Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in claims under 200,000 RON following Constitutional Court invalidation of the 1,000,000 RON appeal threshold

Şedinţa publică din data de 6 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă, la data de 08 iunie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei: să constate ca abuzive şi nule clauzele prevăzute la pct. 9, lit. a) şi lit. b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 371 AT PF din 18.09.2007 încheiat cu pârâta referitoare la comisionul de acordare a creditului prevăzută la lit. a), respectiv la comisionul de administrare în cuantum de 25,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat, prevăzută la lit. b), clauze identificate după cum urmează: "Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare: a. Comision de acordare credit de 1,80 % flat; b. Comision de administrare de 25,50 euro lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1." să dispună înlăturarea din Convenţie a clauzelor mai sus menţionate, privind comisionul de acordare a creditului, respectiv comisionul de administrare, urmare a constatării caracterului abuziv al acestora; să oblige pârâta să restituie suma de 2677,50 euro, (echivalentul în RON la data plăţii) achitată de reclamant cu titlu de comision de administrare de la data încheierii convenţiei până la data introducerii acţiunii şi în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum şi dobânda legală calculată la această sumă, conform Graficului de rambursare în care apare individualizat, parte integrantă a contractului de credit de la data de 17.10.2007 (data primei rate achitate) şi până în luna iunie 2016 - un număr total de 105 luni; să oblige pârâta să restituie suma de 918 euro, (echivalentul în RON la data plăţii) - reprezentând comision de acordare credit în procent de 1,80 % aplicat la suma creditului contractat prevăzut la pct. 9 lit. a) din contractul de credit; să oblige pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei, să pună la dispoziţia reclamanţilor un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinţei date; cu cheltuieli de judecată în temeiul art. 451, alin. (1) şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, secţia Civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 6464 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 566/2017 din 22 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 148 din 25 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Bistriţa, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că, a admis acţiunea reclamantului şi, în consecinţă:

- a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 9 lit. a) şi b) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 371 AT PF din 18.09.2007 încheiat cu pârâta B. S.A. referitoare la comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare în cuantum de 25,50 euro lunar reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului acordat;

- a dispus înlăturarea celor două clauze din contractul de credit şi a obligat pârâta B. S.A. să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare - 918 euro şi comision de administrare 2.677,50 euro.

Prin aceeaşi decizie, s-a dispus ca, pârâta B. S.A. să întocmească un nou grafic de rambursare a creditului, fără cele două comisioane, ce va fi pus la dispoziţia reclamantului în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea cu reţinere a hotărârii recurate, deoarece aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei nr. 148 din 25 ianuarie 2017 a Judecătoriei Bistriţa, cu consecinţa menţinerii acesteia, ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, în ipoteza în care se va admite recursul şi se va casa cu reţinere, iar în rejudecare se va reţine ca fiind corectă soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 9 lit. b) din Contractul de credit nr. x/18.09.2007, recurenta a solicitat restituirea sumei de 2.453,42 euro percepută cu acest titlu, iar nu a celei de 2.677,50 euro, care, în accepţiunea sa, este incorectă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal la data de 04 decembrie 2017.

La data de 03 ianuarie 2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 08 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 566/2017 din 22 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2018.