Foreign-currency loan nullity claims barred from cassation by statutory value thresholds

Şedinţa publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de împrumut în valoare de 101.689 CHF pe o durată de 42 de luni în vederea achitării unui alt credit acordat de aceeaşi bancă, clauze referitoare la moneda de rambursare a creditului cuprinse în art. 2.4, art. 1.1 lit. a), art. 4.1, 4.2., 4.6, teza a III a, art. 5.9, teza a II-a, din condiţiile speciale ale contractului, art. 4.7.6., 4.7.10., art. 6.2.1 - 6.2.3., art. 6.4.1., 6.4.7, 7.4.1, 7.4.2 din condiţiile generale ale contractului, art. 2.14 din actul adiţional încheiat la 20.05.2009, art. 2.15 din actul adiţional din 18.05.2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din actul adiţional încheiat la 12.09.2011, solicitând în esenţă să se constate conversia creditului în RON, la cursul valutar CHF- leu de la data încheierii contractului.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în ipoteza admiterii solicitării reclamantei, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF - leu de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost/rambursare a creditului în RON astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării creditului.

La data de 15.01.2015 reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care le-a îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 7152/15.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a Civilă s-a luat act de renunţarea pârâtei reclamante B. S.A. la judecata cererii reconvenţionale şi s-a respins ca neîntemeiată acţiunea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A. a declarat apel împotriva acestei sentinţe solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Apelanta a formulat o cerere de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. C- 186/2015 aflat pe rolul CJUE, iar Curtea a respins ca neîntemeiată această cerere, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 213A din 02 februarie 2017 a respins apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 7152 din 15.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 213A din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., dezvoltarea motivelor de casare fiind efectuată prin memoriul înregistrat la 15.05.2017 la Curtea de Apel Bucureşti.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul acestor dispoziţii legale, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În susţinerea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea caracterului toxic, defectuos, neconform, nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Recurenta-reclamantă arată că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu au fost aduse la cunoştinţă, ci au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru vicii este o răspundere obiectivă, întemeiată pe riscul de daună. Citează dispoziţiile art. 25, 27 din Codul consumului şi art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Se arată că la aprecierea caracterului toxic al acestor produse şi a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare raţiunea economică sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţă de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate (raportată atât la informaţiile disponibile, cât şi Ia perioada de reflecţie) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Se critică decizia instanţei de apel, în sensul că analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Produsul achiziţionat de la Bancă (creditul), în forma ce ne-a fost propusă, anume în franci elveţieni (CHF) aduce grave atingeri intereselor legitime ale consumatorilor, provocând pierderi semnificative faţă de faptul că, deşi la momentul contractării creditului în CHF, acesta era promovat ca fiind un produs extrem de sigur, cu un grad de apreciere faţă de leu insignifiant, la acest moment, reclamanta fiind în situaţia în care trebuie să achite rate de două ori mai mari, faţă de faptul că leul s-a depreciat în raport cu francul elveţian cu peste 100%.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, lămuritoare în acest sens sunt dispoziţiile art. 17 din Codul consumului, art. 12 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, texte de lege care stabilesc în mod clar obligaţia pe care o au profesioniştii, în ipoteza în care au livrat sau au prestat produse, respectiv servicii defectuoase, de a repara, a înlocui sau a reface produsele, respectiv serviciile prestate.

În cazul de faţă, întrucât reclamantei i-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum şi cel creat de servicii ne corespunzătoare furnizate de prestator - instanţa trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul Consumului şi, odată constatat faptul că pârâta a furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase, să o oblige pe pârâtă să înlocuiască obligaţia de restituire a creditului acordat în CHF cu obligaţia restituirii acestuia în LEU, conversiunea urmând a se face la data contractării fiecărui credit.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale indicate în prezentul motiv de recurs recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel reţine în mod eronat faptul că produsul de creditare în CHF nu este un produs toxic. Nu există nici un text de lege care să excludă aplicarea prevederilor referitoare la produsele defectuoase pentru serviciile sau produsele financiare.

În plus, tot instanţa de apel apreciază că tocmai ignorarea variaţiei cursului valutar de către subsemnata nu transformă creditul în CHF într-un produs toxic.

Se mai susţine încălcarea gravă a principiului "ubi lex non distinguit nec nos dhtinguere debemus". In condiţiile în care normele legale invocate stabilesc în termeni extrem de clari faptul că produsele/serviciile ce sunt defectuoase trebuie să fie înlocuite, fără a exclude de la aplicare contracte le de credit, consideră că ne aflăm în mod cert în faţa unei încălcări a art. 17, 25, 27 din Codul consumului şi art. 12 şi 15 dii O.G. nr. 21/1992.

În sensul celor învederate mai sus vin şi prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000 fiind evident că atâta timp cât Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992 nu conţin derogări de la aplicare în privinţa contractelor de credit, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază important să arate că, la momentul la care a încheiat contractele de credit, băncii îi revenea obligaţia de informare, consiliere şi avizare a consumatorilor, conform legislaţiei în vigoare la acel moment, obligaţie pe care banca şi-a nesocotit-o. Obligaţia de informare, consiliere şi avizare cu privire la riscul valutar a existat la momentul încheierii contractelor atât în dreptul intern, cât şi în actele normative adoptate la nivelul Uniunii Europene, precum şi în jurisprudenţa CJUE.

Restituirea sumei creditului la cursul de schimb de la momentul contractării creditului este efectul obligaţiei de a repara, a înlocui sau a reface produsele toxice livrate prin eliminarea riscului valutar din sarcina împrumutaţilor.

Instanţele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere şi conjunctura încheierii contractelor, caracteristica principală a creditului în CHF, respectiv riscul valutar raportat la această monedă, modalitatea de promovare a acestor produse bancare precum şi încălcarea obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare de către banca pârâtă.

De asemenea, se arată că, nu se poate reţine nici motivarea instanţei de apel în sensul că neconformitatea unui serviciu nu se poate raporta la aspecte ulterioare prestării sale, precum fluctuaţiile cursului valutar, care au intervenit la o perioadă de timp de câţiva ani de la data virării sumelor în conturile reclamanţilor câtă vreme criticile reclamantei au vizat produsul financiar defectuos acordat la momentul încheierii contractului. O astfel de interpretare reprezintă de fapt o nouă gravă adăugare a lege şi de încălcare a principiului potrivit căruia ubi lex non distinguit nec nos distinguere dejbemus.

În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă susţine acest motiv de recurs prin prisma a trei aspecte.

Primul este legat de faptul că, clauza nu a fost negociată direct cu reclamanta, condiţia fiind îndeplinită întrucât contractele încheiate cu pârâta sunt contracte de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate şi incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaţilor.

În ceea ce priveşte aspectul legat de încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, recurenta-reclamantă arată că este evident faptul că pârâta nu se putea aştepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă şi completă şi pe consultarea şi avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicaţiilor reale ale acordării creditului în CHF, ca reclamanta să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

Neexecutarea obligaţiilor arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi reiterate în faţa instanţei de apel, ce reveneau băncii anterior momentului încheierii contractului, a făcut imposibilă înţelegerea la acel moment de către reclamantă a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta, element ce evidenţiază reaua-credinţă cu care a acţionat banca la momentul la care a impus acordarea creditului în CHF.

În ceea ce priveşte nerespectarea obligaţiei de informare, deşi prima instanţă şi apoi instanţa de apel au pornit de la o premisă corectă, reţinând că informarea, în faza precontractuală, trebuie să permită consumatorului să înţeleagă obligaţiile pe care le va asuma astfel încât decizia de încheiere a contractului să corespundă nevoilor sale, afirmaţiile ulterioare conform cărora este evident pentru orice consumator mediu avizat că prin contractarea unui credit într-o monedă străină acesta a acceptat în curoştinţă de cauză posibilitatea variaţiei cursului valutar, deoarece variaţia în sensul aprecierii sau deprecierii unei monede este o împrejurare previzibilă şi de notorietate, cunoscută şi de cel mai puţin avizat consumator, sunt vădit nefondate şi contrare situaţiei de fapt care s-a văzut în concret în procedura acordării creditelor în CHF.

Nu se poate reţine susţinerea instanţei de apel cu privire la faptul că respectivul contract ar conţine toate elementele necesare pentru deplina informare a consumatorilor chiar de la momentul încheierii contractului, în măsură să conducă la respingerea acestui argument, deoarece, în cazul contractelor preformulate, cum este cazul şi acestui contract, nu există o negociere a clauzelor, iar faptul că banca a informat împrumutaţii în legătură cu conţinutul contractului, în speţă cu privire la moneda în care urma a fi contractat creditul, nu echivalează cu faptul negocierii şi informării asupra condiţiilor contractuale şi efectelor contractării produsului de creditare în CHF.

Pe cale de consecinţă, este lesne de observat faptul că nu putem vorbi despre o alegere a consumatorului, ci despre o opţiune unică indusă şi impusă de către bancă. Cu alte cuvinte, dacă a existat o "alegere" a creditului în CHF, atunci o astfel de alegere nu poate fi imputată clientului, ci băncii, pentru că nu clientul a ales, ci banca.

Prima instanţă şi apoi instanţa de apel trebuiau să analizeze dacă, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest faţa de clienţii săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienţii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul economic imediat al contractării creditului şi previzionarea acestui impact pe parcursul duratei creditului. Spre exemplu, s-ar fi putut analiza dacă vreunul dintre reclamanţi are venituri în CHF care să îl califice natural pentru astfel de credite. S-ar fi putut analiza dacă banca a întocmit un studiu de risc referitor la astfel de condiţii aşa cum de altfel o obligau Regulamente ale BNR din 2003. De aici ar fi putut reieşi concluzia că astfel de credite erau interzise în lipsa veniturilor în CHF sau în lipsa studiului de risc.

În opinia instanţei de apel, nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creşterea semnificativa a cursului valutar şi, cu rea-credinţă, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenţia de a-şi procura câştiguri ilicite din diferenţele de curs valutar deşi interesul a fost unul singur, şi anume, speculaţia cursului valutar, exploatarea unei nişe de clienţi cu venituri reduse, persoane care erau, de altfel, dintre cele mai vulnerabile la astfel de "oferte."

Astfel, contrar susţinerilor instanţei de apel, este lesne de observat faptul că intimata-pârâtă putea anticipa, la momentul încheierii contractului, evoluţia cursului valutar, existând la acel moment, în domeniul fmanciar-bancar, toate indiciile relevante în aceste sens.

Astfel cum am arătat, pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de administrare a riscului şi nici cea de informare ce îi reveneau în raport cu reclamanta în perioada anterioară încheierii contractului. Ca atare, reclamanta a fost privată de posibilitatea de a cunoaşte riscurile pe care produsul contractat (credit în CHF) le presupunea pentru consumator. În absenţa acestor informaţii şi a cunoştinţelor de specialitate în domeniul financiar bancar, nu puteam cunoaşte că o monedă ce fusese prezentată ca fiind cea mai stabilă putea evolua într-o perioadă de 2-3 ani către dublarea cursului.

Cu privire la incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv referitor la existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, reclamanta susţine că, potrivit contractului de credit, principala obligaţie a băncii este aceea de a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată, iar principala obligaţie a împrumutatului este aceea de a achita ratele lunare în vederea rambursării creditului. De principiu, între aceste obligaţii ar fi trebuit să existe o relaţie de echilibru, dat de situaţia juridică corectă în care ambele părţi ar fi trebuit să se afle.

Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 - clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive;

Prin sentinţa civilă recurată se constată de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 în privinţa contractelor încheiate după 31.12.2007, instanţa apreciind că operează excluderea de sub incidenţa legii a acelor clauze care privesc obiectul principal al contractului, sub rezerva caracterului lor clar şi inteligibil.

Cu alte cuvinte, instanţa este învestită cu analiza unei probleme survenite la momentul încheierii contractului şi nu ulterior acestui moment, pe parcursului derulării acestuia, riscul valutar nefîind în fond decât o consecinţă nefastă a atitudinii de care banca a înţeles să dea dovadă la acordarea creditelor.

Pentru aceste considerente, apreciază greşită susţinerea instanţei conform căreia aceasta nu ar putea dispune modificarea condiţiilor contractuale câtă vreme clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1578 şi urm. din C. civ. din 1864 -principiul nominalismului monetar este în primul rând inaplicabil în prezenta cauză şi în al doilea rând interpretat în mod greşit de către instanţa de apel;

Conform art. 1579 alin, (3) din C. civ. de la 1864, chiar daca s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plata a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede, stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie anormală a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului.

Ca urmare a constatării încălcării obligaţiilor de către pârâtă, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar sancţiunea care intervine, în această materie specială, a protecţiei consumatorilor, este aceea a constatării nulităţii absolute a clauzelor din contractele încheiate cu încălcarea obligaţiilor anterior menţionate şi emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării fiecărui credit.

Drept urmare, angajarea răspunderii civile delictuale a băncii presupune, în această situaţie, o modalitate specială de reparare a prejudiciului, anume eliminarea clauzei care instituie obligaţia de a suporta riscul valutar de tip speculativ raportat la CHF, de către împrumutaţi.

Pentru toate aceste considerente, solicită instanţei admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în sensul că soluţia preconizată este aceea de inadmisibilitate a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 5 octombrie 2017, comunicarea acestuia părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Prin încheierea de la 7 decembrie 2017, instanţa a pus în vedere recurentei-reclamantă, prin apărător, să depună la dosarul cauzei cererea completatoare formulată în faţa Tribunalului Bucureşti la data de 15 ianuarie 2015, care nu se regăseşte la dosarul cauzei.

Recurenta-reclamantă la 09 ianuarie 2018 a depus înscrisul solicitat de instanţă şi precizări scrise, prin care a arătat că valoarea cererii de chemare în judecată este cea indicată în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, coloana J, pentru fiecare dintre reclamanţi.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată ca este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte a fost învestită cu soluţionarea recursului declarat de reclamanta-reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor din contractul de împrumut în valoare de 101.689 CHF pe o durată de 42 de luni în vederea achitării unui alt credit acordat de aceeaşi bancă, clauze referitoare la moneda de rambursare a creditului cuprinse în art. 2.4, art. 1.1 lit. a), art. 4.1, 4.2., 4.6, teza a III a, art. 5.9, teza a II-a, din condiţiile speciale ale contractului, art. 4.7.6., 4.7.10., art. 6.2.1 - 6.2.3., art. 6.4.1., 6.4.7, 7.4.1, 7.4.2 din condiţiile generale ale contractului, art. 2.14 din actul adiţional încheiat la 20.05.2009, art. 2.15 din actul adiţional din 18.05.2010, art. 2.3.1 ultimul paragraf, art. 2.16 din actul adiţional încheiat la 12.09.2011, solicitând în esenţă să se constate conversia creditului în RON, la cursul valutar CHF- leu de la data încheierii contractului.

La data de 15.01.2015 reclamanta a formulat cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care le-a îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Intimata prin întâmpinare a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Excepţia inadmisibilităţii primează faţă de excepţia invocată de partea adversă.

Astfel, cauza privind pe reclamanţii C. şi alţii în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa verificându-şi competenţa sub aspect general, material şi teritorial, în conformitate cu prevederile art. 131 din N. C. proc. civ., şi analizând cu precădere excepţia de necompetenţă materială şi teritorială, potrivit dispoziţiilor art. 248 din N. C. proc. civ., Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială invocată de pârâtă, privind cererea formulată de reclamanţii C. - la sediul procesual S.C.A. D., reclamant E., reclamant F., reclamant G., reclamant H., reclamant I., reclamant J., reclamant K., reclamant L., reclamant M., reclamant N., reclamant O., reclamant P., reclamant Q., reclamant R., reclamant S., reclamant T., reclamant U., reclamant V., reclamant W., reclamant X., reclamant Y., reclamant Z., reclamant AA., reclamant BB., reclamant CC., reclamant DD., reclamant EE., reclamant FF., reclamant GG., reclamant HH., reclamant II., reclamant JJ., reclamant KK., reclamant LL., reclamant MM., reclamant NN., reclamant OO., reclamant PP., reclamant QQ., reclamant RR., reclamant SS., reclamant TT., reclamant UU., reclamant VV., reclamant WW., reclamant XX., reclamant YY., reclamant ZZ., reclamant AAA., reclamant BBB., reclamant CCC., reclamant DDD., reclamant EEE., reclamant FFF., reclamant GGG., reclamant HHH., reclamant III., reclamant JJJ., reclamant KKK., reclamant LLL., reclamant MMM., reclamant NNN., reclamant OOO., reclamant PPP., reclamant A., reclamant QQQ., reclamant RRR., reclamant SSS., reclamant TTT., reclamant UUU., reclamant VVV., reclamant WWW., reclamant XXX., reclamant YYY., reclamant ZZZ., reclamant AAAA., reclamant BBBB., reclamant CCCC., reclamant DDDD., reclamant EEEE., reclamant FFFF., reclamant GGGG., reclamant HHHH., reclamant IIII., reclamant JJJJ., reclamant KKKK., reclamant LLLL., reclamant MMMM., reclamant NNNN., reclamant OOOO., reclamant PPPP., reclamant QQQQ., reclamant RRRR., reclamant SSSS., reclamant TTTT., reclamant UUUU., reclamant VVVV., reclamant WWWW., reclamant XXXX., reclamant YYYY., reclamant ZZZZ., reclamant AAAAA., reclamant BBBBB., reclamant CCCCC., reclamant DDDDD., reclamant EEEEE., reclamant FFFFF., reclamant GGGGG., reclamant HHHHH., reclamant IIIII., reclamant JJJJJ., reclamant KKKKK., reclamant LLLLL., reclamant MMMMM., reclamant NNNNN., reclamant OOOOO., reclamant PPPPP., reclamant QQQQQ., reclamant RRRRR., reclamant SSSSS., reclamant TTTTT., reclamant UUUUU., reclamant VVVVV., reclamant WWWWW., reclamant XXXXX., reclamant YYYYY., reclamant ZZZZZ., reclamant AAAAAA., reclamant BBBBBB., reclamant CCCCCC., reclamant DDDDDD., reclamant EEEEEE., reclamant FFFFFF., reclamant GGGGGG., reclamant HHHHHH., reclamant IIIIII., reclamant JJJJJJ., reclamant KKKKKK., reclamant LLLLLL., reclamant MMMMMM., reclamant NNNNNN., reclamant OOOOOO., reclamant PPPPPP., reclamant QQQQQQ., reclamant RRRRRR., reclamant SSSSSS., reclamant TTTTTT., reclamant UUUUUU., reclamant VVVVVV., reclamant WWWWWW., reclamant XXXXXX., reclamant YYYYYY., reclamant ZZZZZZ., reclamant AAAAAAA., reclamant BBBBBBB., reclamant CCCCCCC., reclamant DDDDDDD., reclamant EEEEEEE., reclamant FFFFFFF., reclamant GGGGGGG., reclamant HHHHHHH., reclamant IIIIIII., reclamant JJJJJJJ., reclamant KKKKKKK., reclamant LLLLLLL., reclamant MMMMMMM., reclamant NNNNNNN., reclamant OOOOOOO., reclamant PPPPPPP., reclamant QQQQQQQ., reclamant RRRRRRR., reclamant SSSSSSS., reclamant TTTTTTT., reclamant UUUUUUU., reclamant VVVVVVV., reclamant WWWWWWW., reclamant XXXXXXX., reclamant YYYYYYY., reclamant ZZZZZZZ., în contradictoriu cu pârâta B.

S.A., având ca obiect acţiune în constatare şi în consecinţă; a declinat competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Bihor de a soluţiona prezenta cauză, privind pe reclamanţii susmenţionaţi şi pârâta B. S.A., având ca obiect acţiune în constatare, în favoarea în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a dispus trimiterea de îndată a prezentului dosar Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, spre competentă soluţionare.

Instanţa, sub aspectul determinării competenţei în temeiul art. 131 alin. (2) noul C. proc. civ., prin încheierea de şedinţă din data de 13 noiembrie 2014 a pus în vedere reprezentantului reclamanţilor să precizeze valoarea obiectului cererii, cu indicarea dacă solicită cuantumul pretenţiilor în mod global pentru toate părţile reclamante, sau pretinde valori individuale pentru fiecare reclamant în parte şi dacă aceste valori se referă şi la diferenţa de curs valutar, având ca bază invocarea de reclamanţi a caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar, fiind necesar să se indice de către reclamanţi temeiul juridic al acţiunii, pentru a se stabili cauza juridică a cererii, obiectul pretenţiilor reclamanţilor, în vederea determinării existenţei sau inexistenţei unui litisconsorţiu procesual.

Prin precizarea depusă la dosarul cauzei, reprezentantul reclamanţilor a arătat că valoarea cererii de chemare în judecată este cea indicată în Anexa 1 la cererea de chemare în judecată, coloana J, pentru fiecare dintre reclamanţi. A menţionat că valoarea indicată este rezultatul transformării valorii creditelor contractate de reclamanţi în CHF, în RON, la cursul de schimb din ziua depunerii cererii de chemare în judecată şi anume 3,6528.

Potrivit Anexei 1 la cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea pârâtei la plata sumei de 101.689 CHF, reprezentând 374.185 RON, acesta reprezentând valoarea litigiului în aprecierea competenţei materiale dată de valoarea cererii.

În ceea ce priveşte cererea completatoare prin care s-a solicitat plata sumei de 45.000.000 RON, cu titlu de daune morale, se constată că acest capăt al acţiunii reprezintă o componentă a capătului principal de cerere, reprezentat de constatarea caracterului abuziv a mai multor clauze din contractul de credit pentru suma de 101.689 CHF.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului ".

Potrivit art. 98 C. proc. civ. "(1)Competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii".

Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei " .

Art. 634 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că "Sunt hotărâri definitive: (1) hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; (2) hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs (…)".

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., pot fi recurate hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

Aplicând aceste dispoziţii sus evocate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că reclamanta, prin cererea introductivă de instanţă, a formulat un capăt de cerere principal de cerere, cu două componente, iar competenţa se determină doar pe baza valorii capătului principal.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 634 C. proc. civ., care enumeră hotărârile definitive fiind cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv recurs pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac - care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac - şi cele pentru care legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

Faţă de dispoziţiile anterior menţionate, decizia civilă nr. 231A din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, atacată cu recurs în prezenta cauză, nu este supusă recursului în ce priveşte niciuna din părţile hotărârii prevăzute de dispoziţiile art. 461 C. proc. civ.

Decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 partea I, din data de 20 iulie 2017, Înalta Curte constată următoarele:

Faţă de data pronunţării deciziei recurate, respectiv 02 februarie 2017, prezentul recurs nu intră sub incidenţa modificărilor generate de decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, potrivit căreia " Curtea constată că, efect al constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013."

Aşa fiind, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ., motiv pentru care urmează ca recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 213 A din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, să fie respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta A. în contradictoriu cu intimata B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 213 A din 02 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.