Jurisdictional void for cassation appeals against appeals-court decisions in monetary cases up to 200,000 RON following Constitutional Court Decree No. 369/2017

Şedinţa publică din data de 7 martie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, la data de 16.02.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. AGENŢIA SIBIU, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 15.04.2008, încheiat între părţi, în ce priveşte clauzele prevăzute la pct. 5.2 şi pct. 6.1. lit. b), să) dispună desfiinţarea clauzelor contractuale menţionate la pct. 1; să dispună desfiinţarea "scadenţarului de credit" în ce priveşte clauzele menţionate la pct. l; să constate că prin act adiţional, neînsuşit de reclamant, pârâtele au modificat în mod abuziv şi unilateral contractul de credit, în sensul majorării marjei fixe a băncii de la 4,37 pp la 6,77 pp, prin perceperea unei rate a dobânzii de 6,99 % în condiţiile scăderii Liborului de la 2,62 pp la 0,022 pp, să oblige pârâtele la stabilirea unei rate a dobânzii compuse din marja fixa de 4,37 pp plus Libor la 3 luni, să oblige pârâtele la restituirea sumelor plătite în plus de reclamant, de-a lungul derulării contractului de credit nr. x/15.04.2008, din data de 15.04.2008 şi până în prezent, cu dobânda legală pentru această perioadă, să oblige pârâtele la restituirea comisionului de acordare a creditului, respectiv suma de 1404 CHF, să oblige pârâtele la îngheţarea cursului valutar al CHF la momentul convenţiei de credit, să oblige pârâtele la plata sumelor achitate de reclamant prin practicarea cursului de schimb valutar agreat de bancă, să oblige pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei să pună la dispoziţia reclamantului actul adiţional la contractul de credit, conform sentinţei date şi un nou scadenţar de credit, sub sancţiunea obligării la 200 RON pe zi de întârziere daune cominatorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5333/2016 din 13 octombrie 2016, Judecătoria Sibiu, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A., invocată de aceasta prin întâmpinare, a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A., a constatat abuzivă clauza de la punctul 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 15.04.2008, a constatat abuzivă clauza de la punctul 6.1 lit. b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 15.04.2008, referitoare la comisionul de acordare, a constatat nulitatea absolută a clauzelor mai sus menţionate şi a dispus înlăturarea acestor clauze din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 15.04.2008, a obligat pârâtele în solidar la plata către reclamant a sumei de 1404 CHF reprezentând sume încasate de către pârâte cu titlu de comision de acordare, a respins în rest cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtele în solidar la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantului.

Prin decizia nr. 595/2017 din 03 mai 2017, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 5333/2016 din 13.10.2016. A schimbat, în parte, sentinţa atacată în sensul că: a obligat pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumei 1404 CHF de la data achitării acesteia şi până la data de 16.02.2015. A obligat pârâtele la restituirea sumelor achitate în plus de către reclamantul apelant cu titlu de dobândă peste rata de 6,99% de la data încasării fiecărei sume şi până la data de 16.02.2015, cu dobânda legală aferentă. A obligat pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei să pună la dispoziţia reclamantului actul adiţional la contractul de credit şi un nou scadenţar de credit, conform prezentei, sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii de 200 RON pe zi de întârziere. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate.

A respins apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2015.

Prin decizia nr. 1/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 31 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 03 mai 2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial, aşa încât efectele sus-menţionatei decizii nu sunt aplicabile.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul - reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 595/2017 din 3 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2018.