ., recursurile fiind perimate de drept, ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare.

Prin urmare, constatând că pricina a rămas în nelucrare, din vina părţilor, mai mult de un an, fără ca în acest termen să intervină o cauză de suspendare sau întrerupere în condiţiile art. 249-251 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 248 alin. (1) şi art. 252 C. proc. civ., va constata perimate recursurile declarate de reclamanta G. şi de intervenienţii F., A. şi H. împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimate recursurile declarate de reclamanta G. şi de intervenienţii F., A. şi H. împotriva deciziei nr. 516 din 15 decembrie 2014, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2018.