Supreme Court lacks jurisdiction over appeal against Tribunal decision absent express statutory provision

Şedinţa publică din data de 7 martie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2015 din 10.03.2015, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., s-a solicitat instanţei, ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la predarea imobilului apartament nr. x, situat administrativ în comuna Şelimbăr, Str. x, etaj. 7, jud. Sibiu cu toate finisajele complete, conform actului adiţional la contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.12.2014 de BNP C., iar în caz de refuz, să i se permită să procedeze la realizarea tuturor finisajelor convenite prin convenţia părţilor urmând ca aceasta să fie obligată la plata contravalorii acestora, obligarea pârâtei la plata sumei de 20 de Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii) pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului, astfel cum a fost convenit între părti calculată de la data de 19.12.2014 şi până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, obligarea pârâtei la plata sumei de 20 de Euro (echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii) pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului, astfel cum a fost convenit între părţi de la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi până la data predării efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5803/31.10.2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu, s-a admis în parte acţiunea formulată şi completată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei 20 Euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din data plăţii pentru fiecare zi de întârziere în predarea imobilului situat în Şelimbăr, str. x B, calculată de la data de 19 decembrie 2014 şi până în 31 martie 2015; a fost obligată pârâta la realizarea reparaţiilor tavanului băii din apartamentul 73, situat în Şelimbăr, str. x B, precum şi la refacerea hidroizolaţiilor tavanului băii. S-a respins în rest acţiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2728 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel B., solicitând schimbarea sentinţei în parte, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate şi completate, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 293 din 5 aprilie 2017 Tribunalul Sibiu a respins apelul declarat de B. împotriva sentinţei civile nr. 5803/2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei civile nr. 293/2017, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 5803/31.10.2016, cu consecinţa schimbării hotărârii instanţei de fond nr. 5803/31.10.2016, respectiv respingerea acţiunii civile formulate de către intimata-reclamanta, ca neîntemeiată.

La termenul din data de 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 152/2017 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că potrivit art. 96 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă ca instanţă de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege.

Prin urmare, dacă nu este menţionat expres într-o normă legală (şi alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. menţionează "în cazurile anume prevăzute de lege") că recursul se judecă de Curtea de Apel ca instanţă imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea ce se atacă cu recurs, Curtea nu este competentă să judece recursul.

S-a mai reţinut că aceste susţineri se coroborează şi cu prevederile art. 483 C. proc. civ. al cărui titlu este "Obiectul şi scopul recursului. Instanţa competentă" şi care la alin. (3) menţionează expres că recursul se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşa fiind, s-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care are în competenţă judecata recursurilor, această regulă fiind exprimată fără echivoc în art. 483 alin. (3).

S-a mai reţinut că decizia atacată cu recurs în prezentul dosar este pronunţată anterior publicării Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, astfel că nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea acesteia în cauză, iar pe de altă parte, decizia menţionată doar tranşează problematica admisibilităţii căii de atac a recursului şi nu competenţa de soluţionare a acestuia.

Raportat la aceste considerente, plecând de la textele legale menţionate, se reţine că nu ne regăsim în una din situaţiile de excepţie la care art. 483 alin. (4) C. proc. civ. face referire, motiv pentru care devine incidentă regula generală înscrisă la alin. (3) şi care specifică faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa care are competenţa de a se pronunţa asupra căii de atac a recursului.

Recursul a fost înregistrat la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În şedinţa publică din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a reţinut cauza în pronunţare sub acest aspect.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580 din 20/07/2017) s-a reţinut că,,(...) dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, rap. la cele ale art. 29 alin. (5), teza II din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti".

Prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale s-a mai reţinut la paragraful nr. 21 că, în accepţiunea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul reglementat de Legea nr. 47/1992 nu poate fi înţeles drept o cale extraordinară de atac în condiţiile C. proc. civ. sau penală, după caz. Astfel fiind, Curtea Constituţională a reţinut că este vorba de o cale de atac pe care legiuitorul a conceput-o, distinct de orice calificare procesual civilă sau penală, numai în privinţa hotărârilor judecătoreşti prin care se respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Prin urmare, acest recurs apare ca un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Din prevederile legale anterioare şi din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 321/2017 se desprinde faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile pe care legiuitorul le-a conceput, în înţelesul de cale extraordinară de atac sau de remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

În speţa supusă examinării, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu nu se poate exercita recursul la Curte, în condiţiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, a considerat că prevederile art. 97 pct. 1 C. proc. civ. permit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanţă de apel.

Contrar celor reţinute de către Curtea de Apel Alba Iulia, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Alba Iulia art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

În ceea ce priveşte decizia Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, Curtea de Apel Alba Iulia a arătat cu justeţe că aceasta nu vine în sprijinul deciziei de declinare, întrucât doar tranşează problematica admisibilităţii căii de atac a recursului şi nu competenţa de soluţionare a acestuia.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Sibiu în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 293 din 5 aprilie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2018.