Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in claims valued under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 6 martie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sibiu, secţia Civilă, la data de 22 octombrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Sucursala Sibiu să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit bancar nr. x P încheiat la data de 11 decembrie 2007:

a) clauzele cuprinse la pct. 5) cu privire la nivelul dobânzii curente (lunara) şi a modului acesteia de calcul;

b) clauzele cuprinse la pct. 9) lit. a) cu privire la comisionul de acordare credit;

c) clauzele cuprinse la pct. 9) lit. c) cu privire la comisionul de administrare şi modul acestuia de calcul;

2. Să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din Anexa la contractul de credit bancar nr. x P/11.12.2007 - Condiţii generale de creditare:

a) clauza cuprinsă la pct. 2.10.a. în ceea ce priveşte modificarea dobânzii variabile;

b) clauza cuprinsă la pct. 2.10.d. în ceea ce priveşte modificarea dobânzii variabile revizuibilă semestrial;

c) clauza cuprinsă la pct. 3.7. privind modificarea comisioanelor (cu privire la cel de administrare);

d) clauza cuprinsă la pct. 3.8. privind comisionul de urmărire riscuri;

e) clauza cuprinsă la pct. 3.9. privind comisionul de administrare;

f) clauza cuprinsă la pct. 4.11. şi la pct. 7.4. d), g) şi h) privind scadenţa anticipată;

3. Să se dispună ca pârâta să stabilească modul de calcul a dobânzii variabile lunare (curente) ca fiind "indicele de referinţa EURIBOR la 6M (luni) la care se adaugă 1,50 p.p.".

4. Să se dispună anularea clauzelor mai sus menţionate şi înlăturarea lor din Contractul de credit bancar nr. x P/11.12.2007 şi implicit obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare.

5. Să se dispună restituirea diferenţei de dobânda încasată nelegal, între modul cum a fost calculată de la data semnării contractului şi modul de calcul stabilit în mod legal.

6. Să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 1.275 Euro reprezentând comision de acordare al creditului.

7. Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor reprezentând comision de administrare încasat de la data încheierii Contractului de credit şi până la stoparea comisionului încasat necuvenit şi a recalculării graficului de rambursare.

8. Să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data încasării acestor sume şi până la plata lor.

9. Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianţi şi consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, O.U.G.. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar, art. 1535 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1154/2017 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sibiu, secţia Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi, în consecinţă:

A constatat că sintagma "care se afişează la sediile C." din clauza de la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007 referitoare la dobândă constituie o clauză abuzivă şi a înlăturat-o din contract.

A constatat că pct. 9 lit. a) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007 referitoare la comisionul de acordare credit de 2,5% constituie o clauză abuzivă şi a înlăturat-o din contract.

A constatat că sintagma "fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare" din clauza de la pct. 2.10.a din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condiţiile generale de creditare referitoare la dobândă constituie o clauză abuzivă şi a înlăturat-o din contract.

A constatat că sintagma "banca poate modifica nivelul comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare" din clauza de la pct. 3.7 din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condiţiile generale de creditare constituie o clauză abuzivă şi a înlăturat-o din contract.

A constatat că pct. 3.8 şi pct. 7.4 lit. g) şi h) din anexa la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/11.12.2007-Condiţiile generale de creditare constituie clauze abuzive şi le-a înlăturat din contract.

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor suma achitată cu titlu de comision de acordare a creditului în sumă de 1275 Euro, la care se adaugă dobânda legală de la data perceperii acestui comision şi până la data plăţii efective.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtele la plata către reclamanţi a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A., care au fost soluţionate prin decizia nr. 1267/2017 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul respingerii. Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă cererea apelanţilor A. şi B. de obligare a C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii B. şi A. şi pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi, rejudecând litigiul, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Sibiu.

Recursul reclamanţilor a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 19 ianuarie 2018, iar recursul pârâtei la data de 23 ianuarie 2018.

La data de 25 ianuarie 2018 tribunalul a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 5 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132, raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor pendinte, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze recursurile pendinte, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Alba-Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1267/2017 din 9 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba-Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 martie 2018.