Competence of Supreme Court to review Tribunal appeals in monetary disputes under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 01 martie 2018

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. x/2016 în data de 11.11.2016, reclamanţii A. şi A. - Persoană Fizică Autorizată, au chemat în judecată pe pârâţii B., Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti, reprezentat de Primar, solicitând:

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamantul A. a sumei de 9.555 RON reprezentând indemnizaţiile aferente perioadei 15.08.2015 - 1.03.2016, prevăzute la art. 4 pct. 3 pct. 4 din contractul de prestări servicii sportive nr. 26/30.06.2015, sumă la care să se aplice dobânda legală de la data când fiecare indemnizaţie lunară a devenit exigibilă şi până la data punerii în executare a hotărârii prin plata sumei arătate,

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamantul A. a sumei de RON 3.300 RON reprezentând diferenţa de tranşă aferentă lunii februarie, datorată în considerarea art. 4 alin. (3) pct. 3 din contractul de prestări servicii sportive nr. 26/30.06.2015,

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata către reclamantul A. -PFA a sumei de 9.448 RON compusă din drepturile financiare restante, aferente lunilor aprilie şi mai 2016 datorate în baza contractului civil de prestări servicii sportive nr. 61/1.03.2016, sumă la care să se aplice dobânda legală de la data exigibilităţii fiecărei tranşe şi până la data punerii efective în executare a hotărârii prin plata sumei arătate,

- obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin încheierea din data de 29.03.2017, instanţa de fond a admis excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti şi a respins cererea introdusă în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, reţinându-se în esenţă că simplul fapt că B. se află în subordinea Consiliului Local Ploieşti nu conferă calitate procesuală pasivă pârâţilor, neavând raporturi juridice directe cu reclamanţii.

Prin sentinţa civilă nr. 4483/15.05.2017, Judecătoria Ploieşti a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul B. la plata către reclamanţi a sumei de 3.300 RON reprezentând diferenţa de tranşă aferentă lunii februarie, datorată în considerarea art. 4 alin. (3) pct. 3 din contractul de prestări servicii sportive nr. 26/30.06.2015 şi la plata sumei de 9.448 RON compusă din drepturile financiare restante, aferente lunilor aprilie şi mai 2016 datorate în baza contractului civil de prestări servicii sportive nr. 61/1.03.2016 şi a dobânzii legale de la data exigibilităţii fiecărei tranşe şi până la data punerii efective în executare a hotărârii prin plata sumei arătate, fiind respinsă în rest cererea, ca neintemeiata. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 1520 RON cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat.

Împotriva încheierii din data de 29.03.2017 şi a sentinţei civile nr. 4483/15.05.2017 au declarat apel reclamanţii, criticând soluţiile pentru nelegalitate şi netemeinice, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii şi a sentinţei civile atacate, în sensul de a fi obligaţi în solidar pârâţii la plata tuturor sumelor de bani solicitate.

Tribunalul Prahova, secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 1368 din 02 octombrie 2017 a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi A., şi A., împotriva încheierii din data de 08.05.2017 şi a sentinţei civile nr. 4483/15.05.2017 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B., Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti prin Primar şi în consecinţă a schimbat în tot încheierea din data de 29.03.2017 şi în parte sentinţa civilă atacată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primarul Municipiului Ploieşti, UAT Ploieşti şi Consiliul Local Ploieşti; a obligat pârâţii în solidar să plătească reclamantului suma de 3.300 RON reprezentând diferenţa de tranşă aferentă lunii februarie şi suma de 9.448 RON compusă din drepturile financiare restante aferente lunilor aprilie şi mai 2016 şi a dobânzii legale de la data exigibilităţii fiecărei tranşe şi până la data punerii efective în executare a hotărârii; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 1368 din 02 octombrie 2017, pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia I Civilă, au formulat recurs pârâtele B., Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti prin Primar.

Tribunalul Prahova, secţia I Civilă a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de pârâtele B., Primarul Municipiului Ploieşti, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 1368 din 02 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I Civilă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 19 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 01 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Ploieşti.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Ploieşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Prahova.

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii-pârâţi B., PRIMARUL MUNICIPIULUI PLOIEŞTI, UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL PLOIEŞTI prin PRIMAR şi CONSILIUL LOCAL PLOIEŞTI prin PRIMAR în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. PFA şi A. împotriva deciziei civile nr. 1368 din 02 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 01 martie 2018.