Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 675/2018 AI generated

Competence of the Supreme Court for cassation appeals against Tribunal decisions in civil claims valued under 200,000 RON

Case Number Decizia nr. 675/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Allowed / Granted

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) declared itself materially incompetent to hear the appeal and declined jurisdiction, transferring the case to the Brașov Court of Appeal. The dispute involved a consumer's challenge against a banking entity regarding a 2008 credit contract, specifically targeting the nullity of clauses related to variable interest rates, administration commissions, and mandatory insurance. After the first-instance court partially granted the nullity and restitution of abusive clauses, the Tribunal reversed the restitution order, prompting the consumer to appeal to the ICCJ. The ICCJ ruled that it lacked competence because, under the procedural threshold at the time (cases valued under 200,000 RON), the statute did not expressly assign jurisdiction for such appeals to the High Court. Deciding on the basis of Articles 97, 483, and 497 of the Civil Procedure Code, and relying on the principle of hierarchical judicial organization to fill a legislative void following a Constitutional Court decision, the ICCJ determined that the appellate court, not the supreme court, was the proper instance to adjudicate the appeal against the Tribunal's decision.

Legislator headnote

AI generated

art. 494 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ; Competence of the Supreme Court for cassation appeals against Tribunal decisions in civil claims valued under 200,000 RON: The dispute involved a consumer's challenge against a banking entity regarding a 2008 credit contract, specifically targeting the nullity of clauses related to variable interest rates, administration commissions, and mandatory insurance. After the first-instance court partially granted the nullity and restitution of abusive clauses, the Tribunal reversed the restitution order, prompting the consumer to appeal to the ICCJ. The ICCJ ruled that it lacked competence because, under the procedural threshold at the time (cases valued under 200,000 RON), the statute did not expressly assign jurisdiction for such appeals to the High Court. Deciding on the basis of Articles 97, 483, and 497 of the Civil Procedure Code, and relying on the principle of hierarchical judicial organization to fill a legislative void following a Constitutional Court decision, the ICCJ determined that the appellate court, not the supreme court, was the proper instance to adjudicate the appeal against the Tribunal's decision.

Keywords

AI generated
constitutional jurisdiction civil dispute transfer of competence legislative competence nullity of contract consumer credit

Cited Legislation

AI generated
art. 494 C. proc. civ
132, raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
art. 483 alin. (2) C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
art. 95 pct. 1 C. proc. civ
k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ..
art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin.
art. 97 pct. 1 C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
art. 497 C. proc. civ
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ.
art. 95 pct. 2 C. proc. civ
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct.
art. 483 alin. (3) C. proc. civ
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Procedural rule applied in the dispositive to admit the exception of material incompetence and decline jurisdiction in favor of the Court of Appeal.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 6 martie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Zărneşti la data de 04 aprilie 2016, cu nr. x/2016, reclamatul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei ca, pe baza probelor administrate în cauză, prin sentinţa ce o va pronunţa:

1) să constate nulitatea absoluta a contractului de credit nr. x din 08.08.2008 încheiat între reclamant şi pârâta B. S.A. şi a actului adiţional nr. x/23.10.2015 în ceea ce priveşte: clauza de la pct. 6.1 lit. a) şi b) "Dobânzi", în ceea ce priveşte menţiunea fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţa a băncii; clauza de la pct. 5 din Contract "Comisioane"

2) să constate nulitatea scadenţarului anexa a Contractului de credit nr. x din 08.08.2008 încheiat între părţi;

3) să oblige pârâta să restituie sumele încasate cu titlu de dobândă pentru valoarea ce depăşeşte dobânda de 6.9% pe an, dobânda de la data semnării contractului, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, până la data plaţii efective;

4) să constate nulitatea clauzei de la art. 5 alin. (1) lit. a) şi să) oblige pârâta să restituie suma de 699,8 euro reprezentând comision de administrare, suma încasată de pârâtă la momentul acordării creditului;

5) să oblige pârâta să elimine clauzele abuzive, solicitate a fi anulate din Contractul de credit nr. x din 08.08.2008;

6) să oblige pârâta să emită un nou Scadenţar anexa la Contractul de credit;

7) să constate nulitatea absolută a clauzei de la art. 10 alin. (4) din Contractul de credit din 08.08.2008 şi a art. 1 si 2 din Actului adiţional nr. x din 23.10.2015, care prevede obligaţia împrumutatului de a încheia contracte de asigurare, numai în ceea ce priveşte împrejurarea că societatea de asigurare trebuie sa fie agreată de banca şi să se dispună înlăturarea acestei clauze, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1183 din 29 noiembrie 2016, Judecătoria Zărneşti a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. membră a grupului C. şi în consecinţă:

A constatat nulitatea absolută parţială a Contractului de credit nr. x din 08 august 2008, încheiat între reclamant şi pârâta B. S.A. în privinţa următoarelor clauze: art. 5, pct. 1, lit. a), integral, art. 6 pct. 1 lit. a), partea referitoare la dobânda variabilă, respectiv "dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referinţă a băncii la care se adaugă marja de 4,8500%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii", art. 6 pct. 1 lit. b), respectiv "modificării nivelului de dobândă variabilă" şi art. 6 pct. 5 respectiv menţiunea "dobânzii variabile practicate de banca în acel moment".

Au fost desfiinţate clauzele contractuale din Contractul de credit nr. x din 08.08.2008, menţionate anterior.

S-a constat abuzivă şi nedatorată orice dobândă care excede nivelului dobânzii avut în vedere de părţile contractante la momentul încheierii contractului de credit, adică de 6,9000%.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate în baza clauzelor constatate a fi fost abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă acestor sume, calculată de la data încasării până la data restituirii.

A fost obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, în urma constatării nulităţii clauzelor contractuale privitoare la formula de calcul a dobânzii bancare precum şi a celor privitoare la perceperea comisionului de administrare.

Au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta B. S.A la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.200 de RON.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1886/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1183/29.11.2016 pronunţată de JudecătoriaZărneşti, pe care a schimbat-o în parte şi, în consecinţă, a înlăturat din sentinţa apelată dispoziţiile instanţei relative la constatarea abuzivă şi nedatorată a oricărei dobânzi care excede nivelului dobânzii avut în vedere de părţile contractante la momentul încheierii contractului de credit, respectiv de 6,9000%.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, către reclamant.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 1183 a Judecătoriei Zărneşti, ca fiind legală şi temeinică.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 decembrie 2017.

La data de 03 ianuarie 2018, tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 10 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Braşov, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1886/A din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Braşov.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2018.