Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions under the hierarchical court organization principle

Şedinţa publică din data de 7 martie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2014 sub nr. x/2014, pe rolul Judecătoriei Constanta, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., D. şi E., solicitând ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei situată în Constanţa, str. x, în suprafaţă de 86,87 mp, compusă din trei camere şi dependinţe la data de 05.08.1977, data perfectării între părţi a chitanţei ce atestă plata preţului; pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă de 120 mp, situat în Constanţa, str. x, teren pe care este amplasată construcţia identificată la punctul 1 din cerere, cu obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanţei, reclamantul a depus precizări scrise cu privire la primul capăt de cerere, prin care a arătat că solicită, în principal, constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei situată în situat în Constanţa, str. x, în subsidiar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra construcţiei mai sus descrisă.

Prin sentinţa civilă nr. 3672 din 31 mai 2015 instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii cu privire la capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei în suprafaţă de 86,87 mp, compusă din 3 camere şi dependinţe, situată în Constanţa, str. x, jud. Constanţa şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă de 120 mp, situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa şi a respins acest capăt de cerere ca având autoritate de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 1140 din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2014 a fost admis apelul promovat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3672/31.05.2015, anulată sentinţa civilă nr. 3672/31.05.2015 şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 29 decembrie 2015, sub număr de dosar x/2014

La termenul din 2 februarie 2016 instanţa a invocat din oficiu excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul subsidiar şi, reţinând poziţia contradictorie a părţilor cu privire la posesia bunului, a unit soluţionarea excepţiei dreptului material la acţiune, cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 11545 din 11 octombrie 2016 Judecătoria Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F. în contradictoriu cu pârâţii B., D., D. şi E., a constatat că reclamantul F. a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei C1 (fost atelier şi depozite materiale), situată în municipiul Constanţa, str. x, jud. Constanţa, în suprafaţă de 78 mp, identificată prin Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere-hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, respingând capătul de cerere-hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare formulat de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., D. şi E., ca fiind prescris.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamantul F., cât şi pârâţii B., C., D. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1459 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a fost respins apelul formulat de pârâţii B., C. şi D., ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant F., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi D., E., B., C. şi D.; a fost anulată în parte sentinţa civilă nr. 11545/11.10.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2014 şi, evocând fondul: a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capătul de cerere-hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, ca nefondată şi a fost admisă acţiunea. S-a constatat că reclamantul F. a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei C1 (fost atelier şi depozite materiale), situată în municipiul Constanţa, str. x, jud. Constanţa, în suprafaţă de 78 mp, identificată prin Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.. S-a hotărât că prezenta hotărâre ţine loc de contract de vânzare cumpărare între pârâţi în calitate de vânzători si reclamant, în calitate de cumpărător, având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţa de 120 mp (125 mp din măsurători) situat în Municipiul Constanţa, strada x,nr. 1, jud. Constanţa identificat prin punctele 1-2-3-4-5-6-7 din Raportul de expertiză tehnică judiciară topografică de expert ing. G.. Conform art. 77 indice 6 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii aceasta se comunică Serviciului Public de Impozite şi Taxe Constanţa. Conform art. 35 alin. (5) din Legea 7/1996, în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta se comunică Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliar Constanţa.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanţa, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 7 februarie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 12 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 28 februarie 2018.

În şedinţa publică din data de 28 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale materiale şi a amânat pronunţarea la 7 martie 2018 pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise pe excepţia invocată.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportat la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Constanţa în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 1459 din 23 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2018.